- §1. Viaţa şi opera. R. Garofalo s-a născut în oraşul Neapole, iar după ce a studiat dreptul, a devenit magistrat, îndeplinind funcţia de Preşedinte la Curtea de Apel şi titlul de baron. Obţinând titlul de doctor în drept, a predat la Universitatea din Neapole în calitate de profesor de drept penal. Devine senator şi cu toate că, iniţial îşi manifestase interesul şi oportunitatea, a refuzat oferta guvernului din 1903, privind revizuirea Codului penal şi de procedură penală. În lucrarea „Criminologie”, apărută sub forma unei monografii, în anul 1880, revizuită şi republicată în anul 1885, Garofalo tratează fenomenul criminal în mod original. Pentru a ilustra ideile constante ale gândirii sale, R. Garofalo a mai publicat şi alte lucrări: Tentativa criminală prin mijloace insuficiente; Solidaritatea socială; Solidaritatea internaţională în reprimarea crimeii; Identificarea persoanelor acuzate de crimă. Ideea dominantă în aceste scrieri a constat în apărarea responsabilităţii delincventului „pentru crima comisă”, în implicarea societăţii, pentru asigurarea condiţiilor de viaţă şi de înlăturare a deviaţiei sentimentului moral, prin adoptarea unor măsuri reformatoare pentru delincvent.
- §2. Raportul lui Garofalo cu tradiţia. Cercetarea crimei a reprezentat un atribut al culturii progresiste, deoarece avea legătură cu verificarea adevărului şi stabilirea atributelor libertăţii. Variatele forme de manifestare a crimei şi a tendinţelor de evaluare, efectuate de C. Beccaria şi de E. Ferri, nu au stabilit relaţia dintre domeniul supus cercetării (crima şi criminalul) şi soluţiile (modelele) propuse, pentru realizarea unui sistem unitar, independent, de concepte, distincte de cele din antropologie şi sociologie. Implicaţiile şi corelaţiile crimei fiind ample, a fost necesar să se împrumute unele metode şi principii de cercetare din alte discipline, pentru a se definitiva faptele şi legităţile, care calificau delictele. Deşi crima era privită în corelaţie cu structura bio-psihică a delincventului, dobândirea personalităţii şi semnificaţia evaluării preceptelor sociale, până la Garofalo nu se inventase conceptul de criminologie. Evaluând noul domeniu de cercetare în lucrarea „Criminologiei”, s-au pus bazele stabilizării fenomenului socio-juridic, al valenţelor formativ terminologice, al semnificaţiei cauzelor şi al condiţiilor favorizante. Obiectul criminologiei indică numeroasele sale determinări, dovedind că, actul criminal reprezintă un proces natural, impus de legi obiective, care condiţionează sensul şi gradul de libertate în gândire şi acţiune ale delincventului. Beccaria, Lombroso şi Ferri s-au ocupat de predispoziţia organică, de fundamentele antropologice ale crimei, de „anomaliile fizice” ale delincventului, iar Garofalo a procedat la identificarea „anomaliilor morale”. Sugestive sunt ideile critice formulate de Ferri, privind gradul de diferenţiere şi conţinutul cognitiv invocat de Garofalo. Nevoit să-şi elaboreze propria concepţie, în cadrul polemicii, întărită de atitudinea critică adoptată împotriva concepţiilor lombrosiene, Garofalo, care părea dominat de teoriile despre reafirmarea autorităţii statului asupra individului, a accentuat determinismul „anomaliilor morale”, în producerea faptelor şi a fenomenelor de conştiinţă ale delincventului, ca urmare a implicării unor factori multipli: mediul socio-economic, geografic, etnic, absenţa posibilităţii de adaptare a individului la condiţiile de mediu, tulburările comportamentale derivate din lipsa condiţiilor de locuit, a absenţei coeziunii în grupul socio-familial, din care face parte delincventul.
2.1. Abordarea antropologiei criminale. Raporturile dintre ereditate, ca natură atavică a criminalului (regăsită în stigmatele anatomice şi în atavismul evoluţionist) şi cauzele generatoare ale crimei, au reprezentat preocuparea de bază, în studiile lui Garofalo. Cum însă, precriminologii (Beccaria, Lombroso şi Ferri) stabiliseră ideea că, criminalitatea este generată de o singură cauză: ereditatea fizică. În contradicţie cu aceştia, Garofalo a considerat că, infracţionalitatea este produsă de mai multe cauze, dintre care unele sunt de natură ereditară (anomaliile morale), iar altele sunt produse de geneza în afara eredităţii (influenţele sociale, influenţele legilor). Anomaliile morale (constituind unica formă de antropologie criminală acceptată de Garofalo), au generat „delictul natural”, ca formă comportamentală a unor categorii de persoane. Pentru Garofalo evoluţia structurii delincvenţiale se caracterizează prin inadaptarea la viaţa socială, deoarece prin faptele comise, delincventul a încălcat preceptele morale impuse de societate (nesocotirea proprietăţii considerată a fi inalienabilă) şi a preceptelor religiei (considerate a fi sacre). Garofalo nu acceptă intervenţia liberului arbitru în viaţa individuală, deoarece activităţile umane sunt distribuite într-un anumit timp şi spaţiu, controlabile de către indivizi, relaţiile şi conflictele ce pot exista între activităţile indivizilor putând să fie neutralizate. Delictul dobândeşte caracterul „natural” prin prezenţa sa obişnuită, evidentă şi identificată în toate perioadele istoriei umanităţii. Tocmai prezenţa în timp a delictului natural a generat şi o activitate specializată a comunităţii, a statului de a adopta măsuri eficiente pentru a nu facilita şi pentru a reduce inconvenientele delictelor. Garofalo dezvăluie necesitatea socială privind elaborarea şi adoptarea unui drept natural, care să vizeze ansamblul sancţiunilor necesare restabilirii relaţiilor colective, pentru împiedicarea declanşării conflictelor care pot exista între activităţile membrilor familiei sau între indivizi în cadrul grupurilor. Autorul a stabilit că, evoluţia delictului natural se caracterizează prin diminuarea autorităţii familiei, a instituţiilor statului, precum şi prin creşterea independenţei comportamentale a indivizilor care, de tineri, încalcă interdicţiile şi preceptele socio-familiale. În afară de aceste caracteristici, dimensiunile populaţiei joacă un rol important în calificarea raporturilor inter-individuale, deoarece delictul natural a existat şi va continua să existe. Deficienţele organice înlătură posibilitatea tragerii la răspundere a indivizilor, care nu-şi dau seama de ceea ce fac şi nu posedă o voinţă sănătoasă pentru a executa o faptă delictuală, prejudiciabilă. Aşezând dorinţele şi atitudinile delincventului în afara posibilităţilor acestuia de a raţiona, de a judeca, deoarece anomaliile morale deviază.sentimentele, Garofalo, a propus, să nu se exercite constrângeri de nici un fel asupra acestuia, ci, să se adopte măsuri care să preîntâmpine comiterea faptelor prejudiciabile, deoarece, deficienţele organice dovedesc lipsa de responsabilitate faţă de actele comise. Boala psihică determină apariţia conflictelor, lipsa decenţei faţă de consecinţele actelor comise, a motivării raţionale privind actul sau fapta în sine, intervenţia unor discordanţe, între situaţia în care este elaborată şi modul sau maniera în care este realizată fapta, schimbări rapide în obişnuinţele delincventului, neglijarea unor practici particulare, sesizarea cu inexactităţi a realităţii, abordarea imprecisă a cunoştinţelor dobândite, apariţia unor atitudini tributare normalităţii. Deviaţia sentimentului moral, ca element al antropologiei criminale este generată de influenţa majoră a mediului social, prin existenţa condiţiilor de viaţă favorabile elaborării delictului. Dacă este cert faptul că, delictul a existat, există şi va exista în mod obişnuit, pentru a se înlătura efectelor acestuia este necesar ca societatea să procedeze la identificarea trăsăturilor care compun delictul juridic, pornind de la verificarea fiecărui criminal în parte. Astfel se va determina modelarea delincvenţilor, în conformitate cu necesităţile sociale, pentru a se evita faptele periculoase pentru colectivitate. Delictul, reprezentând încălcarea ansamblului de interdicţii, privind legile şi moravurile sociale, influenţează viaţa organizată prin care se asigură umanităţii preponderenţa civilizaţiei asupra comportamentului deficitar al unor indivizi.
2.2. Abordarea influenţelor mediului social. Analiza practicii criminale, rezultată din anchetele directe şi studiile aglomeraţiilor umane, au determinat identificarea condiţiilor favorabile criminalităţii. Garofalo a explicat atracţia pe care o exercită psihologia şi aspectul mediului înconjurător (habitatul degradat, promiscuitatea, migraţiile alternative), asupra individului predispus să comită delicte. Degradarea habitatului, însoţită de apariţia fenomenelor patologice, de multiplicarea şi diversificarea cazurilor de delincvenţă, de apariţia unor raporturi contradictorii în familie, între familii şi între categoriile sociale, de apariţia unui amestec de populaţii, indică legătura între ritmul creşterii delictelor şi localizarea în spaţiu a acestora. Constatarea privind nedegradarea comportamentului delincventului sub influenţa psihopatologiei vieţii, a reprezentat o scădere a valorii ideilor exprimate, deoarece, constatările ulterioare au indicat influenţa mediului social printre factorii determinanţi ai delincvenţei. Alături de precizările devenite clasice, asupra predispoziţiei organice de a comite delictul, Garofalo a identificat distribuirea pe delicte a faptelor şi ritmurile lor de apariţie, a indicat fenomenele de dezintegrare socială, precum şi necesitatea adoptării unor măsuri care să impună un echilibru al comportamentului criminalului. Deşi studiul a abordat cunoaşterea structurii delincvenţiale, evoluţia acesteia în raporturile cu condiţiile de mediu, Garofalo a refuzat să accepte faptul că, în cartierele sărace şi în locuinţele suprapopulate, delincvenţa este ridicată, influenţând moralitatea indivizilor. Normele sociale sunt create pentru a integra membrii colectivităţii, factorii culturali şi cei socio-economici fiind determinanţi în diminuarea frecvenţei delictelor. Neajunsurile de natură economică (lipsa locuinţei, lipsa surselor de existenţă), izolarea socială, intervenţia unor conflicte interindividuale amplifică dificultăţile apărute în marile aglomeraţii. Garofalo a apreciat că, o influenţă majoră asupra comportamentului delincventului îi revine religiei, care invocă apariţia miracolului, pentru a salva situaţia umană precară, lipsită de perspectiva îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă. Religia devine un păzitor al ordinii, atitudinea mistică fiind elementul important al practicării vieţii cumpătate, doar dacă se impune din copilărie şi dacă urmăreşte realizarea educaţiei morale, chiar prin simpla promisiune a mântuirii. Condiţia umană este atrasă de tendinţa magică, religia devenind un factor stimulator pentru respectarea normelor, condiţiilor şi preceptelor socio-morale, având ca scop reducerea criminalităţii. Religia permite omului ca, indiferent de condiţiile în care trăieşte, să-şi adapteze comportamentul la regulile, care condiţionează individul, pentru a ajunge la îndepărtarea de păcat, de delict, de ameninţarea unor nenorociri păgubitoare, prin renunţarea la posibilităţile de satisfacere a tendinţelor comportamentale condamnabile social.
2.3. Abordarea influenţei legilor. Comportamentele indivizilor normali depind de modul în care percep şi îşi reprezintă interdicţiile şi permisivităţile prevăzute în normele legale (privind apartenenţa la un grup social şi dobândirea unui anumit grad de cultură), tendinţele de a-şi forma reprezentări delincvenţiale determinând apariţia unor grave dezechilibre comportamentale. Deşi ar trebui să existe un acord între sistemul de gândire şi sistemul de acţiune, în urma raportării la structurile sociale şi cadrul legal, individul adoptă o atitudine specifică, depinzând de imprimarea unor idei specifice în realizarea intereselor. Legea impune responsabilitatea acţiunii individuale, iar degradarea comportamentului, sub influenţa anomaliilor morale, determină adaptarea măsurilor socio-juridice de supraveghere a comportamentului. Deoarece reglarea comportamentului individual este impusă prin lege, rezultă că, aceasta influenţează atitudinile indivizilor, oscilante în funcţie de: regimul politic şi preceptele religioase; influenţa atitudinilor globale, care, în anumite momente produc crize sociale (periodice sau neregulate). Comportamentul individului devine reprezentarea directă a unui determinism, a cauzalităţii sociale, pe care o exprimă adecvat atitudinea faţă de normele legale. Efortul individului de a înţelege regulile sociale este generat de nevoi practice şi se bazează pe abţinerea de a încălca legea, iar în cazul în care, fapta iniţiată sub influenţa emoţiilor şi dorinţelor nu se realizează, individul îşi pierde controlul asupra comportamentului, fapt care atrage intervenţia legii. Constituirea comportamentului se face în cadrul unui proces continuu, de diferenţiere între indivizi, discernământul fiecăruia având un rol hotărâtor în selecţia şi combinarea reprezentărilor privind consecinţele nerespectării legilor. La baza comportamentului corespunzător stă aplicarea corectă a cauzalităţii, experienţa individuală şi cea colectivă, în sensul că, prin raportarea la normele legale, se pune baza experienţei sociale concrete care se va integra în experienţa individului. Abilitatea îndrumată de cunoştinţe reale, concrete este suficientă pentru a se evita consecinţele prejudiciabile, individul recurgând la lege, numai atunci când actele nu pot fi controlate, norma legală reprezentând o interferenţă calitativă între comportamentul ideal propus şi comportamentul concret prestat. Conceptul influenţării legilor presupune o societate care impune respectarea interdicţiilor, prin tolerarea faptelor neprejudiciabile, prin încurajarea atitudinilor pozitive, la un număr cât mai mare de membri ai colectivităţii.
2.4. Abordarea teoriei privind executarea pedepsei.
- a) Executarea pedepsei, ca formă de represiune socială, adoptată împotriva delincvenţilor care au săvârşit infracţiuni, reprezintă un proces de transformare a existenţei individuale, sub aspectul activităţilor practice şi spirituale. Civilizaţia se purifică prin impunerea eticii, care garantează şi asigură organizarea socială şi comportamentul uman, în limitele unor principii general acceptate, care să reprezinte un model care reflectă, în anumite limite, caracterele civilizaţiei, prin ocrotirea valorilor sociale, morale, religioase şi politice. Practica spiritului uman (humana civilitas) înseamnă ocrotirea experienţei materiale şi spirituale, atât prin măsuri adoptate de societate (legi), cât şi prin atitudinile morale prestate de indivizi. Refuzarea de către societate a actelor prejudiciabile, a delictelor comise de infractori, se manifestă prin reprimarea acestora, prin aplicarea pedepselor. Pedeapsa, ca atribut al statului, determină, prin asprimea şi coerciţia sa, o necontestată putere de convingere a delincventului, dovedind superioritatea misiunii reformative a societăţii. Pedeapsa echivalează cu adevărata cuminţenie (spiritualitate) a individului, determinând acceptarea sensului adevărat al moralei colectivităţii, justiţiei sociale, obiceiurilor, reprezentând o formă de intimidare pentru indivizii care gândesc să comită infracţiuni şi o formă de pedepsire pentru delincvenţii care au nesocotit legea. Aceste sensuri ale pedepsei sunt distincte deoarece, în timp ce ameninţarea pedepsei există sub formă afectivă, executarea pedepsei constituie un proces de civilizare, de socializare, prin recurgerea la mijloacele de producere a unor suferinţe, de modificare a stucturii emoţionale, care asigură integrarea delincventului în ansamblul comportamentelor indivizilor, pentru ca ordinea socială să înfrângă anarhia. Pedeapsa urmează să se substituie lipsei sau insuficienţei capacităţii de adaptare a comportamentului individual la perfecţiunea morală impusă de societate, având scopul de a dezvolta capacitatea de receptare a prescripţiilor sociale şi de acceptare a exerciţiului libertăţilor individuale, numai în limitele acestor prescripţii. Existenţa unor discordanţe flagrante între înalta spiritualitate a unui delincvent şi crima grosolană comisă de acesta este rezultatul unei contradicţii între structura interioară (formată din dorinţe, sentimente, idei) şi structura exterioară (formată de fenomene şi mijloace obiective).
- b) Teoria pedepsei privtnd eliminarea criminalilor. În cadrul teoriilor privind evoluţia societăţii, până la Garofalo se ajunsese la concluzia că, societatea a progresat mai mult decât individul, în ceea ce priveşte respectarea regulilor, preceptelor, principiilor şi normelor comportamentale. Deşi societatea a făcut eforturi, pentru a asigura evoluţia comportamentală utilă, care se regăseşte în modul concret al cunoaşterii şi supunerii lumii materiale al individului, din diverse motive, există indivizi care nu sunt capabili să se adapteze cerinţelor sociale şi comit crime. Crima încalcă armonia, care trebuie să existe între om şi realitatea înconjurătoare, pentru a trăi şi a progresa, un astfel de individ, fiind preocupat de acţiunea care trebuie să-i aducă un avantaj. De aceea, pedeapsa trebuie să determine dispariţia contradicţiilor brutale, delictele grave şi mizeria generată de crimă, pentru a se asigura perfecţiunea comportamentului. Omul este destinat să fie judecat după aportul pozitiv sau negativ adus la realizarea comportamentului în societate, pentru evitarea sau înlăturarea mizeriei umane. Dacă individul nu se va adapta acestor necesităţi, va trebui „să fie înlăturat în mod natural, fizic, prin aplicarea pedepsei cu moartea”, deoarece „anomalia psihologică permanentă” dovedeşte că acesta nu este adaptat psihic şi moral la condiţiile reale vieţii. Aplicarea pedepsei cu moartea oferă soluţii radicale şi infailibile, pentru eradicarea sau pentru reducerea crimelor, deoarece, cauza criminalităţii se află în fatalităţiile ereditar biologice şi nu în cele privind poziţia şi atitudinea individului în societate. Impunerea, prin mijloace radicale a ordinii sociale, a civilizaţiei şi a justiţiei sociale a jucat un rol practic important, deoarece a reprezentat preocuparea fundamentată şi sistematizată de gânditorii din acel veac. Garofalo a propus ca împotriva criminalilor tineri şi a celor care după comiterea faptei au arătat că şi-ar putea schimba comportamentul, să se adopte măsuri represive mai conciliante, reprezentate de aplicarea pedepsei cu închisoarea, gradată pe anumite trepte de gravitate, în închisoarea pe viaţă sau în deportarea în colonii. Concepţia propusă de Garofalo se caracterizează prin ideea că, săvârşirea crimei dovedeşte precumpănirea intereselor individuale asupra celor publice, astfel că, se impune obligarea criminalului să repare prejudiciile, pentru a evita repetarea crimelor şi pentru a restabili moralitatea. Garofalo a înregistrat efectele negative, dezumanizante ale crimei, însă a exagerat asupra importanţei aplicării pedepsei cu moartea, pentru a se asigura intimidarea indivizilor tentaţi să perpetueze crima, deoarece practica judiciară a dovedit că, nicio societate nu a fost atât de exigentă şi nu a stăruit să-i execute pe toţi criminalii şi, mai mult, nu toţi criminalii au fost prinşi, pentru a se confirma că, s-a realizat selecţia socială urmărită.
- c) Teoria adoptării unui Cod Penal Internaţional. Teza despre un Garofalo adversar al criminalităţii este confirmată de relevarea efectelor dezumanizante, pe care le generează săvârşirea crimelor asupra societăţii şi de necesitatea elaborării unui sistem de reprimare internaţională, prin înfiinţarea unei structuri specifice. Tipul de represiune propus se baza pe instituirea unui Cod penal internaţional şi a unui Cod de procedură penală internaţională, format din 44 de articole. Este cert că, s-au urmărit aspectele de identificare a faptelor periculoase pentru fiinţa umană, la nivel internaţional care afectează averea, demnitatea şi sănătatea, având un rol degradant, imoral, de estompare sau de anihilare a atributelor fundamentale ale individului. În acest mod, s-au denunţat fenomenele care atentau la bunele moravuri, la simţirea şi gândirea concordantă cu natura umană, urmărindu-se o reformă prin care să se identifice modelul comportamental ideal, prin instituirea unor legi cu o sferă de aplicare internaţională, realizându-se visul al umanităţii de a organiza un stat al dreptăţii.
Secţiunea a 3-a. Semnificaţia teoriilor enunţate de R. Garofalo
- §1. Aprecieri. Deşi a fost exponentul primar al criminologiei, prin inventarea termenului şi structurarea domeniului de cercetare, Raffaele Garofalo nu a dobândit gloria precursorilor săi. Ca promotor al cercetării fiecărui criminal în parte, studiile sale oferă mărturii neîndoielnice că s-a ridicat împotriva efectelor nocive ale crimei, prin sublinierea importanţei moralei, religiei şi a pedepsei asupra comportamentului individual. În elaborarea studiilor de antropologie, sociologie şi filosofie a fost negat determinismului natural şi s-a afirmat opoziţia faţă de constrângerile individului afirmându-se necesitatea adoptării măsurilor sociale de protecţie şi de prevenire a delincvenţei, Garofalo, elaborând procedee şi reguli pentru identificarea cauzelor criminalităţii.
- §2. Critici. Deşi studiile elaborate de Garofalo permit evidenţierea unor factori esenţiali privind delicvenţa, numărul limitat de opţiuni pe care îl propune nu permite explicarea completă a cauzelor infracţionalităţii. Autorul nu acordă semnificaţie factorilor educativi sau celor culturali, poziţia fatalismului, fără perspective asupra destinului criminalului care avea ca remediu doar condamnarea la moarte, a constituit o modalitate de menţinere a delincvenţei în societate. Enrico Ferri, a criticat principiile garofaliene, referitoare la importanţa religiei în modelarea comportamentului uman şi în ceea ce priveşte rolul mizeriei şi al lipsei de instrucţie populară asupra comportamentului criminalului. Criteriile fixate de Garofalo, privind identificarea cauzalităţii criminalităţii sunt incerte, cuprinzând confuzia dintre factorii individuali (dependenţi) şi cei sociali (independenţi), reducând valoarea factorilor sociali în determinarea apariţiei delictelor. Chiar dacă se declară apărători ai operei corifeilor criminologiei, cei mai mulţi cercetători au o atitudine critică, faţă de eliminarea criminalilor, prin pedeapsa cu moartea şi a inadvertenţelor existente în opera acestora.
Recomandări bibliografice
În gândirea juridică au existat preocupări pentru reevaluarea corifeilor criminologiei, în legătură cu relevarea primatului şi esenţei criminologiei. În funcţie de atitudinea politică a gânditorilor, conţinutul judecăţilor despre opera acestora a fost diferit. Printre lucrările în care se indică valoarea sau criticile studiilor lui R. Garofalo se numără: J. Pinatel, Traite de Droit penal et Criminologie, Ed. Dalloz, 1963. Conţinutul operei lui Garofalo este prezentat şi de: I. Gheorghiu-Brădet, Criminalogia generală românească, Editura Tipocrat Braşovia, 1993: I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura All Bucureşti, 1994; V. Cioclei,Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; Gabriel Tănăsescu, Criminologie analitică, Editura Universitaria, Craiova, 2004; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007. Preocupat de filosofia pedepsei, Garofalo a considerat că, există posibilitatea reformării comportamentului prin pedeapsă fără a se ajunge la distrugerea individului. Pedeapsa trebuie să aibă reguli precise, în stabilirea raportului dintre individ şi stat, urmând a se asigura condiţii potrivite de executare, care să nu înjosească fiinţa umană. Faptul că, nu toţi oamenii au capacitatea de a se abţine să comită crime, nu înseamnă că, toţi criminalii au rupt legătura cu umanitatea. Pedeapsa nu trebuie să aibă un caracter formal, indecent, reformarea individului urmând să vizeze doar ceea ce este posibil. Individul îşi dobândeşte libertatea doar atunci când capătă stăpânire asupra propriilor reacţii la stimulii externi prin realizarea unităţii acceptate social, între faptele comise şi pedepsele aplicate pentru reformarea sa. Dacă actul criminal este conştientizat sub aspectul efectelor prejudiciabile, atunci şi pedeapsa aplicată, prin limitele şi forma de executare, trebuie să determine reeducarea individului. Deşi pedeapsa este măsura cea mai rea, totuşi este singura aptă să menţină structura morală a lumii.