Schimbările profunde care au avut loc în Europa de Est au fost iniţiate în 1985, odată cu venirea la conducerea Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov. Acesta, prin „transparenţă” în viaţa social-politică (glasnosti) şi „restructurarea economică” (perestroika) a pus bazele procesului de reformare a economiilor din ţările est-europene. Au urmat schimbări rapide, profunde şi pozitive în Europa Centrală şi de Est şi în Uniunea Sovietică. Evenimentele de semnificaţie fundamentală au reuşit să pună capăt dominaţiei sovietice şi să deschidă calea ţărilor din Europa Răsăriteană şi din Federaţia Rusă spre economie concurenţială caracteristică tranziţiei de la socialism la capitalismul modern.
În perioada anilor ’70 şi ’80 din secolul trecut, economiile din ţările Europei de Est au fost supuse unei accentuate descreşteri a veniturilor naţionale şi a investiţiilor, datorită unei productivităţi a muncii redusă. În paralel, a avut loc o scădere pronunţată a nivelului de trai al populaţiei ceea ce a condus la extinderea explozivă a economiei paralele şi la o profundă criză socială. Se înregistrează şi o puternică demotivare a forţei de muncă, ca urmare a colectivizării a peste 90% a factorilor de producţie. Se generalizează situaţia de monopol, datorită concentrării industriei în mari combinate. În felul acesta sunt atacate iniţiativa şi creativitatea, iar efectele negative ce le însoţesc diminuează limitele şi conţinutul procesului de dezvoltare. Se înţelege de la sine că în asemenea situaţie, noţiunea de reformă putea să aibă o dublă semnificaţie, respectiv două căi total diferite: pe de o parte, se putea viza o adaptare a sistemului existent, prin modificări care să-l facă mai competitiv; pe de altă parte, cea de-a doua cale presupunea o revoluţie, menită să schimbe radical şi complet sistemul care, o perioadă de peste 40 de ani, s-a dovedit a fi neeficient din punct de vedere economic. S-au făcut numeroase şi semnificative încercări de adaptare, mai ales prin anii 70 ai secolului trecut. S-a urmărit să se realizeze o modernizare importantă, investindu-se sume mari pentru cumpărarea din Vest a unor tehnologii moderne. Consecinţele nu au fost pe măsura preţurilor plătite şi a îndatorării la care au fost supuse ţările respective. Persistenţa unor dereglări structurale, precum şi eficienţa scăzută a proprietăţii de stat s-au constituit ca bariere de natură organizatorico-economică. Şi-a dovedit necesitatea, potenţa şi utilitatea cea de-a doua cale: schimbarea revoluţionară a sistemului economic şi politic. S-a abandonat economia de comandă centralizată şi s-a optat pentru economia de piaţă, cu întreaga ei trenă de urmări favorabile. Însă, trecerea la economia de piaţă trebuie să se sprijine pe stabilitatea macroeconomică şi pe o suită de reforme structurale. Apărea ca un proces deosebit de complex şi dificil, a cărui derulare s-a făcut diferit de la o ţară la alta. O primă şi profundă dificultate a fost generată de crearea unui mediu macroeconomic propice unei creşteri noninflaţioniste. Se punea problema să se realizeze o reformă monetară profundă în limitele programelor de stabilizare. Măsura era impusă de absenţa unor monede veritabile, a căror putere era artificială, iar convertibilitatea era parţială.
Stabilizarea macroeconomică, atât de necesară, trebuia însoţită de măsuri structurale, orientate spre următoarele direcţii:
- liberalizarea, în general şi a preţurilor, în special, pentru ca acestea să poată să îndeplinească rolul de regulator între cerere şi ofertă, furnizând, în acelaşi timp, informaţiile de bază privitor la economia naţională;
- încurajarea şi asigurarea dezvoltării concurenţei prin privatizare, scoaterea din poziţie a monopolurilor şi creşterea ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii;
- orientarea şi deschiderea pieţei interne către exterior, prin asigurarea locului şi rolului ce i se cuvine în cadrul concurenţei externe şi a procesului de globalizare, prin integrarea lor în cadrul pieţei europene şi mondiale.
Mai erau necesare şi alte două măsuri cu semnificaţie naţională: pe de o parte, crearea cadrului juridic adecvat apariţiei de noi întreprinderi şi favorizării iniţiativei private; pe de altă parte, era necesar să se constituie o piaţă financiară, a unui sector axat pe o bancă centrală şi pe un număr mare de bănci comerciale, care să aibă posibilitatea să finanţeze o economie descentralizată.
Europa de Est, ţările ei, s-au aflat într-un proces complex de transformare, în faţa cărora şi-au manifestat atenţia şi interesul şi ţările occidentale. Ele erau preocupate de perspectivele de piaţă pe care le oferea liberalizarea economiilor fostelor ţări socialiste, precum şi de investiţiile cu care pot interveni în economia respectivelor ţări.
Dificultatea etapei era generată de necesitatea ca în ţările Europei de Est să se schimbe regimul politic, să se modifice radical anumite structuri economice, comportamente şi mentalităţi, pe scurt, să se realizeze reforme deosebit de complexe. În concret, era nevoie ca ţările din Est „să reînveţe democraţia şi economia de piaţă” să înveţe cum să se confrunte cu inflaţia. Şi totul pe o paletă de sarcini majore implicate de transformarea completă a sistemului lor economic.
Angajate în acest proces ţările est-europene au obţinut atât rezultate favorabile cât şi eşecuri. În efortul lor ţările din Răsăritul Europei în plină tranziţie au primit ajutorul celorlalte state, al Uniunii Europene, a instituţiilor internaţionale, printre care Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană de Investiţii, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Ajutorul a îmbrăcat numeroase şi diverse forme: sprijin de natură alimentară, financiară şi tehnică; reeşalonarea în condiţii mai bune a datoriilor sau reducerea acestora; deschiderea pieţelor occidentale pentru ţările din Estul Europei, prin ridicarea barierelor comerciale ş.a.
Apelând la istoricul relaţiilor Comunităţii Europene cu ţările Europei de Est, vom constata că primele încercări datează încă din 1972. În acel an, Comunitatea s-a orientat spre normalizarea relaţiilor, îndeosebi a celor comerciale, dar încercările au eşuat. Iniţiativele au urmat în noiembrie 1974, eşuate de asemenea, în iunie 1988 şi în vara anului 1989. Între octombrie 1988 şi martie 1991 au fost semnate acorduri cu Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Uniunea Sovietică, Bulgaria şi România, iar la începutul anului 1992 aceste acorduri au fost negociate cu cele trei ţări baltice şi cu Albania. Mai mult decât acordurile de comerţ şi cooperare se dovedesc a fi acordurile de asociere. A fost înfiinţat Consiliul de Asociere, ca forum de dezbatere a problemelor de politică externă.
Primele Acorduri de Asociere au fost încheiate la Bruxelles pe 16 decembrie 1991 cu Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia. O altă serie a cuprins semnarea de acorduri de asociere cu România, la 1 februarie 1993 şi cu Bulgaria la 8 martie 1993. În 1995 au fost semnate Acorduri Europene cu Estonia, Letonia şi Lituania şi apoi cu Slovenia. Acordurile Europene conţin prevederi referitoare la unele domenii de bază: dialogul politic, libertatea de mişcare a forţei de muncă, apropierea legislativă libera circulaţie a mărfurilor, cooperarea economică şi financiară, cooperarea culturală şi crearea instituţiilor care să coordoneze realizarea acestora.
Plecând de la stadiul atins de relaţiile Uniunii Europene cu ţările est-europene şi având în vedere posibilitatea de a fi îmbunătăţite relaţiile respective, Consiliul European de la Copenhaga a lansat ideea ca ţările din această zonă care îşi exprimă dorinţa să poată deveni membre ale Uniunii Europene în momentul în care vor fi pregătite să-şi asume obligaţiile ce decurg din calitatea de membru, pe baza îndeplinirii unor cerinţe de natură economică şi politică.
La solicitarea reuniunii Consiliului European de la Dublin, Comisia propune aprofundarea strategiei de preaderare pentru toate ţările din Europa de Est, indiferent de stadiul pe care l-au atins în procesul de tranziţie.
Procesul general de lărgire include începerea negocierilor de aderare cu fiecare ţară din Europa de Est. Extinderea în această parte a Europei prezintă interes din punct de vedere politic, în sensul că integrarea acestor ţări se va constitui ca factor de menţinere a păcii şi democraţiei. În plan economico-social integrarea deschide perspective de bunăstare şi securitate. În plus, procesul de extindere către ţările est-europene presupune, înainte de toate, o liberalizare şi o integrare a pieţelor sub forma pieţelor produselor şi serviciilor, a pieţelor de capital şi a pieţelor muncii.