Pin It

În 1850, monarhia şi aristocraţia rurală (Junkers) reprezentau singurele vechi valori respectate în Prusia. Economia prusacă beneficia şi de avantajul aderării la uniunea comercială (Zollverein), înfiinţată în 1819 şi care includea toate statele germane, cu excepţia Austriei. Cu toate acestea, regele Frederik Wilhelm al IV-lea respinsese categoric ideea de a rivaliza cu Austria pentru a-şi asigura dominaţia asupra Confederaţiei germane.

Venirea lui Wilhelm I (1861-1888) pe tronul Prusiei a redus iniţial şansele acestui stat de a conduce eforturile de unificare a

Germaniei. Imaginea de ultraconservator diminua considerabil popularitatea sa în rândurile naţionaliştilor.

În 1862, Wilhelm l-a numit prim-ministru pe Otto von Bismarck, cu scopul de a lansa un contraatac asupra Parlamentului. Energic şi abil, Bismark intenţiona să promoveze în continuare modernizarea economică şi să accepte aparenţele unei guvernări parlamentare pentru a câştiga adeziunea clasei mijlocii. Mai mult decât atât, deşi nu punea prea mare preţ pe naţionalism, nu numai că s-a alăturat, dar a şi condus campania de unificare naţională a Germaniei, care până atunci fusese o cauză a clasei mijlocii.

Bismarck a demonstrat curând eficienţa politicii sale conservatoare în confruntarea cu Parlamentul prusac. Deşi acesta continua să refuze perceperea impozitelor cerute de către rege în schimbul campaniei sale militare, totuşi Bismarck a adunat taxele. Cetăţenii au plătit , iar Parlamentul a cedat în faţa acestei iniţiative ilegale. Astfel, clasa mijlocie a continuat să aibă o constituţie şi un organism reprezentativ, în timp ce Bismarck proceda în funcţie de propriile interese. această victorie a perpetuat dominaţia monarhiei şi a accentuat cursul ascendent al Prusiei către supremaţie militară în Europa

Primul prilej de a aplica propria Realpolitik s-a ivit în conjunctura politică din 1863, când regele Christian al IX-lea al Danemarcei (1863-1906) şi-a manifestat intenţia de a anexa ducatul Schleswig. Bismarck a convins Austria să i se alăture într-un război împotriva Danemarcei. Trupele germane au intrat în Schleswig în februarie 1864, după care au cotropit Danemarca în aprilie, înfrângând rapid trupele daneze. Tratatul de pace permitea armatelor austriece să ocupe Holsteinul, iar celor prusace să anexeze Schleswigul, ambele ducate rămânând sub dublul control al Austriei şi Prusiei. Situaţia din Schleswig-Holstein de la sfârşitul războiului cu Danemarca i-a oferit lui Bismarck ocazia ideală de a provoca confruntarea pe care dorea să o aibă cu Austria.

În aprilie 1866, împăratul Austriei, Franz Joseph, a ajuns la concluzia că Prusia nu-i lăsase altă opţiune decât războiul. Acţiunile provocatoare ale lui Bismarck în Schleswig-Holstein şi în Dieta Confederaţiei justificau pe deplin acest raţionament. Confruntările decisive au avut loc la graniţa austro-prusacă. La început, cele două armate s-au ciocnit în lupte de mică amploare. Apoi, în iulie 1866, două armate cu un efectiv total de aproape jumătate de milion de oameni au dat o luptă crâncenă la Sadova. Bătălia a decis deznodământul Războiului de şapte săptămâni, soldat cu o înfrângere dezastruoasă pentru Austria.

Deşi prusacii obţinuseră o victorie zdrobitoare, Bismarck a oferit Austriei condiţii de pace extrem de generoase: o despăgubire de război simbolică, a cedat Veneţia Italiei şi a acceptat dezmembrarea Confederaţiei Germane. Practic, el nu-şi dorea un inamic înverşunat la graniţa de sud, în timp ce Prusia îşi continua suita triumfurilor sale militare.

După excluderea amestecului austriac în treburile Germaniei, prestigiul Prusiei crescând spectaculos în ochii naţionaliştilor, lui Bismarck nu i-a fost greu să edifice o nouă structură politică prin care cea mai mare parte a Germaniei ajungea în subordinea monarhului său. În 1867, primul ministru a trecut la organizarea Confederaţiei Nord-Germane, o uniune a tuturor statelor germane, cu excepţia principatelor din sud ( Hessa-Darmstadt, Wurttemberg şi Baden). Tratatele de unificare le permiteau conducătorilor statelor din nord să se ocupe de problemele interne, numai că regele Prusiei devenea şeful Confederaţiei. În această calitate, Wilhelm avea autoritate deplină în domeniile diplomatic şi militar. Şeful executivului, Bismarck, devenea cancelar al Confederaţiei, guvernând efectiv noua organizare etatică.

La sfârşitul anilor ’60, statele germane din sud nu erau prea interesate de o fuziune cu Germania de Nord. Între aceste regiuni existau deosebiri de ordin religios: sudul era predominant catolic, iar nordul luteran. Monarhismul prusac nu convenea germanilor din sud, determinând opoziţia acestora faţă de alipirea la noua Confederaţie. Ultranaţionalismul ar fi putut face sudul mai îngăduitor faţă de nord, însă această stare de spirit încă nu se născuse. Bismarck s-a gândit că un război cu Franţa ar putea trezi în populaţia din sud sentimente similare. El a iniţiat o politică activă menită să provoace un conflict cu Franţa.

La 19 iulie 1870, Franţa a făcut declaraţia de război mult aşteptată de Bismarck. Primul ministru prusac încheiase o alianţă defensivă cu cele patru state germane din sud. Acum intrau toate în război împotriva Franţei. Curând după declaraţia de război, trupele lui Napoleon al III-lea au pătruns pe teritoriul german, ieşind victorioase dintr-o ciocnire de mică importanţă. În continuare, trei armate moderne ale alianţei germane au replicat printr-un atac fulgerător. La sfârşitul lunii august, forţele germane i-au înfrânt pe francezi la Sedan.

Războiul s-a prelungit însă până la jumătatea lunii ianuarie. Până la acea dată, germanii exercitaseră un control atât de strict asupra centrului Franţei, încât regele Prusiei s-a putut aventura până în palatul regal de la Versailles. În Sala Oglinzilor, la 18 ianuarie 1871, conducătorii tuturor statelor germane s-au întrunit ca să-l proclame pe Wilhelm împărat al noii lor naţiuni. Astfel, războiul i­a dat lui Bismarck posibilitatea să desăvârşească procesul de alipire a celor treizeci şi opt de state într-o naţiune unificată, dominată de Prusia. În plus, el nu a manifestat nici un fel de milă faţă de victima sa: Franţa era obligată să plătească Germaniei două sute milioane de franci şi să cedeze Alsacia şi Lorena, măr al discordiei care va învenina încă multă vreme relaţiile franco- germane.