1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În cadrul gestiunii riscurilor operaţionale apar câteva probleme conceptuale.

În primul rând, spre deosebire de riscurile de piaţă şi de credit, riscul operaţional constituie un risc intern pentru instituţiile financiare, ceea ce determină specificul lui pentru fiecare companie. Este foarte complicat de a colecta o informaţie generală cu privire la pierderile generate de acest risc. Este firesc că nu toate companiile sunt dispuse să comunice despre problemele lor interne. În afară de aceasta, specificul riscurilor operaţionale pentru fiecare din ele nu permite obţinerea unei informaţii universale cu privire la astfel de pierderi în baza sumării simple a faptelor.

În al doilea rând, riscurile de piaţă şi de credit pot fi dimensionate cantitativ, poate fi estimată probabilitatea apariţiei lor, mărimea pierderile posibile, precum şi gradul de influenţă a unor factori aparte. În cazul riscurilor operaţionale o astfel de corelare poate fi determinată cu greu. De aceea, managementul riscului operaţional într-o măsură mai mică utilizează metodele cantitative de analiză, ci se bazează preponderent pe crearea sistemului de control intern şi a infrastructurii interne de prevenire a unor astfel de riscuri în general.

În al treilea rând, pierderile operaţionale importante sunt un fenomen relativ rar (însă posibil). Astfel de evenimente puţin probabile se află „în coada” distribuirii statistice, adică departe în afara intervalului de încredere. În legătură cu aceasta aplicarea metodelor statistice, de exemplu cum este operational value at risk, este problematică din cauza reprezentativităţii joase a datelor pentru analiză. Nu se exclude, că în unele instituţii astfel de studii pot conduce la anumite rezultate, însă elaborarea metodicii universale de gestiune a riscurilor operaţionale bazate pe metodele matematice la moment nu se prezintă ca posibilă.

Astfel, aplicarea modelelor statistice pentru gestiunea riscurilor operaţionale la moment este foarte limitată. Însă aceste riscuri pot fi minimizate prin ridicarea controlului asupra tuturor domeniilor de activitate a instituţiei şi elaborarea procedurilor corecte de desfăşurare a proceselor tehnologice.

Toată diversitate tratărilor identificării, evaluării cantitative, analizei şi gestiunii riscurilor operaţionale poate fi divizată convenţional în cele „de sus în jos” şi cele „de jos în sus”.

Modelele de sus în jos (top-down models) examinează riscul operaţional „de sus în jos” din punctul de vedere al rezultatelor finale ale activităţii, adică a consecinţelor la care conduce riscul operaţional (de exemplu, suma totală a pierderilor în rezultatul disfuncţiei sistemului informaţional sau erorilor personalului). Rezultatele obţinute sunt utilizate pentru plasarea capitalului între subdiviziuni în calitate de rezerve pentru astfel de pierderi.

Modelele de jos în sus (bottom-up models) sunt elaborate „de jos în sus”, din punctul de vedere al subdiviziunilor sau proceselor tehnologice. Atenţia de bază se acordă cauzelor apariţiei riscurilor, care pot conduce la urmări negative.

Metodele de gestiune a riscului operaţional pot fi clasificate în felul următor:

  1. Controlul de audit permite determinarea necorespunderii practicii existente cerinţelor organelor de reglementare şi supraveghere, precum şi a legislaţiei. În afară de aceasta, sunt determinate locurile cele mai slabe din punctul de vedere al controlului prin compararea proceselor tehnologice cu „cea mai bună practică”.

Estimarea şi analiza internă sunt efectuate de către toate subdiviziunile cu scopul determinării în mod de sinestătător a riscurilor operaţionale posibile. Astfel de analiză parţial este subiectivă, însă este bazată pe interesarea internă subdiviziunilor şi a unor lucrători în executarea corectă a obligaţiilor lor. În ultimă instanţă activitatea de bază este desfăşurată anume la nivelul acestor subdiviziuni şi calitatea ei depinde de măsura în care cât de corect personalul înţelege activitatea sa şi eficienţa desfăşurării ei.

  1. Indicatorii activităţii sunt prezentaţi prin grupurile de bază de indicatori, prin intermediul cărora se pot face concluzii cu privire la activitatea instituţiei şi riscurile operaţionale existente.

Indicatorii activităţii curente (key performance indicators) reflectă aspectele cele mai importante ale activităţii instituţiei în baza cărora se poate aprecia starea ei curentă. Destinaţia de bază a acestor indicatori constă în aceea că ei permit efectuarea controlului asupra eficienţei operaţiunilor desfăşurate. Astfel de indicatori pot fi: cantitatea operaţiunilor incorecte, reclamaţiile clienţilor, fluctuaţia cadrelor, timpul total al nefuncţionării sistemelor informaţionale etc.

Indicatorii eficienţei controlului (key control indicators) arată numărul de erori, care au fost evitate datorită sistemului de control intern. Astfel de indicatori pot fi, de exemplu, numărul operaţiunilor corectate, numărul tranzacţiilor neconfirmate, divergenţele în confruntarea datelor, depistarea cazurilor accesului neautorizat la date ş.a.

Indicatorii riscului (key risk indicators) sunt indicatori de anticipare şi sunt determinaţi prin calcule şi pe cale analitică prin compararea indicatorilor activităţii curente şi cei ai eficienţei controlului. De exemplu, comparând informaţia cu privire la creşterea volumul operaţiunilor, fluctuaţiei cadrelor şi numărul de erori la introducerea datelor, poate fi determinat nivelul riscului operaţional pentru instituţia financiară. Astfel pot fi create modele cantitative pentru analiză şi prognozare a situaţiilor în domeniul riscurilor operaţionale.

Toţi indicatorii menţionaţi adesea sunt utilizaţi în scopul controlului asupra activităţii operaţionale. Aceasta se bazează pe admiterea, că în cazul apariţiei unor semnale negative din partea acestor indicatori creşte probabilitatea evenimentelor legate de riscul operaţional. În mod corespunzător, managerul riscurilor poate evita un astfel de pericol, întărind controlul asupra situaţiei.

III. Analiza volatilităţii veniturilor. Volatilitatea veniturilor instituţiei financiare depinde de nivelul riscului, în care sunt incluse toate tipurile de riscuri financiare, inclusiv şi cel operaţional. Prin urmare, dacă din toată volatilitatea venitului de exclus factorii riscurilor de piaţă şi de credit, atunci volatilitatea „reziduală” trebuie să se explice prin manifestarea factorilor riscului operaţional. Această metodă constă în aceea, că pe parcursul unui interval de timp se determină venitul companiei şi se calculează mărimea devierii standard a abaterilor. În cadrul calcului trebuie de exclus influenţa factorilor riscurilor de piaţă şi de credit. Aceasta se poate face cu ajutorul metodelor statistice, însă trebuie de luat în consideraţie influenţa factorilor business-riscului, care de asemenea influenţează variabilitatea veniturilor din perioada observată.

Este foarte complicat de a delimita factorii menţionaţi ai riscului şi, în afară de aceasta, în baza rezultatelor obţinute practic este imposibil de a evita abaterile negative ale riscului, deoarece această metodă nu permite determinarea cauzelor lor. În practică un astfel de model poate fi util numai pentru plasarea capitalului în cazul unor pierderi posibile în rezultatul realizării diferitori factori ai riscului.

  1. Modelele cauzelor şi efectelor permit de a explica provenienţa şi de a estima pierderile din desfăşurarea proceselor tehnologice cu ajutorul metodelor teoriei probabilităţilor. Baza acestei metode constă în faptul, că cauzele şi efectele sunt legate prin probabilităţi convenţionale. Calcului pierderilor se efectuează în baza formulei lui Bayes.
  2. Distribuirea probabilităţilor pierderilor reprezintă o altă tratare matematică faţă de analiza pierderilor în rezultatul realizării riscurilor operaţionale. Se presupune, că probabilitatea riscurilor operaţionale şi mărimea pierderilor operaţionale sunt date apriori şi estimarea lor cantitativă constituie a problemă separată. Pe parcursul unei perioade de timp sunt efectuate anumite observaţii pentru a determina câte cazuri de realizare a riscurilor operaţionale au avut loc şi la care consecinţe au condus ele.

Pierderea aşteptată reprezintă mărimea prejudiciilor operaţionale, care pot avea loc în cadrul funcţionării normale a business-ului. De obicei, acestea sunt evenimentele, care nu o mare însemnătate.

Pierderile neprevăzute sau VaR operaţional (operational VaR) reprezintă diferenţa dintre pierderea maximă la un nivel dat al probabilităţii şi pierderea aşteptată. De obicei, în acest context este vorba de probleme, ce nu întâlnesc des, care pot conduce la pierderi serioase. Astfel de pierderi, de obicei, este foarte greu de prognozat pentru a determina corect suma capitalului de rezervă necesar. Pierderile pot fi compensate din contul asigurărilor, însă de evitat astfel de cazuri este posibil numai datorită unui sistem eficient de control intern, organizării corecte a proceselor tehnologice şi sistemelor informaţionale sigure.

Pierderile catastrofale reflectă pierderile în cazurile în care au loc evenimente catastrofale. Astfel de evenimente au loc foarte rar, însă consecinţele lor foarte distructive pentru instituţiile financiare. (Drept exemplu, poate fi prezentat falimentul băncii Barings).  

Loading...