Istorie

Monarhia austro-ungară, constituită în 1867, a încercat să separe şi mai mult provinciile româneşti ale acesteia, să le răpească autonomia, să le orienteze economia spre vestul Imperiului, să împiedice orientarea lor naturală spre România. Actul din 1867 - compromisul dualist - îndelung pregătit - a fost în contrasens cu secolul naţionalităţilor, al constituirii statelor naţionale, al mişcării naţionalităţilor. Noul regim de stat n-a putut împiedica lupta românilor pentru libertate şi unitate naţională, sprijinită multiplu de vechea Românie, fiind lupta naţiunii române în totalitatea sa, chiar dacă a fost dusă cu mijloace diferite.

Constituirea Imperiului austro-ungar.

Consecinţele pentru români.

Izolarea poliutică a Austriei, înfrângerea din Italia (1859), Unirea Principatelor, izgonirea ei din Confederaţia germană şi din cea mai mare parte a Italiei după înfrângerea din partea Prusiei (1866), acuta criză financiară, tendinţele centrifuge ale naţionalităţilor - au speriat Curtea vieneză, ea renunţând la ideea de federalizare a Imperiului şi s-a aliat - printr-un compromis - cu clasele dominante ungare, pentru a menţine Imperiul, pentru a stăpâni împreună teritoriile şi popoarele negermane şi nemaghiare. Actul s-a perfecţionat şi printr-o uniune personală, la 8 iunie 1867 împăratul austriac Franz Iosef a fost încoronat şi ca rege apostolic al Ungariei. Ea era întărită printr-o uniune reală. Cele două părţi, Austria şi Ungaria, erau egale, fiecare cu teritoriile ei, despărţite de râul Leitha. Austria stăpânea Cisleithania (partea de vest, evoluată industrial), Ungaria Transleithania (estul, zonă îndeobşte agricolă). Erau reglementate în comun politica externă, finanţele, războiul (armata era comună). Fiecare avea guvern şi parlament propriu, între ele s-a încheiat şi o convenţie vamală, ce urma să fie reînnoită după 10 ani. Două delegaţii desemnate de parlamentele din Viena şi

Budapesta (se întruneau alternativ în cele două capitale) se ocupau de legislaţie. Treptat, oameni politici unguri au ocupat poziţii tari în monarhia dualistă şi tot timpul au luptat pentru independenţa completă a Ungariei.

Marele câştig pentru atotputernica nobilime ungară a fost anexarea Transilvaniei, condiţia esenţială a pactului dualist. Încadraţi în “unica şi indivizibila naţiune ungară”, iar statul era declarat “unitar, naţional şi indivizibil” (deşi la 5 maghiari reveneau 11 nemaghiari), românilor li se anula orice drept, limba maghiară a fost declarată unica limbă oficilă a statului. Declarând Ungaria “stat naţional unitar”, oficialii unguri au desfăşurat o politică sistematică de integrare administrativă, economică, politică şi culturală a Transilvaniei în Ungaria, pentru români consecinţele fiind deosebit de grave.

Viaţa economică şi socială.

În 1850 în imperiu au fost desfiinţate barierele naturale vamale, Transilvania fiind integrată în sistemul vamal unic. Industria austriacă are asigurată desfacerea şi bazele de materii prime. Industria Transilvaniei a fost orientată conform intereselor capitaliştilor austrieci; s-a dezvoltat industria extractivă, exploatarea aurului, cuprului, cărbunelui (Reşiţa, Oraviţa, Anina, Valea Jiului). Pentru construcţia de căi ferate Societatea austriacă STEG acaparează întinse domenii şi fabrici, apoi Societatea anonimă pentru industria fierului dijn Nădlac - cu capital austriac. Metalurgia (sunt resurse) se dezvoltă. Concurenţa austriacă a lovit industriile postavului, hârtiei, sticlei, zahărului. Au beneficiat însă zonele cerealiere mari: Banat, Arad, Bihor, producându-se o revoluţie industrială în industria de morărit, spirt, lână. Atelierele meşteşugăreşti se menţin prin legăturile cu piaţa României; sunt accesibile pe aceeaşi piaţă industrii de tradiţie: lâna, sticla, hârtia, concurate în Transilvania de mărfurile austriece. Capitalul austriac e puternic şi în Ungaria înapoiată economic, dar care furniza produsele agricole pentru Austria.În timp Ungaria dezvoltându-se, e tendinţa înlocuirii capitalului austriac în Transilvania. Transilvania e ţinută în înapoiere economică (majoritatea industriei era manufacturieră), subordonată provinciilor ereditare ce s-au dezvoltat şi pe seama ei. Totuşi, la finele sec. XIX ea producea: 1,440 milioane t. cărbune, 500.000 t. minereu de fier, 180.000 t. sare, 2400 kg. aur, 7.100 kg. argint. Industria siderurgică creşte în Banat (Reşiţa) şi Hunedoara. Reşiţa are primatul în sud-estul Europei la introducerea procedeului Bessemer la oţel. Se accentueză pătrunderea capitalului german, francez, englez, belgian; capitalul ungar colabora cu cel german spre a-l înlătura pe cel austriac. Capitalul autohton e mai prezent în industria uşoară (alimentară îndeosebi), cam 20%; în indutrie burghezia română e pe ultimul loc, cea săsească se menţine (cu unele pierderi).

Predomină mica industrie meşteşugărească; e înapoiată faţă de restul monarhiei. Dovada: populaţia agricolă reprezenta 87% în 1910. După criza economică din 1900-1903, o nouă lege de încurajare a industriei dă un avânt economic, numărul întreprinderilor creşte cu 66% (477 în 1890, 791 în 1910); creşte şi producţia: la fier se dublează, cărbune 2.565.000 t.. Întreprinderi mari cu sute şi mii de muncitori: STEG., fabrica de vagoane Arad, uzinele siderurgice Nădrag, Călan, dar şi 43.700 întreprinderi mici şi mijlocii cu 80.000 de lucrători.

Pătrunde capitalul monopolist internaţional, intensificându-se concentrarea producţiei: în fabricile şi minele cu peste 500 de muncitori (5,2% fabricile marii industrii) lucrau 39% din totalul muncitorilor. Carteluri monopoliste (din capital local şi străin) în industria fierului, vagoane, petrol, cărbune, lemn, dar cel autohton e de numai 12% faţă de cel străin. Viena promova exportul materiilor prime şi al semifabricatelor, menţinând Transilvania în înapoiere economică. În Austria şi Cehia 25%, respectiv 34,5% din populaţie lucră în industrie, în Transilvania 14,5% la începutul sec.XX. Numărul muncitorilor industriali creşte: 110.000 (1890), 212.300 (1910), majoritatea în mica industrie; în transporturi: 8.900 (1890), cca. 28.200 (1910). Creşterea proletariatului industrial e legată de cea a proletariatului agricol - 1,1 milioane oameni în 1910: 1/3 români (mai ales în muncile grele sau prost plătite), 42% maghiari, 16,8% germani, 7,6% alţii; numărul muncitorilor străini era mare, iar cei maghiari şi germani erau numeroşi în oraşe. Concentrare muncitorească în centrele bogate în materii prime (Hunedoara, Caraş-Severin), în zonele cu agricultură mare (Timişoara, Arad, Oradea). Situaţia proletaria­tului era grea, cu toate reglementările legale. Dezvoltarea capitalistă a modificat structura socială,creşte proletariatul, se organizează. În 1867-69 la Sibiu, Cluj, Braşov se înfiinţează Reuniuni de sodali români (meşteri, calfe, ucenici). După constituirea Internaţionalei a I-a (1864) apar asociaţii muncitoreşti cu preocupări politice, economice, culturale; ex.: Asociaţia generală a muncitorilor din Timişoara (cu Carol Farkaş şi Gh. Ungureanu, cei doi constituind şi o secţie a Internaţionalei). Se organizează Case muncitoreşti (de ajutor reciproc). La Budapesta în 1880 se formează Partidul General Muncitoresc, reformist, ce în 1890 (după înfiinţarea în 1889 a Internaţ ionalei a II-a) devine (delegaţi la Congres şi din Timişoara, Arad, Oradea, Reşiţa, Cluj, Braşov) Partidul Social Democrat din Ungaria (nu avea în program referiri la drepturile naţionalităţilor). Greve importante la Petroşani (1892), Anina (1895). Dată fiind situaţia naţională din Austro-Ungaria, muncitorii îmbină rvendicările sociale cu cele naţionale. La Congresul din 1905 al P.S.D.U. se organizează Secţia social-democrată română în Transilvania (cu organ de presă Adevărul); la fel şi Bucovina. Primul congres al social- democraţilor români din Transilvania la Lugoj (dec. 1905), afirmă lupta împotriva asupririi naţionale, la fel la congresele ulterioare. Colaborează cu social-democraţia din România, şi îndeosebi cu PNR în chestiunea naţională.

Căile de comunicaţie. Transportul. Comerţul.

Legăturile cu România.

Şi căile de comunicaţie şi transportul Transilvaniei au fost orientate după 1848 spre Viena. Bariţiu - cunoscând interde­pendenţa cu România, propunea o cale ferată prin Cluj -Braşov spre Bucureşti prin Valea Prahovei. Respinsă, austriecii preferând-o prin Tg. Jiu, fiindcă facilita pătrunderea la Marea Neagră şi în Balcani.

Transilvania nu putea să-şi desfacă legăturile cu România, economia lor fiind complementară prin seculara diviziune geografică naturală, prin căile lesnicioase de acces, prin comunitatea naţională ce se suda în întreg spaţiul românesc. Nici sistemul dualist n-a putut rupe o realitate - piaţa naţională unică românească ce se reforma. Şi curentul demografic din Transilvania era orientat spre România. Dovada o constituie consecinţele grave pentru Transilvania în vremea războiului vamal dintre Austro-Ungaria şi România (1886-1893). Dualismul n-areuşit să creeze o coeziune economică între diferitele provincii.

După 1878, saltul industrial al României, noua convenţie comercială cu Austro-Ungaria au înviorat legăturile Transilvaniei cu ţara.

Creditul - pârghie de bază a economiei capitaliste. Doar în 1868 românii şi-au putut crea prima instituţie de credit: Societatea de păstrare şi împrumut din Răşinari, iar în 1871 Banca Albina (capital iniţial 300.000 de florini); erau atunci 12 bănci maghiare şi 10 săseşti. Domeniile de activitate ale Albinei erau limitate, nu avea acces să investească în industrie şi-n marele comerţ; se va orienta spre împrumuturi ipotecare, o parte din moşiile nobiliare maghiare falimentare fiind cumpărate de români. În 1892 erau 72 de bănci româneşti (din 688), forţa lor financiară era redusă (15­20% din capitalul social, faţă de peste 50% băncile maghiare). În primele două decenii ale sec. XX se înfiinţează 175 de bănci româneşti, dar burghezia maghiară, protejată de stat, deţinea 56% din capitalul total al băncilor, 76% din cel al Societăţilor anonime

industriale şi comerciale; burghezia germană deţinea 18,4% din capitalul bancar şi 21,5% din totalul societăţilor anonime.

Agricultura.

Inechităţile în privinţa repartiţiei proprietăţii funciare erau evidente. Şi la începutul sec.XX moşierii şi ţăranii români înstăriţi cu tot sprijinul băncilor româneşti, rămân mai slabi şi mai puţini numeric, iar majoritatea ţăranlor săraci erau români. Între 100­ jugăre 61,5% proprietari erau maghiari, 16,1% germani, 20,3% români. Cu peste 1.000 j. 85,7% maghiari, 7,7% germani, 5,5% români, iar 70,5% din gospodăriile sub 5 j. şi 69,5% cu 5-10 j. erau româneşti; peste 2/3 din ţăranii săraci şi semiproletarii agricoli, peste 58% din argaţii fără pământ şi 56,7% din muncitorii agricoli erau români. Dintre gospodăriile înstărite, între 5-100j., 38,7 erau maghiare, 19,8% germane, 36,8% româneşti; gospodării mijlocaşe cu 10-50 j., 25,3% erau maghiare, 10,7% germane, 57,8% româneşti. În Banat şi Crişana unde agricultura capitalistă era dezvoltată, sistemul arendăşiei era foarte răspândit. La începutul sec. XX numărul argaţilor stabili era 125.000; erau muncitori agricoli cu ziua; 250.000 erau semi- proletari (ţărani cu pământ foarte puţin ce se angajau ca salariaţi agricoli. Era la sate o suprapopulaţie agricolă, iar valul emigrărilor în România şi în SUA şi Canada se cifra la mii de oameni anual.

În 1894 guvernul şi parlamentul ungar au dat legea de colonizări prin care, până la 1918, au fost colonizaţi în Transilvania 4.000 de familii de ţărani aduse din Ungaria, în condiţii excelente, pe o suprafaţă de peste 50.000 j. Din 1911 o Bancă altruistă finanţa şi accelera colonizările. Legislaţia agrară din epoca dualismului, făcută în spiritul legii de la 1848, a patentelor din 1853-1854, a favorizat pe moşieri. Noile reglementări (Legile LIII, LIV, din 1871, legea XLX din 1880, XXV, din 1896 (legea despre proprietatea jelerească alodială) cu obiect clarificarea relaţiilor de proprietate, foarte complicate după 1848, au contribuit deseori la răpirea pământurilor ţăranilor, la sporirea domeniilor nobililor; în plus, moşierii au primit despăgubiri mari. Răpirile pământurilor ţăranilor au fost mai accentuate în a doua jumătate a sec. XIX, în perioada concentrării pământurilor moşierilor, decât la sfârşitul sec. XVIII - începutul sec. XIX. Între 1890-1910 numărul ţăranilor independenţi scade cu cca. 45.500. În partea mai întinsă a Transilvaniei dezvoltarea capitalistă a agriculturii s-a făcut pe cale prusacă; pe pământul saşilor, în zona sudică, procesul s-a apropiat mai mult de calea americană, prin adaptarea treptată la agricultura capitalistă a unor proprietăţi mici şi mijlocii, nerezultate din desfiinţarea marii proprietăţi, ele existând de mult, datorită privilegiilor saşilor.

Transformările le-au simţit mai dureros românii. Frământări serioase în Apuseni (1886), la Feldru (1890); reprezentative au fost ale muncitorilor agricoli sezonieri, în Banat, Arad, Bihor. Luptele pentru pământ şi contra impozitelor excesive culminează cu răscoala de la Aleşd (1904) a 4-5.000 de ţărani, soldată cu 33 morţi. Lupta ţărănimii pentru pământ s-a împletit cu lupta naţiunii pentru drepturi politice-naţionale şi unitate naţională.

Situaţia politică şi culturală.

În sistemul dualist, guvernele şi parlamentele de la Budapesta s-au axat, ca politică de stat, pe asimilarea naţionalităţilor prin maghiarizare. Legea uniunii din 1868, anula toate libertăţile şi autonomiile pe care le-a avut Transilvania. Românii îndeosebi au fost supuşi unei sistematice deznaţionalizări pentru asigurarea omogenităţii Ungariei Mari. Guvernul avea puteri nelimitate. Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor (XLIV, din 1868) proclama că toţi cetăţenii Ungariei formează “naţiunea ungară unitară şi indivizibilă”, naţionalităţilor li se refuza recu­noaşterea individualităţii etnice distincte. A fost aplicată numai în dispoziţiile ce favorizau deznaţionalizarea. Orice acţiune de revendicări de drepturi naţionale era un atentat contra statului ungar. Administraţia Transilvaniei e maghiarizată. În cele 15

comitate ale Ardealului istoric, din cei 3105 funcţionari, români erau 183 (5,89%), în cele 8 comitate din vest 226 din 3.649 (6,05%), toţi funcţionari inferiori (cu o excepţie). Legea electorală, modificată agravant în 1874, stabilea două categorii de alegători:  1)cei din Ungaria; 2)cei din Transilvania. În

Transilvania censul era de 8-9 ori mai mare ca în Ungaria; nobilii şi secuii liberi erau scutiţi de cens, pentru oraşe - locuite în majoritate de maghiari - censul era de 5-6 ori mai mic decât pentru sate (locuite majoritatea de români). Modul de constituire a cercurilor electorale şi caracterul public al votului asigura majorităţi indiscutabile pentru maghiari în parlament; în Transilvania, doar cca. 75.000 români (3,3%) aveau drept de vot; astfel că, spre sfârşitul veacului XIX, în 75 de cercuri electorale, a putut fi ales un singur deputat - gen. Traian Doda. Până în 1876 autonomiile teritoriale şi cele grănicereşti au fost fiinţate (şi “Universitatea săsească”).

Cultura - bastionul de rezistenţă la deznaţionalizare a naţionalităţilor, a fost lovită. Legea învăţământului din 1868 da dreptul de înfiinţare şi întreţinere de şcoli elementare, secundare, normale, seminarii, asociaţiilor, persoanelor publice sau private, în limba de predare preferată, limba maghiară fiind obligatorie ca obiect de studiu. Statul avea drept de control superior. La români, net dezavantajaţi, Biserica, prin cele două confesiuni, şi-a asumat obligaţia înfiinţării şcolilor (confesionale). Până în 1900, din cele de şcoli elementare din Transilvania, numai 1.300 erau de stat sau comunale. Românii aveau la sfârşitul sec.XIX, îndeosebi întreţinute de Biserica Română (date din anul şcolar 1891-92), 3.083 şcoli primare, 4 şcoli civile, 5 şcoli secundare, 7 şcoli normale (pregăteau învăţători) şi 7 seminarii pentru preoţi (cca. 40% din copii români rămân neşcolarizaţi). Elevi români învăţau şi în licee maghiare şi germane: în 1898 cca. 1.400 elevi români erau în liceele româneşti şi 1.650 în alte şcoli. Învăţământul superior era exclusiv în limba maghiară; în 1898 în toată Ungaria erau 274 studenţi români, alţi 250 la facultăţile teologice. La Universitatea maghiară din Cluj (înfiinţată în 1872), din 833 studenţi, 94 erau români, 62 germani. În 1879, prima lege Trefort introducea obligatoriu maghiara în toate şcolile primare; o nouă lege Trefort (1833) o introducea şi în şcolile româneşti secundare. În 1891 legea azilelor de copii îi obliga pe copiii de grădiniţă de la vârsta de 3 ani să înveţe maghiara în grădiniţe. Dacă în Ungaria în 1869 erau 6.458 şcoli nemaghiare (58%), în 1891/92 au scăzut la 2.386 (14%). Pentru a-i încorseta în plus pe români, guvernele au menţinut după 1867 o lege de presă excepţională (din 1852), modificată agravant în 1872 prin crearea Curţilor cu juraţi la Tg. Mureş, Cluj şi Sibiu (ultima desfiinţată în 1885) pentru judecarea proceselor de presă. Ziarele şi revistele româneşti, puţine câte erau: Albina, Federaţiunea, Tribuna, Gazeta Transilvaniei, Foaia poporului au fost deseori suspendate, redactorii închişi, amendaţi usturător. Supravegherea poliţienească, interzicerea manifestărilor naţionale, a importului de cărţi şi reviste din România, cenzurarea manualelor şcolare erau alte mijloace de oprimare. Burghezia a condus rezistenţa şi lupta naţională, neexistând conflicte în sânul comunităţii româneşti, şi burghezia şi ţărănimea română fiind la fel ameninţate.

De fapt, era lupta naţională a întregii naţiuni, cu acelaşi obiectiv - unitatea naţională - doar mijloacele de acţiune diferind în vechea Românie faţă de cele din Transilvania.

Rezistenţa românilor împotriva dualismului austro -ungar.

Dieta maghiară, nou aleasă şi convocată la Cluj (în baza legii electorale feudale din 1791), la 18 dec. 1866 a votat Unirea Transilvaniei cu Ungaria. La 18 febr. 1867 e instalat noul guvern ungar. La 8 iunie 1867 Franz Iosif e încoronat la Budapesta ca rege apostolic al Ungariei. Protestele românilor au fost prompte: deputaţii români (cu Şaguna) au protestat contra convocării noii Diete, la 31 dec.1866, Bariţiu şi Raţiu înaintează împăratului un

Memoriu cu 1.493 semnături - cer nesancţionarea uniunii votată de Dietă. Cererea de revenire la autonomia Transilvaniei şi la legile votate de Dieta de la Sibiu e susţinută de deputaţii români din Parlamentul Ungariei (Ilie Măcelariu, Aloisiu Vlad, Iosif Hodoş, Sigismund Borlea). Pronunciamentul de la Blaj din 3/15 mai 1868: protest colectiv aprobat de mii de ţărani, intelectuali prezenţi la Blaj; nu cere drepturi, ci le pretinde (actul e opera lui Bariţiu): recunoaşterea legilor Dietei de la Sibiu, revenirea la autonomia Transilvaniei. Nu recunoaşte dreptul Dietei ungare de a face legi pentru Transilvania. Şapte semnatari sunt trimişi în judecată, între ei Iacob Mureşanu (directorul Gazetei Transilvaniei) şi Al. Roman (al Federaţiunii). Din raţiuni politice

• dualismul era prea proaspăt perfectat - au fost graţiaţi de împărat. Reacţie la Bucureşti: campanie de presă întreţinută de clasa politică prin Românul, Perseverenţa. În Cameră, la sugestia lui Papiu Ilarian, Kogălniceanu face o interpelare: “Principatul Transilvaniei, ca şi Banatul, sunt locuite în mare majoritate de români, guvernul de la Budapesta trebuie să ştie că lângă românii din Transilvania şi Banat este naţiunea română, este România”. Pentru a apăra Transilvania contra dualismului, la 3/15 mai 1867 la Bucureşti se constituie Societatea Transilvania (preşedinte Papiu), cu obiectivul final: “strângerea legăturilor între tineretul studios din toate regiunile româneşti, pentru a veni în ajutorul studenţilor români din Transilvania”. A devenit o puternică organizaţie de masă. Acelaşi obiectiv naţional au: ASTRA, Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina, Societatea Academică Română (27 august 1867), devenită ulterior Academia Română. Sunt aleşi în ea ca membrii fondatori: Bariţiu, Cipariu, Gavril Munteanu, Iosif Hodoş, Alex. Roman. Împrejurările externe favorabile pe care liberalii radicali mizau pentru a desăvârşi Unirea - pregătind şi o lege a armatei - au eşuat. Sub presiunea Puterilor, mai ales a Austro -Ungariei, ei au trebuit să plece de la guvernare.

În rândul burgheziei române din Transilvania s-au format două curente (tactice): activist, susţinut de Şaguna şi adoptat de românii din Banat şi din Partium (părţile ungurene) - era pentru participare la viaţa politică, pentru alegeri parlamentare şi activitate în Parlamentul Ungariei; aici restricţiile erau mai mici, erau şanse. În fostul Mare Principat al Transilvaniei era curentul pasivist, susţinut de majoritatea fruntaşilor (Măcelariu, Bariţiu, Raţiu) - aici, românii fiind împiedicaţi să activeze politic, ca protest la dualism refuză participarea la alegeri şi în Parlament. Era nevoie de un congres naţional (susţinea I. Raţiu), cu deputaţi aleşi de popor, spre a elabora un protest contra dualismului. Pasivismul presupunea o activitate intensă acasă: economică, socială, culturală, şcolară. Mijloacele difereau, scopul era acelaşi, deşi divizarea n-a avut darul să fortifice mişcarea naţională. La 7 febr. 1869 în Conferinţa de la Timişoara s-a înfiinţat Partidul Naţional al românilor din Banat şi Ungaria (cu familia Mocioni), la 7-8 martie 1869 în Conferinţa de la Miercurea Sibiului Partidul Naţional al românilor din Transilvania (preşedinte Ilie Măcelariu); primul activist, al doilea pasivist, dar ambele programe exprimă:         autonomia Transilvaniei, recunoaşterea

individualităţii sale istorice, redeschiderea Dietei transilvane pe baze democratice, democratizarea organismelor comitatelor, muncipiilor. Se opun legii naţionalităţilor; fruntaşii politici laici dinamizează mişcarea. Partidul Naţional din Transilvania e desfiinţat după două săptămâni, dar activitatea politică continuă prin conferinţe politice, adunări ale cercurilor electorale, congresele Astrei, memorii, presă. Activi în Parlament, bănăţenii şi cei din Partium susţin autonomia Transilvaniei. Dacă guvernul conservator e prudent pe plan politic, acţiunile culturale în România n-au opreluşti: se luptă pentru o Academie Română, replică la Universitatea maghiară din Cluj (1872), în 1871 la Putna Societatea România Jună din Viena aniversa 400 de ani de la constituirea ei, cu Eminescu, Slavici, Kogălniceanu, Xenopol, Sbiera.

Războiul de independenţă din 1877-1878 a solidarizat superior pe românii supuşi: Comitete strâng bani, alimente, medicamente, presa şi literatura glorifică ostaşii români, solidaritatea creşte după interzicerea comitetelor de ajutorare. Aflux de voluntari în armata română din Ardeal, Banat, Bucovina. Se spera şi într-o “Plevnă transilvană”.

Mişcarea Memorandistă.

Scurtă vreme după proclamarea României ca Regat, la 12-14 mai 1881 la Sibiu se unifică cele două partide în Partidul Naţional al Românilor din Transilvania şi Ungaria_(PNR) - în prealabil e informat guvernul din Bucureşti. Programul PNR: autonomia Transilvaniei, folosirea limbii române în administraţie şi justiţie, unde sunt majoritari românii să fie funcţionari români (sau să cunoască limba), revizuirea legii naţionalităţilor, lărgirea dreptului de vot, lupta împotriva asupririi naţionale (9 puncte). Pentru viitoarele alegeri PNR hotăra activitate în Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş, pasivitate în Ardeal. Preşedinte e Vincenţiu Babeş. Se hotărăşte întocmirea unui Memoriu destinat împăratului şi opiniei publice, autor G.Bariţiu, tradus în maghiară, franceză, germană (1882) - cu contribuţia unor oameni politici de la Bucureşti, la iniţiativa lui Kogălniceanu. E acuzat dualismul “cu care naţiunea română niciodată şi în nici o împrejurare nu se va împăca”. Urmări pozitive pentru mişcarea din Bucovina (autonomă din 1849, dar cu drepturi puţine), se înfiinţează Partidul Naţional, în 1883 se înfiinţează Societatea “Şcoala Română” la Suceava. Solidaritate naţională şi când România se confrunta cu Austro-Ungaria pentru controlul Dunării de jos. Doi studenţi ardeleni la Bucureşti, Secăşanu şi Ocăşanu, sprijiniţi de avocatul bănăţean Vasile Maniu, de ziaristul Al. Ciurcu (originar din Braşov) directorul ziarului L ’Independence roumaine fac proiectul Societăţii Iridenta română, cu scop de a răspunde fără menajamente acţiunii de deznaţionalizare. Guvernul României n-a admis acest nume, ea se constituie la 24 ianuarie 1882 cu numele Societatea Carpaţii. Plan de acţiune: o publicaţie literară în Transilvania, bibliotecă, conferinţe publice, concerte. Devine curând exclusiv politică, scopul fiind eliberarea prin insurecţie a Transilvaniei şi unirea cu România; se prevedea pentru vara lui 1882, organizând un Comitet de acţiune la Ploieşti, pentru cucerirea Transilvaniei. Refacerea Alianţei celor 3 împăraţi a amânat planul. La Paris din iniţiativa studenţilor români apare revista “Dacia Viitoare” (redactori C. Mille, V.Gh.Morţun, Gr. Manu, Vintilă C.A. Rosetti) - obiectiv reconstituirea “Daciei aşa cum ea fu”. La 5 ian. 1883 e dezvelită la Iaşi statuia lui Ştefan cel Mare, unde deputatul Petre Grădişteanu vorbea de diamantele ce lipsesc din coroana regală. Conflict diplomatic, guvernul dezavuează discursul. În 1884 în România apar: Carpaţii, Unitatea naţională, România iredentistă, Naţiunea, La Roumanie ziare ce întreţin credinţa în unire. Comemorarea a 100 de ani de la Răscoala lui Horea e interzisă în Transilvania; în aprilie 1884 la Sibiu apare importantul ziar naţional Tribuna. Conferinţa naţională a PNR din 1884 (Sibiu) alege în conducere elemente tinere şi îndrăzneţe: Bariţiu - preşedinte, dr. I.Raţiu, G.Pop de Băseşti. Pune din nou problema unui “Memoriu curat politic”, intensificându-se deznaţionalizarea. În 1885 se înfiinţează la Cluj EMKE (Societatea transilvană maghiară pentru cultură) cu scopul intensificării maghiarizării. În replică Societatea Carpaţii lansează o proclamaţie difuzată în 100.000 exemplare în Transilvania, îndemnând pe români la rezistenţă şi luptă. Ofuscată, Viena cere guvernului român să expulzeze pe cei 6 ardeleni implicaţi: Secăşanu, Ocăşanu, N. şi Al. Ciurcu, I. Drone- Bănciulescu, I. Corneanu. În urma expulzării, mari manifestaţii la Bucureşti, campanii de presă, interpelări în Parlament (Kogăl- niceanu). În atare atmosferă e reluat planul insurecţional: la graniţa jud. Argeş cu Transilvania cete de ţărani ardeleni trec în ţară pentru a primi arme. În acest cadru Axente Sever lansează planul garibaldian de eliberare rapidă a Transilvaniei. Războiul vamal din 1886-1893 datorită refuzului Austro-Ungariei de a încheia o nouă convenţie vamală cu România pe alte baze; România a ripostat, mai atenuat politic datorită alianţei cu Puterile Centrale, dar economic a blocat piaţa românească pentru produsele Austro-Ungariei şi tranzitul acestora spre Balcani. Acest război economic a avut consecinţe grave pentru economia Transilvaniei.

Conferinţa naţională a PNR - Sibiu 1884 - (eşuează încercarea mitropolitului ortodox Miron Romanul de a înfiinţa un partid pro-austriac) hotăra elaborarea unui Memoriu politic. Preia conducerea partidului o generaţie tânără şi energică: I.Raţiu, G.Pop de Băseşti, I.Slavici (acesta după ce iasă din închisoare pleacă în România), V.Lucaciu, Eug. Brote, av. Iuliu Coroianu.

În Bucovina, o dârză rezistenţă împotriva politicii Austriei de deznaţionalizare; mişcarea se intensifică după 1859 - lupta e unitară, Bucureştii sunt centrul. În 1871, la serbările de la Putna, C. Porumbescu interpretează Hora Daciei întregi; la Iaşi în 1875 se comemorau 100 de ani de la răpirea Bucovinei cu participarea Societăţii Arboroasa. Kogălniceanu publica la Paris lucrarea Rapt de la Bucovine; în 1877 se comemorau la Iaşi 100 de ani dela asasinarea lui Gr. III Ghica de către turci. Apar ziare naţionale: Bucovina, Gazeta Bucovinei, Junimea literară, Patria. În martie 1892 se înfiinţează Partidul Naţional din Bucovina. Programul: dezvoltarea culturii române, limba română în administraţie şi justiţie, legături politice strânse cu România şi Transilvania. La Universitatea germană din Cernăuţi în 1875 se înfiinţează o catedră de limba şi literatura română. Românii beneficiază şi de dispoziţii favorabile privind dezvoltarea reţelei şcolare şi de introducerea votului universal în 1907 (doar în partea austriacă a Monarhiei).

De la redactarea până la înaintarea Memorandului - în Transilvania e un interval în care a fost mobilizată opinia publică internă şi dinn Europa. În PNR a învins spiritul “tribunist”, îndrăzneţ, ce se simte şi-n conţinutul Memorandului. În România sarcina lămuririi opiniei publice şi-o asumă Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor (îşi începe oficial activitatea la 24 ian. 1891). Are o activitate foarte vie: conferinţe, congrese, întruniri publice, tipărirea de cărţi, reviste ocazionale, biblioteci, săli de lectură, aniversarea unor momente şi personalităţi istorice. Filiale în ţară, în oraşele mari (universitare) din Europa, ajută cu

• franci pe românii ardeleni pentru tipărirea şi difuzarea documentelor naţionale, subvenţionează presa de aici, propagandă în străinătate. Sub influenţa Ligii culturale e tipărit Memoriul Studenţilor din Bucureşti, ce dezvăluia asuprirea naţională în Austro-Ungaria, apreciat de mari oameni politici (ex. Gladstone), larg comentat de presa occidentală. Răspunsul studenţilor maghiari din Cluj (iulie 1891): Les roumaines hongrois et la nation hongroise. Repons au memoire des etudiants universitaires de Roumanie. A urmat Replica studenţilor români dinAustro- Ungaria (Viena, Graz, Budapesta, Cluj), redactat în principal de A.C. Popovici, tradus în mai multe limbi şi cu mare şi pozitiv ecou în opinia publică europeană.

Mişcarea Memorandistă care cuprinde anii 1881-1895 a fost o amplă manifestare de solidaritate naţională a tuturor românilor şi cu un larg ecou în Europa. În faza definitivării documentul e discutat cu oameni politici din Bucureşti, care oferă sugestii. Fruntaşii ardeleni au legături cu I.C.Brătianu, D.A.Sturdza, Kogălniceanu, Liga culturală, partidele politice, sunt discret sprijiniţi de Carol I (audienţe ale lui Pop de Băseşti, Coroianu, Lucaciu).

În Tratatul de aderare (1883) la Tripla Alianţă, România nu acceptă clauza neintervenţiei, iar declaraţiile politicienilor ce afirmă că nu vor interveni în treburile interne ale Austro-Ungariei n-au împietat asupra mişcării naţionale unice.

Definitivat la 25-26 martie 1892, semnat de I. Raţiu (preşedintele PNR), Eug. Brote, G. Pop de Băseşti (vicepre­şedinţi), V. Lucaciu (secretar general), S. Albini (secretar), Iuliu Coroianu (raportor), asumându-şi responsabilitatea toţi cei 25 membri ai Comitetului Executiv al PNR. Memorandul e tipărit în română, maghiară, germană, franceză, italiană şi larg difuzat. A avut însemnătate pentru toate popoarele supuse dublei monarhii.

Acţiunea este justificată prin dreptul istoric, etnic şi geografic, al numărului şi sarcinilor cu care contribuie 3 milioane de români. Este înfierată anexarea Transilvaniei, dezvăluie asuprirea naţională şi socială, critică sever legea naţionalităţilor, pe cele discriminatorii şi de maghiarizare: electorală, şcolare, legea presei, legile agrare, îndreptate contra românilor. La Viena, o impozantă delegaţie de 300 români condusă de I. Raţiu se duce cu Memorandul, iar studenţii români de aici constituie Comitetele de sprijin. Împăratul refuză s-o primească, documentul e trimis guvernului ungar. Pentru a nu irita România (alianţa a expirat în 1891, guvernul român negocia reînnoirea pe alte baze), memorandiştii nu sunt incriminaţi momentan.

Manifestaţiile la aflarea refuzului lui Franz Iosif sunt de mare amploare. Liga le organizează în toate oraşele României., e editat ziarul Turda (unde casa lui Raţiu a fost devastată de elemente şovine), adunări la statuia lui Mihai Viteazul, la Iaşi la cea a domnului Gr.Ghica III, se asociază partidele politice. Raţiu, Lucaciu (de două ori), Coroianu, Brote vin la consultări la Bucureşti şi sunt primiţi în triumf, ecoul european e deosebit, românii tratează acţiuni comune cu celelalte naţionalităţi.

Noul guvern ungar deschide acţiune judiciară la 5 mai 1893 întregului Comitet Executiv al PNR, altor fruntaşi, pe motiv de atentat împotriva statului ungar. Conferinţa generală a PNR din iulie 1893 proclamă că Mişcarea Memorandistă e a întregii naţiuni române din Transilvania. Apare ziarul cu titlul semnificativ Golgota, Liga culturală îşi înteţeşte activitatea de sprijin, oameni politici de mare anvergură, scriitori, ziarişti europeni îşi declară solidaritatea şi simpatia.

În mai 1894, timp de 18 zile, în sala Reduta din Cluj s-a judecat Procesul Memorandului. Inculpaţii şi apărătorii lor n-au avut dreptul să intervină în limba română. Mulţimile de români sunt evacuate de armată şi jandarmerie. Lucaciu declară că nu memorandiştii sunt acuzaţi, ci naţiunea română, iar Raţiu că ”ceea ce se discută aici este existenţa însăşi a poporului român. Existenţa unui popor nu se discută, ci se “afirmă”. Procesul - după marele istoric şi publicist Seton-Watson - a făcut ca “chestiunea românească din Austro-Ungaria să intre în domeniul politicii europene”. Sunt interpelări în diferite parlamente. Au fost condamnaţi 15 memorandişti, la 31 de ani şi 8 luni de temniţă de stat (la Seghedin şi Vaţ), cheltuieli de judecată peste 3.011 florini: Lucaciu ia pedeapsa maximă de 5 ani închisoare, Raţiu 2 ani, Pop de Băseşti a plâns că a fost badjocorit dându-i-se o pedeapsă mai mică. PNR e desfiinţat pentru că “lucra fără statute” (16 iul. 1894), pentru legături cu “elemente din străinătate”. D.A. Sturdza i-a îndemnat pe memorandişti să mute centrul acţiunii la Bucureşti, cu demnitate ei au refuzat (doar Brote a trecut Carpaţii). Pentru menţinerea României în Tripla Alianţă şi sub presiunea opiniei publice, Franz Iosif i-a graţiat în sept. 1895. Mişcarea Memorandistă a fost cea mai amplă acţiune naţional- politică şi socială între 1848 şi 1918, a semnificat forţa ideii de unitate naţională.

Mitul “drăguţului de împărat” era serios zdruncinat, s-a dovedit că tactica pasivistă nu era eficace. Se va trece la noi căi şi mijloace de luptă.

Rezistenţa şi lupta naţională a românilor la început de

secol XX.

Asuprirea naţională şi socială e agravată de guvernele ungare la început de veac XX, rezistenţa creşte: numeroase greve ale muncitorilor, grevele de seceriş, acţiunile sociale se îmbină cu cele naţionale. Fruntaşi politici (Şt.Cicio Pop, I.Suciu) apără pe ţăranii răsculaţi, muncitorii români se apropie de PNR, campanii de presă. Se ridică o nouă generaţie a burgheziei române, mai cultă, mai bine pregătită pentru viaţa politică, curajoasă. Conferinţa Naţională a PNR (Sibiu, 10 ian. 1905), adoptă activismul ca politică oficială, alege un nou Comitet Executiv (Gh. Pop de Băseşti, preşedinte), I. Maniu, Al. Vaida Voevod, V. Goldiş, I. Suciu, Aurel Vlad, A. Lazăr, fixează noul program: recunoaşterea individualutăţii politice a poporului român, asigurarea dezvoltării sale etnice şi constituţionale, folosirea limbii materne în administraţie, justiţie, şcoală, armată, vot universal, suprimarea cenzurii, aplicarea practică a legii naţionalităţilor, impozite corecte, legi pentru protecţia muncitorilor, asigurări de stat pentru boală şi bătrâneţe.

Trecând la activitatea politică, românii reuşesc să trimită în Parlamentul Ungariei în 1905 - 8 deputaţi, la alegerile din 1906 - 15 deputaţi. Împreună cu cei sârbi şi slovaci ei constituie în Parlament Clubul parlamentar al naţionalităţilor (preşedinte T. Mihaly, cu ziarul Lupta redactat în principal de Vaida Voevod), singura opoziţie reală şi democratică în Parlament până la 1918. Intrarea PNR în activitatea parlamentară a dus la formarea cluburilor judeţene, acestea formează comitete cercuale pentru un contact mai strâns între candidaţi şi alegători; formula evita interferenţa autorităţilor, deoarece Partidul Naţional Român era interzis în 1894. Desigur, românii n-au putut trimite în Parlament deputaţi în conformitate cu numărul lor.

Neoactivismul e urmarea experienţei politice acumulate, dar şi al mutaţiilor în societatea românească transilvană: creşte numărul moşierilor români, a proprietarilor mijlocii, numărul băncilor care fac să circule capitalul rezultat din produsele agricole. Se înmulţesc juriştii, preoţii, profesorii, învăţătorii, medicii, proprietarii, gravitează în jurul băncilor unde îşi depun banii. Activi economic şi financiar, ei devin activi şi în politică, iar electoratul creşte. Trec la activism şi germanii, sârbii, slovacii. Sunt mai multe grupări activiste: la Arad (în jurul băncii Victoria), Orăştie (banca Ardeleana), Blaj. Ţărănimea română e antrenată şi ea în planul vieţii publice, la fel muncitorimea, numeroasă, 29,9% (dar prea puţină la o populaţie ce însuma 53,8%). La Congresul socialiştilor de la Lugoj (6-7 ian. 1906) s-a înfiinţat Secţia română a PSDU (cu ziarul Adevărul) pentru că în problema naţională PSDU plătea tribut sistemului politic de guvernare. Colaborarea socialiştilor români cu PNR se realizează. Societăţile culturale: ASTRA, Liga culturală, Societatea pentru cultura poporului român din Bucovina conlucrează strâns; se aniversează în comun mari personalităţi ca Bariţiu, Gh.Lazăr, A.Iancu, Jubileul de 50 ani al ASTREI la Blaj (1911), Jubileul regal din 1906, deschiderea Muzeului ASTREI în 1905 la Sibiu. Cultura a pregătit mult Unirea din 1918. Colaborarea în combaterea legilor şcolare Apponyi din 1907 a fost deplină. A.C. Popovici, care în 1906 publică lucrarea Statele Unite ale Austriei Mari, militând pentru federalizarea monarhiei (ca un prim pas) şi Vaida Voevod se raliază ideii federaliste a Cercului de la Belvedere din jurul arhiducelui moştenitor Franz Ferdinand, lărgind activitatea naţională (sunt favorabili în România N. Filipescu, Vintilă Brătianu). Criza din Austro-Ungaria e adâncită de anexarea Bosniei şi Herţegovinei în 1908. Crescând în amploare mişcarea naţională coordonată, Viena şi Budapesta sporesc presiunile pentru a-i câştiga pe români. Încearcă să profite de unele diferenţe de vederi din PNR; erau curente: radicalii din jurul Tribunei din Arad, adepţi ai colaborării cu România, vechile cadre înclinate spre tratative cu guvernul ungar, “federaliştii”.

În vara lui 1910 sunt tratative cu Tisza Istvan, şi la îndemnul lui I.I.C. Brătianu, care desprindea lent şi precaut politica României de Puterile Centrale. Dorea însă să controleze mişcarea naţională, ceea ce era firesc. Ungurii nu fac concesii, din contră, românii reuşesc să trimită doar 5 deputaţi în Parlament în 1910. Eşecul întăreşte poziţia radicalilor (“tinerii oţeliţi”) din jurul Tribunei (Arad) şi al Luceafărului (Sibiu): Goga, Lucaciu, Tăslăuanu, I.Russu-Şirianu, Bogdan Duică, care se opun tratativelor, cerând o “politică naţională bazată pe forţele sociale româneşti din Transilvania şi România”. Întrucât România oficială era prudentă, e trimis C.Stere să împace curentele din Ardeal şi ca urmare Tribuna nu va mai apărea, oficiosul PNR devenind Românul din Arad (1912). Intransigenţa ungurilor la noile tratative dintre1913 - începutul lui 1914, a desprins concluzia că se impunea eliberarea românilor din Austro -Ungaria, unirea teritoriilor româneşti cu România.

Intervenţia României - armată - în al doilea război balcanic (1913) a sporit aversiunea faţă de Monarhia dualistă. Blondel, ministrul Franţei la Bucureşti, nota că cine nu ştia de ce s-a mobilizat armata, credea că România a pornit război contra Austro-Ungariei, nu a Bulgariei.

Revoluţia naţională din toamna 1918 a fost rezultatul maturizării mişcării româneşti unitare şi globale, sporită de consecinţele războiului mondial. Românii au jucat un mare rol în prăbuşirea Austro-Ungariei şi formarea de state naţionale.