Instituirea regimului parlamentar, triumful liberalismului, Constituţia din 1866 şi noua lege electorală consolidează reformele lui Cuza, întăresc liberalismul burghez, lovesc definitiv vechiul regim. Moşierimea îşi păstrează poziţii solide în primele două colegii electorale. Până în 1871 într-o acerbă luptă politică se desăvârşesc grupările politice. Radicalismul eşuează, iar reprezentanţii vechiului regim devin constituţionali, nu resping noul, îl acceptă cu moderaţie. Comuna din Paris şi reacţiunea conservatoare ce i-a urmat în Europa, teama de a nu pune în pericol Unirea din 1859 duc la instituirea guvernării conservatoare care, cu durităţi, s-a menţinut în limite constituţionale, contribuind paradoxal, la întărirea regimului liberal, în cuprinsul căruia liberalii şi conservatorii s-au acomodat pe terenul apărării proprietăţii. Venirea în 1876 a unui guvern liberal, cucerirea independenţei au întărit bazele liberalismului burghez sub conducerea politică şi ideologică a căruia s-au instituţionalizat structurile statului modern. România intra în etapa construcţiei societăţii capitaliste, iar alte ţări evoluau spre imperialism, decalajul fiind mare. Cu tot progresul realizat în 40 de ani, România n-a putut deveni subiect al lumii imperialiste.
În organizarea politică românii nu se puteau singulariza în privinţa sistemului politic (puteau găsi doar forme particulare corespunzând propriei realităţi). Liberalismul devine dominant în epoca lui Cuza, perfecţionat şi întărit sub monarhia constituţională de către generaţia de la 1848 şi adoptă modelul liberalismului francez. Faţă de Occident, la noi e întârziat. După Comuna din Paris, statele vest europene - cu nuanţe diferite - evoluează spre democraţie (continuându-se colaborarea cu reprezentanţii vechiului regim în Anglia, Germania, Franţa); în România se întărea regimul liberal, cu participarea şi a burgheziei şi a moşierimii, având caracteristici analoage cu vestul Europei din prima jumătate a sec. XIX: instituirea şi menţinerea votului cenzitar, dominaţia politică a marii burghezii şi a moşierimii. Regimul parlamentar şi constituţia liberală nu modifică realitatea, chiar dacă modificarea constituţiei în 1884 reduce colegiile electorale de la 4 la 3; a întărit poziţiile politice ale burgheziei, le- a slăbit pe ale moşierilor. Inegalitate în sistemul electoral, dar şi între diferitele categorii: patron-muncitor, funcţionar, bărbat- femeie, bogat-sărac. Legea electorală din 1866 prevedea: la colegiul I votau 3.388 alegători, 4.814 la colegiul II, 15.382 la colegiul III şi care alegeau 3/4 din numărul deputaţilor, 370.000 de alegători la colegiul IV (unde vota 1 din 50) alegeau doar 1/4. Colegiile I-III trimiteau în parlament 118 deputaţi, colegiul IV doar 30. După modificările din 1884 ale Constituţiei, schimbările nu sunt mari: din 6,5 milioane locuitori participă direct la vot pentru Adunarea Deputaţilor 93.250 (1,3%), pentru Senat 27.260 (0,34%) - motivul era neştiinţa de carte. În Parlamentul din 1905, din 183 deputaţi, 83 erau mari proprietari, 62 avocaţi, restul bancheri, fabricanţi, liber profesionişti. Liberalismul românesc (ca şi cel vestic) luptă la început pentru modernizare, apoi (sau concomitent) contra forţelor sociale şi a doctrinelor politice mai avansate ca el: socialism, radicalism (de la dreapta a fost revoluţionar, de la stânga conservator). Societatea românească era puţin evoluată în sens modern când liberalismul s-a instituit la noi. Până în 1876 opoziţia o formează reprezentanţii vechiului regim, dar care nu vor o revenire la vechi, ci să-şi menţină poziţiile în regimul constituţional. În cuprinsul acestei dispute apar partidele ca instrumente ale conducerii politice. După 1871 radicalismul e abandonat de majoritatea liberalilor, singurii care-i atacă bazele strâmte sunt socialiştii, partizanii lui C. A. Rosetti şi radicalii lui G. Panu. După 1878, societatea îşi modifică structura prin industrializare, modernizare, procesele fiind rapide. Avem contacte strânse economice, financiare, politice cu exteriorul, societatea politică se maturizează. Anumite forme nu au fondul corespunzător, uneori el se creează sub acţiunea formei. Statul a jucat un rol mare în construcţia şi perfecţionarea structurilor burgheze. Sunt mari transformări sociale cauzate de dezvoltarea capitalistă a industriei şi agriculturii: apare proletariatul, creşte burghezia mijlocie şi mică, orăşenii, se diferenţiază populaţia satelor, se creează "armata democraţiei" ce luptă cu regimul strâmt al oligarhiei. Apar disidenţe în partide, grupări noi cu tendinţe radicale, problema ţărănească cu răscoala din 1907 impun noi orientări şi soluţii. Mulţimea dizidenţelor, trecerea politicienilor dintr-un partid în altul nu e o lipsă de maturitate politică; grupările disidente nu-şi pot aplica programul decât în cadrul unui partid cu forţă politică, mai ales că regele investea doar partidele liberal şi conservator cu răspunderea guvernării. Opţiunea nu era decât între aceste două partide (vezi Gh. Panu: radical, apoi conservator, din nou liberal; Take Ionescu). Lupta forţelor democrate a imprimat dinamism vieţii politice, a obligat pe liberali şi conservatori să-şi sporească orizontul politic, să includă noile categorii în viaţa socială şi politică, să lărgească legislaţia, să caute noi soluţii. Prefacerile din societate duc la triumful democraţiei burgheze după 1918 - votul universal.
Partide şi grupări politice (ideologia politică)
Partidul Naţional Liberal este expresia liberalismului românesc, instrumentul lui politic de guvernare. S-a schiţat în 1867 ("înţelegerea de la Concordia"). În lupta contra ideologiei conservatoare şi a guvernării L. Catargiu, grupări burgheze (plus moşieri liberali) au colaborat, s-au organizat politic. În 1872 se constituie Liga liberală, în vederea organizării. În ianuarie 1875 se înfiinţează un Comitet electoral şi apoi o Ligă pentru pregătirea alegerilor. În apropierea alegerilor din 1875 (aprilie) se constituie Coaliţia de la Mazar Paşa, cu periodicul Alegătorul liber în care e publicat programul Partidului Naţional Liberal ( 4 iunie 1875); la sfârşitul anului are organizaţii în toată ţara, e condus de un
Comitet de acţiune (25 membri) şi se sprijină pe nucleul radical din jurul lui I. Brătianu şi C. A. Rosetti, integrează facţiuni cu aceleaşi idealuri. Programul PNL: domnia legii, respectarea regimului constituţional parlamentar, politică de pace cu obiectiv binele şi interesul naţional, apărarea intereselor claselor muncitoare, desfiinţarea legilor de excepţie (ex: clauza manu militari din 1872), aplicarea legilor privind învăţământul gratuit şi obligatoriu, reducerea cheltuielilor publice, modificarea legii armatei, descentralizare administrativă, independenţa justiţiei, a individului în raport cu statul. După 1878 militează consecvent pentru independenţa economică a ţării.
Legislaţia liberală are importanţă pentru dezvoltarea statului modern român; a favorizat marea burghezie. Banca Naţională a întărit poziţiile burgheziei financiare. Se adaugă nemulţumiri faţă de guvernarea autoritară a “vizirului” I. C. Brătianu, dizidenţe. În problema agrară PNL consideră că vânzări din pământurile statului sunt suficiente - pentru cei capabili să-l lucreze. Moartea lui I. C. Brătianu (4 mai 1891) e o lovitură pentru partid; dispare şi C. A. Rosetti (apr. 1885), Kogălniceanu (iun. 1891). Şeful PNL devine Dimitrie Brătianu, dar moare şi el în iun. 1892 şi e ales D. A. Sturdza, reprezentant al moşierilor în partid. Începe activitatea Ocultei (grupare în PNL condusă de Eug. Carada) pentru a-l aduce la şefia partidului pe Ionel Brătianu (reprezenta burghezia financiară).
Programul votat la Iaşi subliniază rolul PNL în făurirea României moderne, acuză vechiul regim al privilegiaţilor "actuali conservatori", e pentru domnia legii, libertatea alegerilor, restrângerea autorităţii administrative, lărgirea atribuţiilor judecătoreşti, reforma armatei, descentralizare administrativă, devoltarea oraşelor, o politică externă ce să asigure ţării "o poziţie tare şi respectată". Acordă atenţie ţărănimii, e pentru încetarea robiei morale şi materiale a ţăranului, dar nu propune soluţii noi, enunţă principiul votului universal cu reprezentare proporţională (nu-l va introduce când a fost la guvernare). În 1906 un nou program, în care se insistă pe funcţionarea normală a celor 4 instituţii fundamentale: şcoala, justiţia, armata, administraţia. Dezvăluie situaţia gravă de la sate, dar propune doar înfiinţarea Casei rurale, sprijinirea Bisericii şi şcolii. Includerea "generoşilor" în partid, se explică prin înţelegerea întăririi lui cu oameni receptivi la nevoile societăţii. Răscoala din 1907 a grăbit clarificarea în acest sens. În 1908 D. A. Sturdza demisionează, în 1909 e ales I. I. C. Brătianu - e o întărire a burgheziei în partid, se lărgeşte orizontul lui politic. Majoritatea burgheziei mici şi mijlocii e însă în Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. În problema agrară e pentru o acţiune energică de ridicare a satelor, de întărire a proprietăţii ţărăneşti. Pentru Biserică, şcoală, administraţie, justiţie se propun măsuri moderne. În industrie e pentru încurajarea capitalului şi industriei româneşti, sporirea rolului românilor în muncă şi conducere, politica "prin noi înşine" o va aplica în anii primului război mondial.
Programul nou, votat la Congresul din 20 oct. 1913, prevedea: continuarea reformelor de după 1907, dreptul statului de a folosi exproprierea cu despăgubire, schimbarea sistemului electoral: colegiul unic al tuturor ştiutorilor de carte cu reprezentarea minorităţilor. Analfabeţii vor vota indirect. Ajuns la guvernare în ian. 1914, PNL adoptă măsuri de revizuire a Constituţiei. Izbucnirea războiului mondial amână reformele. Deşi solidară cu moşierimea pe terenul apărării proprietăţii, burghezia a luptat pentru a-i slăbi poziţiile economice şi politice. La sfârşitul epocii moderne, în consonanţă cu timpul, conservatorii, puţin receptivi la nou, expropriaţi în 1918 sunt înlăturaţi de pe scena politică.
Grupări şi dizidenţe liberale 1878-1914. În interiorul PNL mereu au fost frământări, oameni sau grupări trec la alte partide, sunt atrase personalităţi. A fost nevoia de lărgire a obiectivelor politice, de depăşire a liberalismului îngust, de adaptare la schimbările din societate. Abilitatea, participarea la marile acte economice şi politice ce au consolidat România modernă i-au menţinut coeziunea, prestigiul, puterea.
În 1878 se desprinde: Partidul Liberal Moderat din Iaşi (intelectuali: Gr. Cobălcescu, Gr. Buicliu) - nemulţumiri pentru neglijarea Moldovei şi Iaşilor, afirmă principiile liberale, e împotriva conservatorilor ce nu reprezintă ideile veacului. Fără sprijin de masă, unii au intrat în guverne (ex. V. Conta). Liberalii sinceri ai lui G. Vernescu se desprind în anii ’80, reprezintă interesele marilor moşieri. Au participat la opoziţia contra liberalilor guvernamentali. Au fuzionat cu conservatori în Partidul Liberal Conservator. Dimitrie Brătianu, în conflict cu fratele Ion se separă cu partizanii săi în 1882, intră în "opoziţia unită". Aripa radicală a lui C. A. Rosetti se desprinde definitiv în 1882. E pentru un colegiu unic, democratizarea legislaţiei, cere apărarea ţăranilor de abuzurile administraţiei, separarea justiţiei de puterea executivă, alegeri directe comunale şi judeţene, libertatea comunelor de a se administra. Sunt pentru democraţie. Rosetti (ex. Ziarul Românul) ridica presa românească la nivelul celei europene, devine o forţă socială. După moartea lui (1885) o parte din radicali trec la D. Brătianu. Gh. Panu încearcă să formeze un Partid radical (ziarul Lupta), mai ales după 1886). Urmărea înlocuirea liberalismului cu democratismul practic. E pentru intervenţia socială şi economică a statului, impozit progresiv, extinderea învăţământului, împroprietărirea continuă a ţăranilor, măsuri de protecţie a muncii, a industriei, salarizare echitabilă, vot universal cu colegiu unic. Ca deputat, el a susţinut repausul duminical, o legislaţie eficientă de protecţie a muncitorilor. E limitat la un cerc restrâns de intelectuali. Atacându-l pe Carol I în Lupta, e nevoit să se autoexileze. Panu va trece în Partidul Conservator.
Tinerii liberali, desprinşi în 1886 conduşi de N. Fleva. Condamnă puterea liberalilor guvernamentali, încălcarea principiilor liberale. Împreună cu tinerii conservatori ai lui N. Filipescu, în 1887 alcătuiesc Liga de rezistenţă pentru răsturnarea guvernului liberal.
Gruparea drapelistă a economistului P. S. Aurelian (ziar Drapelul, 1897) e împotriva linei politice a lui D. A. Sturdza. Cuprinde pe Xenopol, Delavrancea, E. Costinescu, P. Grădişteanu, G. Mârzescu. Articolul-program reflectă vederile economice, politice şi sociale largi ale lui Aurelian. Legea repausului duminical e dată sub guvernul drapelist (1897). Se ridică contra oligarhiei din PNL, condiţionează colaborarea de restructurarea PNL, e pentru descentralizare administrativă, colegiu unic. Unii vor trece la conservatori (Fleva, Delavrancea, P. Grădişteanu), alţii vor reintra în PNL.
Partidul Conservator. La noi, ideologia conservatoare s-a cristalizat în timpul frământărilor politice şi sociale dintre 18661871. Constituţia din 1866, liberal-burgheză, a întărit totuşi poziţiile moşierilor, mai solidari în lupta contra lui Cuza. Devin mai puternici după Comuna din Paris (o întărire a conservatorismului în Europa). Lunga guvernare conservatoare (1871-76) a legitimat ideea conservatoare, existenţa Partidului Conservator ca o alternativă politică în edificarea României pe cale capitalistă. "Clubul conservator" din Bucureşti era un cerc de dezbateri, nu de decizii politice. Coaliţia conservatoare s-a destrămat la începutul anului 1876. L. Catargiu grupează dreapta conservatoare (cu ziarul Timpul), V. Boerescu (cu Pressa) o formaţie de centru. Junimiştii s-au detaşat mai mult în concepţia de guvernare. În 1878 Gr. M. Sturdza pune bazele unui Partid Conservator Liberal în Moldova (ulterior intitulat Partid al democraţilor naţionali). În 1 880 în jurul ziarului Timpul se grupează conservatori şi junimişti (L. Catargiu, gen. I. Em. Florescu, gen. Manu, Al. Lahovary, T. Maiorescu, T. Rosetti, V.
Pogor) - cu statut. Partidul Conservator se formează la 3 febr. 1880, când 88 membri semnează un statut şi un program, creând un club politic central - nucleul central al P. Ctr. Marea proprietate e o forţă şi după 1864. Mulţi burghezi cumpără pământ, armonizându-şi interesele cu ale moşierilor. Lupta pentru menţinerea proprietăţii se dă în cadrele Constituţiei din 1866, nu în ale vechiului regim. Adoptând ideologia junimistă, majoritatea moşierilor conservatori sunt pentru măsuri limitate evoluţioniste ce să menţină structura agrară a statului prin întărirea micii proprietăţi ţărăneşti şi asigurarea fiinţării marii proprietăţi funciare. N-au negat ideologia şi practica politică liberală. E asemănătoare cu situaţia din Anglia, unde liberalii şi conservatorii se întrec în lucrarea reformistă.
Uneori legislaţia conservatoare (mai ale junimistă) chiar depăşeşte limitele celei liberale: legea minelor (1895), legea de încurajare a industriei (1912) ce o extinde pe cea din 1887. Nu sunt concesii, ci replica junimistă la spiritul timpului. Conservatorii se sprijineau pe marile moşii, iar în condiţiile total inechitabile ale repartiţiei pământului, erau un obstacol în calea progresului României moderne.
În fruntea Partidului Conservator e un comitet permanent, l-a avut preşedinte pe M. K. Epureanu, ce era şi preşedintele partidului (organul de presă Timpul, redactor M. Eminescu). Programul combătea liberalismul care a subminat "conservarea naţiunii" prin cosmopolitism, pentru armonie socială.
Murind Epureanu, la 20 dec. 1880 L. Catargiu devine preşedinte. Junimiştii i-au formulat principiile programatice, expuse de P. P. Carp în Cameră (1881), prefigurând programul de reforme Era nouă, adoptat de junimişti în 1888. Apelul către alegători manifestă preocupări pentru ţărani şi muncitori, raporturi agrare corecte, o lege a meseriilor, reformă administrativă, inamovibilitatea magistraţilor, reaşezarea impozitelor, preocupări pentru învăţământ şi Biserică. Programul din 1892 e mai extins: organizare statală capabilă să asigure dezvoltarea ţării, sprijină "libertăţile publice", împroprietăriri din domeniile statului, reorganizarea creditului agricol, o lege a meseriilor, întărirea armatei, obligativitatea învăţământului, reforma învăţământului profesional şi special, o politică externă ce să vizeze independenţa şi integritatea ţării, o lege a jandarmeriei. Devin o alternativă la guvernare; sunt adepţii programului gradual, negând calea revoluţionară. Neagă existenţa burgheziei, clasele în România sunt ţărănimea şi moşierimea. Sunt pentru protecţia industriei naţionale, cu inconsecvenţă. Sprijinitori ai culturii şi ştiinţei.
În afara perioadelor de guvernare Partidul Conservator n-a fost unit. Din 1882 junimiştii sunt grupare autonomă. Înlăturarea lui P. P. Carp de la conducerea partidului şi alegerea lui Gh. Gr. Cantacuzino (după moartea în a lui Lascăr Catargiu) denotă imposibilitatea fuziunii. Răscoala din 1907 a arătat distanţa Partidului Conservator faţă de nevoile adevărate ale societăţii.
Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu (înfiinţat în 1908) se desprinde tocmai din nevoia de modernizare a Partidului Conservator. Format din burghezi: avocaţi, profesori, ziarişti, plus moşieri. Programul: reducerea la două colegii electorale, mandate mai multe pentru colegiul ţăranilor, cumpărarea de către stat a moşiilor instituţiilor publice, vânzarea lor către ţărani în loturi. Are un aflux de alegători din burghezia mică şi mijlocie. Prin principii şi orientare se distanţează net de vechiul Partid Conservator. Carol I, pentru a menţine sistemul bipartid nu-l recunoaşte ca partid de guvernământ. În 1915, Partidul Conservator, în raport cu orientarea externă, se scindează: - o grupare proantantistă (N. Filipescu) - una filogermană (Al. Marghiloman). În 1916 gruparea lui Filipescu fuzionează cu PCD în Partidul Conservator Naţionalist. În vara 1917 un grup de conservatori (C. Argetoianu, I. Grădişteanu) încearcă formarea Partidului Constituţionalist, îşi ia după război
numele de Partid Conservator Unionist, dar va dispare ca şi gruparea lui Al. Marghiloman.
Iniţiativa unui Partid ţărănesc a învăţătorului C-tin Dobrescu-Argeş (1882) - un congres al ţăranilor din jud. Argeş iniţiază Partida ţărănească. Program: fiecărui ţăran un lot de 5 ha.; la fel preoţii, învăţătorii, orăşenii din periferii, domnia legii, descentralizare administrativă, dezvoltarea oraşelor, politică economică echilibrată. Ca deputat, a organizat Societatea pentru cultura şi propăşirea ţăranilor, Gazeta satelor, un teatru pentru ţărani. În 1908, tentativa e reluată de V. Kogălniceanu şi Al. Valescu. În 1913 iniţiativa o preia I. Mihalache. Partidul Ţărănesc se va forma la finele lui 1918.
Partidul Naţionalist-Democrat, înfiinţat în apr. 1910, din mişcarea semănătoristă, condus de N. Iorga. Declaraţia-program din 1908 prevedea lichidarea moşiilor împovărate, subvenţionarea Casei Rurale din buget, impozit după venituri, vot universal pentru români cu reprezentarea minorităţilor, şcoli reale (ziarul Neamul românesc). Scopul avut era înfăptuirea unităţii naţionale; sprijină mişcarea naţională a ardelenilor şi bucovinenilor. În alegerile parlamentare din 1911 şi 1914 se prezintă cu un program radical, avansat.
Viaţa politică a fost dominată de partidele liberal şi conservator din care s-au desprins mereu curente divergente. Au fost uneori încălcate normele constituţionale, au existat abuzuri, violenţe chiar într-o societate ce se transforma spre modernitate. În societatea românească s-a cristalizat, cu timpul, o viaţă politică şi o practică modernă de guvernare, s-au întărit instituţiile care au consolidat statul.
GUVERNĂRILE LIBERALE ŞI CONSERVATOARE
Guvernarea liberală 1876-1888. PNL, legat de cucerirea independenţei, de mari acte economice şi politice, va guverna 12 ani întărind structurile moderne ale statului, consolidându-l în plan extern. Schimbă raportul de forţe în favoarea burgheziei: Banca Naţională, creditul agrar, modificarea constituţiei, tariful vamal protecţionist, legea pentru încurajarea industriei naţionale, proclamarea regatului.
Trebuiau împlinite prevederile Tratatului de la Berlin. În nov. 1878 Dobrogea e reîncorporată ţării. În 1882 e extins şi aici regimul proprietăţii funciare existent în România; prin răscumpărarea dijmei, proprietăţile embaticare ale ţăranilor devin depline. Au fost împroprietăriţi aici mulţi luptători de la 1877.
Articolul 44 al Tratatului de la Berlin modifica art. 7 al Constituţiei. Excluderea necreştinilor (a evreilor îndeosebi) de la împământenire era socotită discriminatorie de Marile Puteri. Guvernul a fost reţinut, deoarece în Mo ldova îndeosebi burghezi evrei aveau o poziţie economică şi financiară solidă; dându-le drepturi egale, puteau fi afectate interesele proprietăţii funciare, cele economice. Germania era mai interesată de răscumpărarea de către statul român a acţiunilor concernului falimentar Strousberg (preluate de consorţiul Bleichroder-Hausemann, ce-l interesa şi pe cancelar). După alegerile din 1879 Camerele au discutat proiectul de revizuire, supus şi Europei, iar după dezbateri ce au acceptat doar principiul general, în oct. 1879 a fost modificat art. 7: pot dobândi cetăţenia română (individual) toţi cei care stau în România de cel puţin 10 ani; sunt scutiţi de condiţii străinii ce înfiinţează întreprinderi industriale, aplică invenţii, au participat la războiul din 1877. În afara celor 888 evrei ce au luptat, dreptul de cetăţenie a fost limitat. Drept urmare Marile Puteri au recunoscut independenţa României.
Partidul conservator se înfiinţează în 1880. Junimiştii sunt în conducerea lui, dar nu i-au aprobat programul şi politica externă. T. Maiorescu, la fel ca liberali (care şi-au dat seama de importanţa apropierii de Germania) e pentru colaborarea României cu Puterile centrale. La fel şi-n problema proclamării regatului, la care conservatorii nu s-au implicat. În 1880 (toamna) Carol I semnează actul de succesiune pentru unul din fii fratelui său Leopold (va fi Ferdinand). La 14/26 martie 1881, Camerele proclamă regatul la propunerea lui T. Maiorescu. A fost un mare act politic. Admise la guvernare doar cele două partide, se asigura stabilitatea, regele fiind un factor de echilibru. Între 22 aprilie-21 iunie 1881 I. C. Brătianu a fost înlocuit la conducerea PNL de fratele său Dimitrie (de care s-a folosit, ducând la ruptura dintre cei doi), apoi a format din nou guvernul, în care intră şi liberalii radicali ai lui C. A Rosetti (ministru de interne), o guvernare importantă. Rosetti, pentru a atenua nemulţumirile la sate, ia măsuri severe: destituie primari şi prefecţi, alcătuieşte un nou proiect de lege a tocmelilor agricole (în 1882 va fi înlăturată clauza manu militari), dar va părăsi guvernul, fiind atacat şi de liberali şi de conservatori.
Liberalii au modificat legea electorală, reducând colegiile electorale la trei, limitând puterea politică a moşierimii conservatoare. Primele două colegii au fost contopite într-unul: alegătorii cu un venit funciar sau urban de minimum 1.200 lei; colegiul II: orăşenii ce plăteau impozit minimum 20 de lei ( scutiţi liber profesioniştii, ofiţerii în retragere, funcţionarii); colegiul III: toţi ceilalţi alegători ce plăteau un impozit cât de mic. Cei care aveau cel puţin un venit de 300 de lei şi ştiau carte puteau vota direct. În acest colegiu erau scutiţi de cens învăţătorii, preoţii, arendaşii ce plăteau o arendă de cel puţin 1.000 lei. Toţi ceilalţi ţărani votau prin delegaţi. Pentru senat, la Colegiul I votau cei cu venituri urbane şi rurale de peste 2.000 lei, la al doilea cei cu un venit minim de 800 lei şi patentarii din primele două categorii. Ea favoriza marea burghezie: din cei 183 deputaţi în Cameră, 75 erau aleşi la Colegiul I, 70 la Colegiul II, 38 la al III-lea. Urmarea a fost retragerea conservatorilor din Cameră, ca şi ruptura definitivă între Rosetti (partizan al colegiului unic) şi brătienişti. A fost ratificată şi proclamarea Regatului. Casa regală a fost înzestrată cu 12 moşii însumând 118.286 ha. (67.198 ha. pădure), creându- se domeniile Coroanei.
Retragerea lui Rosetti, a altor disidenţi, l-a împins pe Brătianu, cu sprijinul regelui, spre o guvernare autoritară (un "vizirat"), acuzată de corupţie. Toţi nemulţumiţii s-au grupat în Opoziţia unită: liberali conservatori (din unirea Partidului Conservator al lui L. Catargiu cu gruparea Vernescu desprinsă de la liberali), partizanii lui D. Brătianu, Gh. Bibescu (fiul domnului), N. Fleva, T. Ionescu ce se unesc în 1887 cu tinerii conservatori ai lui N. Filipescu în Liga de rezistenţă. Opoziţia unită a alimentat nemulţumirile populare. Se adaugă frământările ocazionate de expulzarea şefilor Societăţii Carpaţii (la cererea Austro-Ungariei). Într-un articol în Lupta din 1887, Omul periculos, Gh. Panu îl face pe rege izvorul tuturor relelor. E nevoit să plece din ţară temporar. Junimiştii nu s-au alăturat Opoziţiei unite. Carol I nu voia să renunţe la Brătianu, sub care sau produs mari acte politice, şi temându-se că nu va putea continua orientarea României spre Puterile Centrale (aderarea în 1883 la Tripla Alianţă a fost făcută de liberali). În ianuarie 1888 PNL câştigă din nou alegerile. Sunt organizate de Opoziţia unită manifestaţii de stradă, la sate sunt răscoale. La 19 martie 1888 guvernul liberal (foarte important) demisionează.
Guvernările conservatoare 1888-1895
Guvernarea junimistă - martie 1888-aprilie 1889
Carol i-a preferat la guvernare pe junimişti: au fost neutri, puteau aduce stabilitate, potoli răscoalele ţărăneşti. Guvernul lui Th. Rosetti era considerat de nemulţumiţii din opoziţia unită (conservatori, radicali) un guvern personal al regelui. Apelul către
alegători din prejma alegerilor parlamentare dă iar expresie programului junimist Era nouă, elaborat de P.P. Carp în 1880. Se publică proiectele de legi ce vor fi dezbătute de noul parlament: înstrăinarea unei părţi din bunurile statului, modificarea tocmelilor agricole, organizarea judecătorească. Prin manevre parlamentare guvernul Th. Rosetti e silit să demisioneze. Vine un guvern conservator-liberal Lascăr - Catargiu la 11 apr. 1889. Era lipsă de unitate între conservatori. Junimiştii, lucizi, erau pentru practici politice moderne (Carp susţinea “Revoluţia de sus”, revendicările sociale să fie câştigate împreună cu noi); o parte a conservatorilor considerau că era reformelor fusese înfăptuită, că ţăranii nu mai au drept la pământ, însă în practică au fost nevoiţi să aplice programul junimist. E pus în practică proiectul acestora, până în anul 1906, 105165 famili de ţărani au primit 526233 ha, vândute în loturi mici, pentru întărirea micii proprietăţi rurale şi stabilitate la sate. Coalizându-se junimiştii cu conservatorii puri, cade cabinetul L. Catargiu la 15 nov. 1889. Guvernul Manu, a promis o unificare conservatoare, singura soluţie pentru aceştia ca alternativă la guvernare; a obţinut votarea legii pentru organizarea magistraturii. Guvernul gen. I. Em. Florescu (febr. -nov. 1891) format din liberali - conservatori. Adevăratul conducător al guvernului era P.P. Carp. În 1891 un nou guvern conservator, condus de L. Catargiu, rezistă 4 ani. Programul de guvernare îl dezvolta pe cel junimist: urmărea să stopeze proletarizarea ţărănimii, să asigure înţelegere între muncitori şi patroni, dar dă şi legi cu tentă represivă: dă administraţiei puteri sporite în reprimarea mişcărilor sociale; sau legea jandarmeriei rurale (1893) prin care dorobanţii erau înlocuiţi cu jandarmi. Alte legi: privitoare la modificarea rânduielilor agricole (1893), legea clerului mirean şi a seminariilor (1893). Cea mai importantă a fost legea minelor (elaborată de P.P. Carp), votată de Parlament; ea garanta şi reglementa raporturile dintre capital şi proprietarul zonei petrolifere, stabilind un fel de “asociaţiune legală” între cele
două părţi. Era favorizat capitalul străin. Are şi prevederi despre înfiinţarea de case de ajutor şi de pensii pentru muncitori. A întâmpinat şi opoziţia liberalilor şi a unor moşieri conservatori (speriaţi de eventuale exproprieri). Se adaugă şi acţiunea liberalilor de sprijin a Mişcării Memorandiste - acestea ducând la căderea guvernului.
Guvernarea liberală - oct. 1895 - apr. 1899.
La sfârşitul deceniului nouă, Partidul Liberal a trecut printr-o perioadă grea: a murit I.C. Brătianu (1891), urmându-i, pentru scurt timp, fratele său Dimitrie. În 1892 D.A. Sturdza - mare moşier - devine şeful partidului. În opoziţie fiind, D.A. Sturdza a criticat vehement în Senat guvernul conservator că n-a intervenit în favoarea românilor din Transilvania în plină Mişcare Memorandistă; acţiunea sa putea deteriora relaţiile cu Austro- Ungaria, putea periclita reînnoirea alianţei cu Puterile Centrale. La sfârşitul unei legislaţii de patru ani (normală), conservatorii erau înlocuiţi de liberali la guvernare, ce va dura tot patru ani, fiind pentru prima şi ultima oară când a funcţionat rotativa guvernamentală. Această guvernare n-a excelat prin realizări constituţionale; în interiorul partidului erau fricţiuni între gruparea lui Sturdza, cea a lui N. Fleva (care a format Partidul liberal democrat), gruparea drapelistă cu liberali de centru. După preluarea şefiei guvernului, Sturdza a retractat tot ce declarase în opoziţie, legat de problema românilor din Transilvania. Vizita lui Franz Iosif la Bucureşti în octombrie 1896 marca bunele relaţii şi avea să pregătească reînnoirea alianţei cu Puterile Centrale.
În noiembrie 1896 se forma un nou guvern liberal-drapelist, prim-ministru devenind P.S. Aurelian. Liberalii îşi înscriu în program votul universal, dau în 1897 legea repausului duminical. Din raţiuni de politică externă, la 24 martie 1897 se forma un nou guvern D.A. Sturdza. Intrarea în guvern a lui I.I.C.Brătianu (fiul lui Ion Brătianu, aspirant la şefia partidului, simboliza nevoia întineririi partidului (şi în concepţii). O nouă înnoire a partidului s-a produs prin atragerea “generoşilor” (foşti lideri socialişti). Guvernul Sturdza a căzut din cauza atacurilor opoziţiei conservatoare care l-a acuzat că l-a determinat pe Carol I (Sturdza era atunci şi ministru de externe), aflat în vizită la Budapesta în sept. 1897, să-l decoreze pe procurorul Jerensky, cel care a dat verdictul în Procesul Memorandului. În urma unor demonstraţii de stradă, Carol I a primit demisia gu vernului la 31 martie 1899.
La 11 aprilie 1899 s-a format guvernul conservator Gh.Gr. Cantacuzino (preşedintele Partidului Conservator după moartea lui Lascăr Catargiu). La conducere aspirau lideri de alte orientări decât conservatori puri, P.P.Carp sau Take Ionescu. Junimiştii n- au participat la guvernare. Guvernul a fost confruntat cu greautăţi economice, cu o secetă în 1899, a fost nevoit să arunce noi impozite; zdruncinat, guvernul conservatorilor puri a trebuit să-i accepte pe junimişti, P.P.Carp fiind numit prim-ministru al unui nou guvern la 8 iulie 1900. A fost confruntat cu probleme serioase: o răscoală ţărănească în 1900 datorită impozitelor excesive, probleme financiare ce au obligat guvernul să concesioneze terenuri petrolifere monopolurilor străine, ca şi distileriile; se adaugă sporirea dependenţei politice şi economice faţă de Germania şi fricţiunile cu adepţii lui Take Ionescu. Acestea au dus la pierderea guvernării.
Un nou guvern liberal D.A. Sturdza la 14 februarie 1901; partidul e întărit cu cadre tinere (generoşii). Din guvern fac parte drapeliştii P.S. Aurelian şi B. Missir, Spiru Haret e la Culte şi Instrucţiune, Ionel Brătianu la Lucrări publice. A dat două legi importante: legea meseriilor (Missir) în 1902 - reglementa regimul muncii şi prevedea organizarea de corporaţii (muncitori şi patroni); nu includea muncitorii din fabrici şi doar meşteşugarii din oraşe. Regimul de asigurări nu se aplica în cazuri de accidente de muncă şi de bărtâneţe. Şi legea băncilor populare şi a casei lor centrale (1903). Guvernul a căzut la 4 ianuarie 1905.
Urmează un nou guvern conservator Gh.Gr. Cantacuzino. A sărbătorit cu fast jubileul de 40 de ani de domnie a regelui. În 1907 a fost confruntat cu marea răscoală, consecinţa unei lungi acumulări de dureri la sate. A provocat o gravă criză politică, guvernul fiind depăşit de situaţie şi-a dat demisia la 13-26 martie 1907, cedând puterea liberalilor, cu care s-a coalizat în înfrângerea răscoalei, primând interesele de apărare a proprietăţii.
Se instalează guvernul liberal D.A. Sturdza, cu Ionel Brătianu la Interne şi generalul Al. Averescu la Război. Răscoala a fost violent reprimată, s-au luat măsuri constrictive: o lege modificată a jandarmeriei sporea numărul jandarmilor la sate, de la 2690 la 6310; a fost creată Direcţia poliţiei şi a siguranţei statului. Dar au fost luate şi măsuri ce vizau ameliorarea situaţiei la sate. Sub presiunea răscoalei s-a produs şi o concentrare a conservatorilor, P.P. Carp devenind preşedintele Partidului Conservator, el dovedindu-se un apărător al regimului proprietăţii existent. De la Conservatori se desprinde în 1908 Take Ionescu, constituind Partidul Conservator - Democrat.
S-au produs modificări importante şi în Partidul Liberal: în ianuarie 1909 Ionel Brătianu a ales preşedintele partidului, întărindu-se componenta burgheză. Trăgând - spre deosebire de conservatori - învăţăminte din marea răscoală, Brătianu se va gândi la măsuri serioase pentru rezolvarea problemei agrare. A luat şi măsuri restrictive, nepopulare în chestiunea muncitorilor şi socialiştilor: legea contra sindicatelor, a asociaţiunilor profesionale, dată în 1909 de M. Orleanu (“legea scelerată”): salariaţii statului n-au drept la grevă, la asociere, sub pedeapsa închisorii. Reacţia muncitorimii - în 1910 se reînfiinţează Partidul Social Democrat. Acelaşi guvern ia în ianuarie 1910-1911 măsuri de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă în fabrici şi o lege pentru repausul duminical.
La 10 ianuarie 1911 guvernul I.I.Brătianu cade, succesul electoral este al Partidului Conservator-Democrat al lui Take
Ionescu, însă regele - menţinând sistemul bipartid - dă guvernarea conservatorilor, prim-ministru fiind P.P. Carp. În opoziţie fiind, conser-vatorii au atacat legislaţia liberalilor, vor fi însă nevoiţi să ia măsuri în acelaşi sens: legea din 1912 hotăra trecerea în proprietatea statului a moşiilor stăpânite de persoane juridice cu caracter de utilitate publică; din acestea % trebuiau vândute ţăranilor în loturi de 5 ha, iar 1/4 în loturi de 15-50 ha pentru a întări burghezia de la sate (erau vizate 250.000ha); legea din 1912 pentru încurajarea industriei naţionale extindea legea din 1887 şi la întreprinderile mici şi mijlocii, la atelierele meşteşugăreşti; legea din 1912 (legea Neniţescu) prevedea organizarea meseriaşilor în bresle (meşteşugarii, inclusiv de la sate, din aceeaşi breală) şi în corporaţii (mai multe bresle formau o corporaţie); scopul legii era pregătirea muncitorilor şi meşteşugarilor la nivelul ţărilor industrializate şi organizarea asigurărilor sociale; a fost deosebit de pozitivă. Doctrina junimistă şi-a aflat un ultim şi larg teren de aplicare, era în consens cu nevoia de democratizare a societăţii româneşti. Pe fondul scandalului iscat de “afacerea tramvaielor”, cade guvernul Carp în 28 martie 1912 şi e adus Titu Maiorescu - singurul ce putea menţine orientarea spre Puterile Centrale. Dar, relaţiile între P.P. Carp şi Titu Maiorescu s-au stricat definitiv; Carp a fost înlăturat şi de la preşedinţia Partidului Conservator, preluată de Maiorescu, Jean Lahovary şi Al. Marghiloman; junimismul a dispărut, mai rămân două facţiuni conservatoare: a lui T. Maiorescu (aliat cu T. Ionescu) şi a lui N. Filipescu, fiecare tinzând la şefia Partidului Conservator.
Situaţia internaţională tensionată - războaie balcanice - a necesitat un guvern tare, de coaliţie conservatoare, tot cu T. Maiorescu prim-ministru, apoi Al. Marghiloman, T. Ionescu, N. Filipescu. După Pacea de la Bucureşti (10 august 1913) coaliţia conservatoare s-a destrămat, era puternic lovită de reformele anunţate de opoziţia liberală; la 20 oct. 1913 la Congresul P.N.L.
Brătianu anunţă cele două reforme fundamentale, avute în vedere de liberali: reforma agrară şi cea electorală.
În 1913 T. Maiorescu ajunge preşedintele Partidului Conservator şi se elaborează un nou program ce era de acord cu progresul, fără atingerea marii proprietăţi. În iunie 1914 vechii conservatori îl aleg şef pe Al. Marghiloman. Guvernul cade în decembrie 1913, iar la 4 ianuarie se instalează guvernul liberal Brătianu Anunţă marile reforme necesare pentru progresul ţării.
Liberalii ies victorioşi în alegeri. Parlamentul pregătea legiferarea reformelor, când a intervenit atentatul de la Sarajevo. În intenţia liberalilor din 1914 era o expropriere de 20-25% a moşiilor de peste 1.000 ha; ar fi rezultat un disponibil pentru împroprietărire de vreo 250.000 ha, la care se adaugau 500.000 ha din vânzarea domeniilor statului. Astfel puteau fi împroprietăriţi cca. 150.000 capi de familie cu loturi de 5 ha. Proiectul legii electorale prevedea colegiul unic, urmând ca numărul de alegători direcţi să crească de la 82.000 la 410.000. A izbucnit războoiul mondial, ce a amânat legiferarea şi aplicarea celor două reforme fundamentale, oricum insuficiente. Ele vor fi dezvoltate şi aplicate după Marea Unire.