Istorie

Izbucnind războiul mondial, în august 1914 Partidul Naţional Român şi-a suspendat activitatea pentru a nu se expune sub regimul de război. Mişcarea naţională s-a radicalizat în Transilvania şi în vechea Românie. Lucaciu, Goga şi alţi naţionali radicali trec în România în toamna lui 1914, la Bucureşti se înfiinţează Cercul bucovinenilor şi transilvănenilor cu revista săptămânală Ardealul. În România se află trecuţi vreo 200.000 de români. Brătianu recomandă PNR să nu întreprindă acţiuni până la intrarea trupelor române în Transilvania (C. Stere primeşte o atare misiune pe lângă ardeleni). În România, odată cu pregătirile de război e pregătită opinia publică. În acest sens activează Liga culturală (la Congresul din dec.1914 îşi schimbă numele în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor, subliniindu-şi obiectivul; preşedinte e ales ardeleanul V. Lucaciu), Acţiunea na­ţională, Federaţia unionistă, Cercul din Bucureşti; Goga face eforturi de a înfiinţa o Legiune de voluntari ardeleni. La minis­terul de externe austro-ungar e numit baronul Burian, adept al concepţiei dure faţă de români a lui Tisza.

Intrarea armatei române în Transilvania provoacă entuziasm şi sprijinul populaţiei. După retragerea ei, autorităţile militare ungare intensifică represiunea: românii au fost deportaţi cu miile în lagăre, închişi, sute de şcoli româneşti au fost desfiinţate şi înlocuite cu cele maghiare. A fost militarizată economia, rechi- ziţii, detaşamente de muncă, scumpiri, teroare - populaţia română se frământă. Ziarele româneşti sunt suspendate (Românul, Lucea­fărul etc.). Dintre fruntaşii români, siliţi să facă declaraţii de loialitate “către tron şi patria ungară”, au semnat doar capii bisericilor (pentru a le proteja), A. Bârseanu, preşedintele ASTREI (la fel), Teodor Mihali, ceilalţi au refuzat. În 1 917 Transilvania e cuprinsă de greve. În Rusia, prizonierii români se organizau la Darniţa şi vor pleca spre România pentru a se înrola în armata ţării. Lupta popoarelor asuprite din Austro-Ungaria a zădărnicit planurile de pace separată, de federalizare a Imperiului, proiectul unei Mittel Europe, determinând Puterile Antantei să nu intenţioneze să menţină Monarhia dualistă. Declaraţia popoarelor din Rusia şi Mesajul în 14 puncte al preşedintelui american W. Wilson au radicalizat lupta românilor pentru unit ate naţională.

La sfârşitul anului 1917 - începutul lui 1918 muncitorii din Timişoara, Valea Jiului, Arad, Cluj, Reşita refuză să mai lucreze, se răzvrătesc contra autorităţilor. În vara 1918 greva cuprinde întreg Imperiul, la care se adaugă mişcările ţărăneşti; răzvrătirile în armată. Destrămarea Austro-Ungariei, în contextul finalizării războiului cu victoria Antantei, s-a datorat gravelor disensiuni dintre clasele dominante din Austria şi Ungaria, dintre acestea şi naţionalităţile care nu mai doreau să trăiască în statul dualist.

Odată cu prăbuşirea frontului, în Imperiu popoarele declan­şează revoluţia de eliberare naţională, obţin victoria în lupta pentru formarea statelor naţionale proprii.

La viitoarea Conferinţă de Pace interesele naţionale ale Ro - mâniei trebuiau să fie bine cunoscute de Aliaţi, sarcina propa­gandei în exterior revenind emigraţiei române, datorită Păcii de la Bucureşti România încetează activitatea diplomatică oficială. În mai 1917 e trimisă în SUA o misiune formată din ardeleni: V. Lu- caciu şi V. Stoica pentru mobilizarea celor peste 100.000 de români din America în propaganda pentru unire. Se înfiinţează la Washington la1 oct. 1917 Legaţia României, titular fiind dr. C-tin Angelescu, se constituie Episcopia română din America sub ascultarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei de la Bucureşti. Românii ţin adunări la Chicago, Washington, Youngstown, Cleveland. C. Angelescu e rechemat în ţară de Al. Marghiloman, rămâne ne­oficial V. Stoica ce iniţiază înfiinţarea Ligii naţionale române (fuzionează în sept. 1918 cu Comitetul naţional român).

SUA îşi modifică poziţia faţă de Austro -Ungaria. În iunie 1918 e adoptat Memorandul asupra politicii Statelor Unite faţă de naţionalităţile din cadrul Imperiului austro-ungar, recunos­când deschis necesitatea desfiinţării Austro-Ungariei. La 6 nov. 1918 R. Lansing, secretarul de stat al SUA, îi comunică lui Take Ionescu simpatia şi sprijinul faţă de cauza românilor. Principalul centru al propagandei româneşti a fost în 1918 Parisul. Activează aici misiunea universitară: Tr. Lalescu, S. Mândrescu, O. Tafrali, D. Voinov, E. Antonescu, Ch. Drouhet, D. Hurmuzescu, misiunea parlamentară: C. I. Istrate, C. Mille, D. Drăghicescu, Toma Stelian ş.a. - conferinţe, articole, broşuri, manifeste, intervenţ ii cu ecou şi eficienţă. Se formează un curent de simpatie şi sprijin din mari personalităţi: Em. de Martonne, Ed. Herriot, Et. Pichon, Elena Văcărescu, Rene Pinon. Propagandă şi în Anglia, Italia, Elveţia. În Anglia se înfiinţează Societatea anglo-română cu marii publicişti Wickham Steed şi R.W. Seton-Watson (cei doi ajutându-ne consistent şi la Conferinţa de Pace). La 3 octombrie 1918, la Paris, sub preşedinţia lui Take Ionescu, se înfiinţează Comitetul Naţional al Unităţii Româneşti (cu V. Lucaciu, Goga,

1. Angelescu, P. Cosma, Tr. Vuia etc.), recunoscut de Aliaţi. Consiliul şi T. Ionescu au avut un rol major în recunoaşterea calităţii de aliată a României, în pofida păcii temporare cu Puterile Centrale. S-a stabilit legătura cu celelalte emigraţii; naţionalităţile din Austro-Ungaria (reprezentanţii lor) se întâlnesc la Roma în Congres (apr.-mai 1918), votând o rezoluţie privind lupta comună a popoarelor din monarhie. Românii sunt reprezentaţi de G.G. Mironescu, S. Mândrescu, N. Lupu, D. Drăghicescu. În Italia se formează Comitete Pro-Romeni, Mândrescu începe formarea Legiunii de voluntari din prizonieri români în Italia.

În1918, în Transilvania mişcarea naţională s-a intensificat. Comitetul Executiv al PNR întrunit la Budapesta în ian 1918 declară că va folosi toate mijloacele oferite de împrejurări pentru a afirma drepturile naţionale ale românilor. La 5 mai Congresul IXal Secţiei române a PSD afirmă angajarea socialiştilor în lupta pentru eliberare naţională şi socială. Noul Comitet Central: I. Jumanca, I. Ciser, I. Flueraş, Tiron Albani, N. Ignea, Enea Grapini afirmă necesitatea colaborării cu P.N.R. Au preconizat organizarea ţăranilor în Uniunea lucrătorilor. La 28 sept. împăratul Carol I (Carol IV ca rege al Ungariei) solicită pace Antantei, propunând organizarea monarhiei pe baze federale - respinsă de naţionalităţi. La 7 oct. PNR hotăra reluarea activităţii politice, contacte cu PSD. La 12 octombrie 1918 Comitetul Executiv al PNR dă Declaraţia ce proclama independenţa naţiunii române, dreptul de a-şi hotărî singură viitorul. Se alcătuieşte un Comitet de acţiune: I. Maniu (aflat la Viena), Şt. Cicio-Pop, V. Goldiş, Al. Vaida Voevod, I. Suciu, Al. Vlad - sediul Arad. Răspunsul la Manifestul împăratului Carol din 16 oct. “către popoarele mele credincioase” ce propunea din nou transformarea Austro-Ungariei într-o federaţie de 6 state independente (Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Ucraina, Iugoslavia) a fost Declaraţia în Parlamentul ungar a lui Vaida Voevod la 18 oct. - ce proclama independenţa naţiunii române din Transilvania. La fel au procedat socialiştii prin I. Flueraş. În a doua jumătate a lunii octombrie se declanşează revoluţia naţională, burghezo - democratică.

La 30 oct/12 nov., din iniţiativa PSD se constituie la Budapesta (peste câteva zile se mută la Arad) Consiliul Naţional Român Central (CNRC) din 6 reprezentanţi ai PNR: V. Goldiş, T. Mihali, Vaida Voevod, Cicio-Pop, A. Vlad, A. Lazăr şi 6 ai PSD: Flueraş, Jumanca, Albani, E. Grapini, I. Renoiu, Basil Surdu, care va organiza şi conduce lupta până la 1 Decembrie. Lansează un manifest Către popoarele lumii şi altul Către poporul român. În oraşele şi comunele Transilvaniei în prima jumătate a lunii noiem­brie se constituie Comitete naţionale, orăşeneşti şi comunale, ce conduc local afacerile administrative, ca organe politice ce repre­zintă pe români şi gărzile naţionale române, ce au asigurat liniş­tea, siguranţa vieţii şi a averii. Transilvania e organizată ca ţară românească. Comitete şi gărzi îşi înfiinţează şi maghiarii şi ger­manii. La 9/ 22 nov. CNRC trimite guvernului ungar o notă ultimativă, cerând preluarea puterii depline în cele 23 de comitate cu majoritate românească, acţiune la care s-a şi trecut. Între CNRC şi o delegaţie a Consiliului Naţional Maghiar de la Budapesta, condusă de ministrul pentru naţionalităţi în guvernul Mihaly Karolyi, sociologul Jaszi Oszkar au avut loc tratative la Arad (13-15 nov.), eşuate, ungurii menţindu-se pe poziţia inte­grităţii Ungariei cu o largă autonomie pentru români (chiar reprezentare în guvern), iar românii afirmă hotărârea de a lua “puterea deplină pe întreg teritoriul ce-l ştiu al nostru”. La 16/29 nov. se hotărăşte convocarea Adunării naţionale constituante (ca şi la 1848 românii nu aveau un organ politic reprezentativ), expresie a voinţei poporului, ce urma să ratifice hotărârile naţionale. Unirea trebuia realizată înainte de intrarea trupelor române în Transilvania. Sunt trimişi la Iaşi delegaţi pentru a se pune de acord cu guvernul României. Brătianu făcea cunoscut programul social şi politic ce va fi înfăptuit după Unire: libertate şi dreptate pentru toţi, de orice neam şi religie, regim democratic prin Reformele agrară şi electorală, drepturi reale pentru munci­tori, înţelegerea fiind deplină (era programul CNRC).

Pentru ca voinţa românilor să fie cunoscută, la 18 noiembrie Marele Sfat al Naţiunii Române din Transilvania şi Ungaria (CNRC) adresează Manifestul către popoarele lumii (tipărit în română, franceză, engleză) afirmând că-şi va constitui poporul român statul său liber şi independent, şi e publicat textul pentru convocarea Marii Adunări Naţionale şi Regulamentul pentru alegerea deputaţilor: aleşi de cler, societăţile culturale, şcolile, gărzile naţionale, reuniunile de meseriaşi şi cei aleşi de circumscripţiile electorale. Se cere participarea a cât mai mulţi români la Alba Iulia.

La Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie, la Alba Iulia, au fost prezenţi 1.228 delegaţi aleşi (din care 150 social - democraţi), care în Sala Cercului Militar din Cetate (Sala Unirii) au votat în unanimitate Hotărârile de Unire, în prezenţa - pe platoul din jur - a peste 100.000 de români veniţi din toată Transilvania, în localităţi având în aceeaşi zi loc adunări locale. A fost deschisă de venerabilul preşedinte al PNR, Gh. Pop de Băseşti, urmat de Vasile Goldiş care a ţinut principalul discurs, iar la sfârşit a fost supus spre aprobare proiectul Rezoluţiei CNRC în 9 puncte: Adunarea Naţională decretează Unirea românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească şi a teritoriilor locuite de ei cu România; teritoriilor respective li se rezervă autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal; se recunoaşte deplina libertate naţională şi drepturi egale tuturor naţionalităţilor conlocuitoare, de a se instrui, admi­nistra, judeca în limba proprie, de a face parte din corpurile legiui­toare şi de a participa la guvernareea ţării proporţional cu numărul lor; egala îndreptăţire şi deplina libertate confesională, regim democrat în toate domeniile vieţii publice; vot universal, direct, egal şi secret pentru ambele sexe; libertatea deplină a presei, libertatea de asociere şi întrunire; libera propagare a gândurilor; refomă agrară radicală, asigurarea pentru muncitorii industriali a acelor drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate ţări industriale. Îşi exprimă dorinţa ca la Congresul de Pace să se înfăptuiască comunitatea naţiunilor libere, încât dreptatea şi libertatea să fie asigurată pentru toate naţiunile mici sau mari, să se elimine pe viitor războiul ca mijloc de reglementare a raporturilor internaţionale. Salută eliberarea naţiu-nilor subjugate din Austro-Ungaria, se închină cu smerenie înaintea românilor ce şi-au dat viaţa pentru înfăptuirea idealului naţional. Mulţumeşte Puterilor Aliate care au luptat pentru salvarea civilizaţiei.

Pentru conducerea provizorie a treburilor naţiunii române, Marea Adunare Naţională instituie un Mare Sfat Naţional Român ce să ia dispoziţii în interesul naţiunii. Unirea cea Mare a fost rezultatul luptei a zeci de generaţii. Majoritatea minorităţilor naţionale au aderat la actul Unirii. Celelalte naţiuni oprimate din Austro-Ungaria şi-au proclamat independenţa şi unitatea într-un cadru politic mai restrâns, în conferinţe ale partidelor politice sau prin declaraţii în parlamente; poporul român şi-a hotărât viitorul într-o Adunare Naţională reprezentativă. A doua zi a fost ales Marele Sfat Naţional (prezidat de Gh. Pop de Băseşti, cu 250 membri); e numit un organ executiv din 15 membri (şefi de resort), numit Consiliul Dirigent, prezidat de I. Maniu (cu 12 resorturi), membri Vaida Voevod, A. Vlad, V. Branişte, I. Flueraş, Bontescu, Goga, V. Lucaciu ş.a. Sediul a fost Sibiul, apoi Clujul.

Armata română se afla în Transilvania în 1 Decembrie, însă la mare distanţă spre a nu se spune că Unirea s-a votat sub scutul baionetelor. Zece zile mai târziu a înaintat “cu sabia în teacă” într - un entuziasm general. În 12 dec. delegaţii ardeleni pleacă la Bucureşti spre a prezenta regelui şi guvernului Actul Unirii. La 11/24 dec. 1918 sunt emise două decrete regale: cel privind Unirea Transilvaniei şi cel de organizare provizorie a sa. Guvernul Ungariei nu a recunoscut Unirea şi Consiliul Dirigent. Dar, la 8/9ian. 1919 Consiliul Central Lărgit Săsesc, plus Comi­tetul German Săsesc întrunite la Mediaş aderă la Unire, la fel şvabii la Timişoara în 10 aug. 1919; în ian. 1919 aderă şi populaţia evreiască, ţiganii la Congresul lor de la Diciosanmartin (Târnăveni). Consiliul naţional maghiar din Tg. Mureş, condus de prof. Antalfly a luat legătura cu conducerea românească.

Unirea, produsul legic al dezvoltării istorice, sociale şi naţionale, n-a însemnat doar mărirea teritoriului, ci a produs transformări structurale, în raport cu stadiul de dezvoltare a societăţii româneşti, cu noua situaţie, cu nevoia de omogenizare administrativă, socială, de democratizare a vieţii politice.