1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În opinia unor specialişti, printre care se numără şi P. Drucker, una dintre particularităţile managementului nipon constă în separarea responsabilităţilor pentru producţie şi pentru marketing, concretizată în crearea unor firme comerciale specializate, care poartă denumirea de Sogoshosha şi care sunt printre cele mai mari din lume. Strategiile de marketing japoneze au fost influenţate şi de opţiunea firmelor producătoare nipone de a-şi vinde produsele lor prin comercianţii cu amănuntul. Spre exemplu, în domeniul televizoarelor şi aparaturii stereo, comercianţi cu amănuntul renumiţi ca Montgomery Ward sau Sears Roebuck, care aveau legături tradiţionale cu producători din S.U.A., au ajuns să vândă produse japoneze; dezvoltându-şi astfel de canale de distribuţie, producătorii japonezi au obţinut un avantaj concurenţial printre consumatorii locali.[1]

            Din punct de vedere istoric, izolarea geografică a Japoniei a condus la conceptul de control al pieţelor internaţionale de către producătorii niponi prin crearea acestor Sogoshosha (Sogo –”totul în jurul”, Shosha – ”companie de comerţ internaţional”) de obicei susţinute de către guvern.[2] Conceptul de companie comercială nu are acelaşi înţeles în toate contextele datorită diferenţelor care apar din punct de vedere politic, juridic, organizaţional şi cultural; Ozawa defineşte compania comercială ca “o organizaţie industrială specific japoneză, aproape inexistentă în altă parte; sunt mii de companii comerciale în Japonia care se clasifică după diferite criterii”.[3]

            Companiile comerciale japoneze sunt recunoscute pentru puternica lor bază informaţională atât referitoare la structura marilor grupuri economice, cât şi la particularităţile pieţelor din întreaga lume.[4] Strategiile firmelor japoneze se bazează pe un puternic sistem informaţional dezvoltat de cele zece mari companii comerciale, cu birouri deschise în toată lumea; ele lucrează cu un număr superior de persoane faţă de numărul de persoane angajate în birourile străine din Japonia, aşa cum reiese din tabelul 6.7.

 

Tabelul 6.7. Japonezi în străinătate faţă de străini în Japonia

 

Japonezi în afară

Străini în

Japonia

%

%

 

Birouri

Angajaţi

Birouri

Angajaţi

0

1

2

3

4

3/1

4/2

S.U.A.

931

21 644

167

1628

17,9

7,5

Europa

597

13 223

97

852

16,2

6,4

Asia de Sud-Est

1263

26 705

156

1423

12,4

5,3

Alte zone

1302

23 937

124

2248

9,5

9,4

Sursa: E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, pag. 148

            Aceste reţele informaţionale japoneze din domeniul comercial rivalizează cu reţelele diplomatice ale multor ţări.[5] Astfel, personalul implantat în străinătate de către firme japoneze cum sunt Mitsui, Mitsubishi şi Marubeni are legături directe cu birourile lor din Tokio şi Osaka din mai mult de 100 de ţări; din 1978 firma comercială Marubeni avea 130 de baze în toată lumea conectate prin telex, reţeaua ei de comunicaţii se întindea pe 400 000 de kilometri, primind zilnic 20 000 de mesaje.[6] Marile companii comerciale alocau aproximativ 10% din cheltuieli pentru comunicaţii internaţionale, ceea ce a determinat aprecierea în anumite cercuri că Sogoshosha ar avea doar două rivale prin prisma informaţiilor: Pentagonul şi Vaticanul.[7]

            În Japonia există trei tipuri de companii comerciale, fiecare răspunzând unor nevoi diferite.[8]

  • Primul tip, denumit Sogoshosha, este reprezentat de cele mai mari nouă companii (Mitsubishi Corp, Mitsui & Co., C. Itoh & Co., Marubeni Corp, Sumitomo Corp, Nissho –Iwai, Toyo Menka, Kanematsu – Gosho şi Nichimen Co.) care domină importul şi exportul Japoniei; activităţile lor: cumpărări şi vânzări de produse şi servicii, servesc ca “bănci” prin acordarea de împrumuturi, stabilesc joint-ventures în străinătate sau servesc ca intermediari ai unor agenţii din alte ţări; atuul lor principal este impresionantul lor sistem informaţional, adică informaţiile sau cunoştinţele.
  • Al doilea tip de companii comerciale sunt Senman Shosha care sunt specializate pe produse şi pieţe sau chiar pe anumite regiuni ale Japoniei; spre exemplu, o mică firmă comercială satisface numai pieţele din Asia ale produselor farmaceutice fabricate în sudul Japoniei; o altă firmă de dimensiune medie concentrează comercializarea motoarelor şi pompelor din Africa francofonă.
  • Al treilea tip de companii comerciale în Japonia, cu cea mai rapidă creştere, sunt cele ale producătorilor de electronică, automobile, echipamente de birou şi maşini de precizie; producătorul poate stabili legături directe cu consumatorul pentru a-şi dezvolta activitatea de service şi pentru a-şi crea o anumită imagine favorabilă; spre exemplu, Matsushita avea 6000 de magazine prin care îşi desfăcea produsele sale.

Politica de distribuţie a firmelor nipone include intermediari şi vânzători care au legături strânse cu producătorii şi cu consumatorii de pe piaţa internaţională; aceste companii sunt nu numai exportatoare, ci şi importatoare, Sogoshosha deţinând aproape jumătate din importul Japoniei şi o cincime din comerţul intern.[9] Totodată, Sogoshosha realizează importante investiţii în străinătate care împreună cu celelalte activităţi demonstrează o mare concentrare a puterii economice a acestor companii.[10] Străinii au susţinut adesea că sistemul de distribuţie japonez face parte, alături de barierele tarifare şi tehnice, de reglementările guvernamentale şi de psihologia japonezilor, din ansamblul de elemente care frânează pătrunderea produselor străine pe piaţa japoneză.[11] În realitate, producătorii din afara Japoniei nu ţin seama de diferenţele culturale care explică sistemul de distribuţie japonez, care are implicaţii asupra preţurilor practicate, datorită numeroşilor intermediari.[12]

În Japonia există presiuni pentru modernizarea sistemului de distribuţie atât din interior, cât şi din exterior.[13] Dintre presiunile externe pentru schimbare, unele provin din creşterea importurilor ca rezultat al necesităţilor de consum bazate pe disponibilităţi de venituri. În această direcţie se impune crearea de noi căi de distribuţie pentru produsele unor importante firme străine care pătrund tot mai mult pe piaţa japoneză cum sunt IBM sau Xerox.

Deschiderea pieţei japoneze pentru produsele din ţările occidentale este strâns legată şi de tendinţa Japoniei spre o societate de consum, dar structura consumului unui japonez este diferită de cea a unui occidental, element de care trebuie să se ţină seama când se intenţionează să se pătrundă pe această piaţă.[14] Între diverse explicaţii avansate cu privire la succesul economiei japoneze după 1950, cultura specifică societăţii nipone, cultură privită ca programare mentală colectivă a unui grup social, se regăseşte tot mai frecvent în diverse analize.[15] Astfel, conform opiniei lui Abbass şi Vogel, explicarea succesului economic al Japoniei ar trebui să fie identificată pe baza următorilor factori specifici culturii nipone[16]:

  • tratarea educaţiei şi alimentaţiei ca factor de progres;
  • abordarea calităţii ca o armă economică în competiţia globală;
  • utilizarea structurii Zaibatsu în organizarea macroeconomică a afacerilor (înţelegem un grup industrial-financiar controlat de o familie);
  • recurgerea la structuri Keiretsu ca alianţe strategice de afaceri;
  • adoptarea sistemului Ringi în procesul decizional al companiilor nipone;
  • rotaţia posturilor şi focalizarea pe toate segmentele MRU;
  • sistemul de angajare pe viaţă şi tehnici de motivare a salariaţilor.

 

[1] E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, pag.147

[2] Idem

[3] E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, pag. 148

[4] Charles W. Hill – International Business, McGraw – Hill, Irwin, New York, 2002

[5] E. Burduş – Management comparat, Ed. Economică, pag. 148

[6] Idem

[7] E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, pag. 149

[8] Idem

[9] E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, pag.149

[10] Christopher C. Dunn – Global Formation: Structures of the Worl – Economy, Rowman & Littlefield Publishers, Inc. New York, 1998;

[11] H. J. Harrington , J. S. Harrington – Total Improvement Management.

[12] E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, pag.149

[13] C. Holroyd, Coates - Business in Japan, Times Media, 2000

[14] E. Burduş – Management comparat, Editura Economică, pag.149

[15] Hofstede – Cultures and Organizations, Software of the mind, Institute for Research on Intercultural Cooperation (IRIC), Published by McGraw – Hill Book Company Europe, London, 1991;

[16] Erza F. Vogel – Japan as Number One: Lessons, Harvard Universitz Press, 1978; Abbass F. Alkhafaji – Competitive global management: principles & strategies, St. Lucie Press, USA, 1995

Loading...