1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Regatul Piemont-Sardinia, cuprinzând nord- vestul Italiei şi insula Sardinia, s-a implicat în luptele de eliberare naţională din 1830 şi 1848. Înfrângerea suferită din partea Austriei, în 1849, nu l-a împiedicat pe proaspăt încoronatul rege al Piemontului, Victor Emmanuel al II-lea (1849-1878), să menţină forma de guvernare liberală instituită de tatăl său. În calitate de stat progresist şi de dimensiuni relativ mari, dispus să lupte pentru unificare, la începutul deceniului al cincilea Piemontul se bucura de sprijinul naţionaliştilor italieni. În 1852 regele l-a numit ca prim-ministru pe contele Camillo di Cavour, un maestru al realpolitik. Susţinute de conducerea Piemontului, metodele utilizate de către Cavour au făcut din inţiatorul lor fondatorul naţiunii italiene.

Modernizarea economică i-a oferit Piemontului, aşijderea, posibilitatea de a înzestra mai bine şi mai eficient armata pe care şi-o dezvoltase. Cavour era conştient că, în viitoarea confruntare cu Austria, victoria va fi de partea statului mai puternic.

Primul ministru mai era conştient şi de faptul că statul piemontez avea nevoie de aliaţi extrem de puternici, care să-i asigure victoria împotriva Habsburgilor. Astfel, în 1855, el a acceptat invitaţia de a se alătura Angliei şi Franţei în Războiul Crimeii, câştigând, cu un efort militar mai degrabă simbolic, susţinerea celor două mari puteri.

Pe aceleaşi coordonate, Napoleon al III-lea şi Cavour s-au întâlnit preţ de câteva ore la Plombieres, unde au încheiat un pact secret. Împăratul se angaja să sprijine un război împotriva Habsburgilor în cazul în care Austria ar fi atacat prima. Napoleon accepta şi dreptul Piemontului de a anexa teritoriile stăpânite de Austria în nordul Italiei: Lombardia, Veneţia, Parma şi Modena. În continuare, împăratul francez accepta formarea unei confederaţii italiene prezidate de Papă, eliberarea Italiei de sub dominaţia Austriei şi controlul Piemontului asupra nordului peninsulei. În schimb,

Cavour îi oferea lui Napoleon Nisa şi Savoia, două provincii cu populaţie majoritar franceză aparţinând Piemontului. Cei doi conducători au studiat harta, pentru a decide unde şi cum ar putea fi atrasă Austria în război. În urma acestui pact, Cavour a depus eforturi susţinute pe parcursul a luni de zile ca să-şi determine inamicul să atace. Austria a căzut în cursă în luna aprilie 1859. Bătăliile purtate la sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie 1859 au dovedit eficienţa pregătirilor făcute de Cavour pe plan intern şi extern. După lupte soldate cu mari pagube, austriecii au pierdut Lombardia.

Datorită ieşirii neaşteptate a Franţei din război, Piemontul a trebuit să se mulţumească doar cu Lombardia. Totuşi, înainte de sfârşitul războiului a fost pus în evidenţă efectul combinaţiei dintre realpolitik şi acţiunile de masă. Statele italiene Toscana, Modena, Parma şi Romagna au răsturnat vechiul regim, apoi s-au unit cu Piemont-Sardinia. Victor Emmanuel al II-lea şi Cavour se găseau, acum, în fruntea unui regat care cuprindea cea mai mare parte a nordului Italiei.

Statele papale din centrul şi estul peninsulei au votat, şi ele, anexarea la Piemont, iar Papa a păstrat regiunea central-vestică a peninsulei. Legendarul Giuseppe Garibaldi şi populaţia regatului sicilian cucerit de el l-au acceptat ca rege pe Victor Emmanuel.

La 17 martie 1861, noul parlament italian a proclamat Regatul Italiei, condus de regele Victor Emmanuel. Numai teritoriul papal şi Veneţia austriacă rămâneau în afara graniţelor acestui nou stat naţional.

În 1866, când a izbucnit războiul dintre Prusia şi Austria, Italia a profitat de ocazie pentru a susţine Prusia împotriva Habsburgilor. Prusia a învins, iar Veneţia a revenit Italiei. În 1870 a izbucnit un conflict armat între Prusia şi Franţa. Ca urmare, trupele franceze rămase să-l susţină pe Papă au părăsit Peninsula Italică. În aceste condiţii, Regatul Italiei a ocupat ultimul dintre Statele Papale, stabilind la Roma capitala unei naţiuni pe deplin unificate.

Loading...