Pin It

        Specialiştii în relaţii publice trebuie să ştie să redacteze ştiri de tip jurnalistic.    Vom vorbi , de aceea, despre informaţie şi stilul jurnalistic.

         Din punct de vedere etimologic, a informa înseamnă a pune într-o formă materialul disponibil. Dacă împărţim activitatea jurnalistică în doi timpi – culegerea de date şi informarea – înţelegem că termenul este justificat.

         După ce au fost stranse ştirile de către reporteri sau promite din surse exterioare (prin agenţii de presă) , acestea trebuie prezentate publicului. În acest stadiu, după ce s-a obţinut maximum de date posibile, rămane de pregătit mesajul . Aceasta se face avand o grijă deosebită în două direcţii: pentru a asigura o comunicare de bună calitate, adică a face mesajul inteligibil pentru un număr cat mai mare de oameni; pentru a utiliza cat mai bine mijloacele tehnice de care dispunem. Aceste două imperative impun o serie întreagă de operaţiuni care vor transforma materia brută, respectiv informaţiile adunate, în articole, prin asamblarea cărora se realizează ediţia unui ziar.

        Se pot distinge două categorii de operaţiuni: redactarea  propriu-zisă şi prezentarea. Între cele două există o stransă interdependenţă, deoarece repoterul trebuie să redacteze un articol de o anumită lungime, în funcţie de cerinţele de paginare, şi pentru că secretariatul de redacţie trebuie să pună în valoare articolul aşa cum este el redactat.

        Regulile redactării de tip jurnalistic sunt valabile pentru toate operaţiunile scrierii unui articol. Ele sunt mai mult sau mai puţin rigide, în funcţie de ziar şi de ţară. În cazul anumitor reviste, unde toate articolele sunt sistematic rescrise de specialişti, aşa-numiţii rewriters, regulile redactării vizează armonizarea celor mai mici detalii.

       Vom vorbi în continuare despre elementele principale, constitutive, de regulile aproape universale ale stilului jurnaliatic. De multe ori sintagma  stil jurnalistic  este folosită peiorativ, adică pentru a desemna „un stil jurnalistic de proastă calitate”. Dacă scriitorul lipsit de talent nu îl compromite cu nimic pe cel de geniu, în schimb criticile îndreptăţite aduse unui articol anume, unui ziarist anume sau unui ziar anume se răsfrang totdeauna asupra ansamblului presei. Cea mai bună apărare a stilului jurnalistic se află în explicarea scopului său şi a regulilor sale, iar cea mai bună ilustrare a lui se găseşte în periodicele de bună calitate. Scopul este clar: să aducă la cunoştinţa şi la gradul de înţelegere a unui număr cat mai mare de cititori evenimentele din actualitate. Metoda specifică vizează în principal compoziţia şi redactarea, dar trebuie să amintim cate ceva şi despre pregătirea articolului.

        Pregătirea. În primul rand trebuie făcută ordine în materialele pe care le-a strans reporterul sau pe care le-a primit deskul din diferite surse. Se cere făcută o ultimă evaluare critică pentru a estima interesul relativ şi a alege ceea ce trebuie reţinut.

       Ziaristul care se pregăteşte să redacteze o ştire are la dispoziţie două feluri de materiale. Primele se referă direct la eveniment. Pentru reporter, acestea sunt propriile însemnări, pentru redactorul de desk sunt telegramele şi notele reporterilor. Celelalte materiale sunt cele care vor completa informaţia, vor ajuta la înţelegerea ştirii şi la descifrarea semnificaţiei sale. Ele se referă în principal la evenimente anterioare sau simultane care au nifluenţat evenimentul în cauză sau care s-ar putea conjuga cu el pentru a da un rezultat previzibil. Provin din arhive, din biblioteci, dar şi din memoria ziaristului. Nu aşteptăm totul de la această memorie, dar trebuie să fie suficientă pentru a ghida eficient căutările în sursele de documentare şi pentru a evita pierderea de timp cercetand dosare mult prea voluminoase.

        După ce materialele au fost adunate, rămane de operat selecţia, deoarece cantitatea lor este prea mare pentru a putea fi toate folosite pentru articolul sau ştirea comunicată cititorului. Cum se face selecţia ? Cu ansamblul criteriilor evocate în paginile anterioare: actualitate, semnificaţie, grad de interes. Se reţine, aşadar, ceea ce este nou, ceea ce este util înţelegerii, ceea ce va atrage atenţia cititorului. În plus, ziaristul se asigură că informaţia este completă, că răspunde celor şase întrebări obligatorii.

        Structura compoziţională. Etapă ultimă înaintea redactării, structurarea materialului este simultană cu ceea ce am numit pregătire. În toate împrejurările, ea permite găsirea unei ultime deficienţe printre materialele stranse şi, prin urmare, ajută la desăvarşirea pregătirii. Structurarea materialului este prima etapă din partea a doua a muncii ziaristului: a-i informa pe ceilalţi şi a-i face să înţeleagă. Rezultă de aici că structura compoziţională răspunde în primul rand la imperativul calităţii.  Remarcăm faptul că în această regulă există o evidenţă aplicabilă oricărui stil specializat, fie al unui orator, fie al unui jandarm care redactează un proces-verbal, fie al unui ziarist. În timp ce textul unei conferinţe nu trebuie să fie limpede decat pentru un auditoriu familiarizat cu subiectul tratat, articolul de presă, în schimb, trebuie să fie inteligibil pentru orice, oricare ar fi subiectul, lucru valabil în presa de mare tiraj. În acest scop, ziaristul face apel la mijloace simple care vizează înlesnirea lecturii, permiţand cititorului grăbit să ia cunoştinţă de esenţial printr-o parcurgere fugară a articolului.  În mod secundar, aceste mijloace au drept scop simplificarea intrucerii unei modificări de ultimă oră, uneori chiar înainte de închiderea ediţiei.  Primul dintre aceste mijloace, la care este cvasi-obligatoriu să recurgem, este introducerea ( chapeau-ul), fraza de început, care trebuie să fie limpede, concisă şi la obiect. Ea este primul element al unui articol. Fiind vorba de o ştire, cuprinde esenţialul informaţiei: ceea ce este nou, mai semnificativ şi mai interesant. Dacă articolul este lung, redactorul va dezvolta ulterior diferitele elemente din introducere; dacă articolul este scurt, redactorul va adăuga doar detalii complementare. În toate situaţiile, cititorul trebuie să primească din primele randuri maximum posibil de informaţie. Dacă subiectul îl interesează, el continuă lectura; dacă nu, va totuşi pus la curent cu respectiva ştire. În plus, este util să fie inserate în introducere elemente care se pot modifica între momentul redactării şi cel al închiderii ediţiei. Este suficient ca , în ultimul moment, să fie rescrisă introducerea pentru a actualiza întergul articol. De exemplu: în cazul unei catastrofe, se dă bilanţul încă de la început; dacă în cuprinsul articolului este nevoie să se vorbească mai pe larg despre acest bilanţ, atunci fraza de început va suna astfel:” la orele 12.00 erau 15 morţi şi 19 răniţi”. Afirmaţia rămane valabilă şi dacă  bilanţul se agravează şi va fi suficient  să se modifice cifrele în introducere. Cand este vorba despre o anchetă, un reportaj de amploare sau orice articol care cu este nici ştire, nici comentariu, introducerea se supune aceleiaşi reguli. Dar, cel mai frecvent, ea vizează punerea cititorului în miezul subiectului, printr-o descriere sau printr-un citat semnificativ, printr-un amănunt de natură să starnească interesul, curiozitatea. Comentariul este singurul gen jurnalistic care acceptă o introducere clasică; dar fraza introductivă este adesea un scurt rezumat al principalelor fapte aduse în discuţie.

        Cuprinsul articolului. Respectă reguli compoziţionale clasice, dar şi alte reguli care au drept scop să permită modificări de ultimă oră şi menţină trează atenţia cititorului. Structura compoziţională de tip jurnalistic este prezentată schematic pri imaginea coş de sobă din olane. Un articol trebuie să fie alcătuit din elemente îmbucate unul într-altul. Trebuie să se facă loc unei ştiri de ultimă oră ? Atunci se va scurta articolul scoţand cateva elemente. Un element se dovedeşte fals sau perimat ? Atunci este înlocuit cu un element nou. La aceasta se adaugă imaginea unei piramide răsturnate, care impune plasarea elementelor în ordine descrescătoare a importanţei. Aici vo putea fi tăiate ultimele aliniate fără ca textul să sufere. De asemenea, în acest fel este ajutat şi cititorul şi nu este privat decat de elemente secundare, dacă abandonează lectura înainte de sfarşitul articolului. Regula se aplică, în general, pentru articolele scurte. Dacă articolul depăşeşte două sau trei sute de cuvinte, devine necesară redeşteptarea atenţiei cititorului, doarece gradul de interes urmează o curbă descendentă. Trebuie, aşadar, păstrate cateva elemente, fie ele şi secundare, dar interesante sau surprinzătoare, pentru a le presăra în cuprinsul textului; acelaşi lucru se poate spune şi despre elementele de explicaţie considerate necesare. În sfarşit, dacă un editorial sau o anchetă cer în mod normal o concluzie  nu acelaşi lucru este valabil pentru o ştire. Un articol mai mic de trei sute de cuvinte se termină pur şi simplu prin înşiruirea elementelor mai puţin semnificative ale ştirii. Un articol mai lung impune autorului să aibă grijă de final, dar evită în mod normal orice concluzie explicită care ar transforma ştirea în comentariu. Adesea se termină cu un detaliu caracteristic pentru atmosfera evenimentului, cu o ipoteză privind cauzele sau  consecinţele lui, sau citand comentariul unui martor. Ceea ce contează este să se preconizeze de la început această încheiere, rezervandu-i elementul care pare cel mai adecvat.

        Structura compoziţională de tip jurnalistic ţinteşte să obţină cea mai bună înţelegere şi cu cel mai mic efort din partea cititorului. Oricare ar fi procedeele, ele au drept scop să pună în  evidenţă punctele cele mai frapante ale unei informaţii, fie că este vorba de elemente esenţiale ale ştirii sau de amănunte care explică ori trezesc interesul cititorului.

        Stilul.  Stilul jurnalistic sau scriitura propriu-zisă vizează, ca şi compoziţia, înţelegerea textului de către cititor. De asemenea, are drept scop să facă lectura atrăgătoare, să transforme cititorul în martor indirect al faptelor. Un articol de informare, un reportaj, un interviu nu sunt rapoarte seci, ci texte care îl fac pe cititor să pătrundă cat mai adanc posibil în iţele evenimentului. Cateva zeci de randuri despre o descoperire medicală nu se scriu la fel ca un reportaj despre un campionat de fotbal, şi nici o relatare a dezbaterilor parlamentare ca o notă despre aventurile sentimentale ale unei vedete. Chiar în sanul aceluiaşi gen, rămane destulă flexibilitate ca să îngăduie fiecăruia să-şi exprime personalitatea în propriul său stil. Aceste reguli pot fi rezumate în trei epitete: simplu, concret,viu.

         Simplitatea este caracteristica de bază a stilului jurnalistic. Orice articol trebuie să fie pe înţelesul cititorilor cel mai puţin cultivaţi. În lucrarea „La Presse en France” , Jean Marie Charon  critică  inflaţia de „discursuri gureşe, prea literare, adică saturate de termeni codificaţi din ce în ce mai absconşi pentru gradul de înţelegere a unei mari părţi din public, mai cu seamă tineri şi oameni obişnuiţi”. Chiar dacă ziarul se adrsează unui public cu nivel intelectual peste medie, nu trebuie pierdut din vedere faptul că lectura ziarului se face în clipe de odihnă, de răgaz, şi nu trebuie să ceară nici un fel de efort, nicidecum un dicţionar de neologisme. Simplitatea este calitatea stilului cel mai greu de obţinut. Este o problemă ce ţine de experienţa personală. Ea vizează în primul rand vocabularul. Trebuie evitate cuvintele mai puţin obişnuite, dar dacă sunt necesare trebuie definite şi repetate. Cititorul care nu le cunoaşte sau le ştie eronat le va înţelege mai bine dacă le găseşte în mai multe contexte diferite. Simplitatea gramaticală impune evitarea folosirii unei topici dificile şi preţioase. Scurtimea frazelor este bună pentru înţelegerea textului. Este de preferat să scrii trei propoziţii principale independente, decat o principală completată de două subordonate. Este importantă şi lungimea cuvintelor. Am vorbit pe larg despre acestea în stilul textelor de relaţii publice.

         Caracterul concret, obiectiv şi precis al stilului unui ziarist este de cel mai mare ajutor pentru rigoarea cu care trebuie tratată informaţia. Scopul ziaristului este să-l facă pe cititor să vadă, să simtă şi să audă evenimentul. Vorbăria inutilă îl distrage pe cititor şi-l îndepărtează de acţiunea la care am vrut să-l facem părtaş.  Fiecare propoziţie şi aproape fiecare cuvant trebuie să aducă un element de informaţie. De aici decurge importanţa selecţiei şi a preciziei fiecărui substantiv sau adjectiv, a eliminării oricăror adjective sau adverbe vagi sau inutile. Simplitatea şi precizia dau stilului o anumită vivacitate. Dar pentru a fi plin de viaţă trebuie să se facă apel şi la alte mijloace, cum ar fi redactarea la timpul trezent, introducerea de citate, imaginile vizuale şi comparaţiile. Prezentarea la persoana întai incită cititorul să se identifice cu reporterul dar este indicată în reportajele de amploare, senzaţionale sau în exclusivitate. Ar trebui, poate, să vorbim şi de corectitudinea lingvistică , dar acest lucru este de la sine înţeles. Trebuie evitate greşelile de scriere, mai cu seamă a numelor proprii, păstrate exactitatea vocabularului, sintaxa şi punctuaţia.

                   

       Exercitiu

   Firma la care lucrati pregateste un eveniment, redactati o stire despre acesta, faceti autoevaluarea textului