Conceptul de agresiune[1] este reprezentat de actele, acţiunile, comportamentele agresive prin care se produce un rezultat prejudiciabil social. Actul agresional reprezintă un act de violenţă acţională sau verbală, instantaneu sau premeditat, executat cu intenţie sau din culpă prin care se produc prejudicii sociale sau individuale, cu excepţia formei de agresiune „acceptată” (competiţiile sportive). Prejudicierea este rezultatul diferitelor forme de manifestare a afectivităţii individuale (tendinţe emoţionale, stări de mânie, impulsuri agresive) care derivă din structura biologică, determinând caracterul abject (indolis abjectal) sau caracterul violent (indolis violential). Agresiunea devine un act voluntar când individul agresor renunţă la rezolvarea raţională a „conflictului”, la conceptele juridice, la influenţele educative, devenind o abatere[2] de la regula socială şi o „sinteză” a înzestrării biologice a fiecărui individ. Reacţia firească la atacul declanşat „prin surprindere”, constă în contracararea acestuia sau fuga de agresiune, alegerea uneia dintre aceste variante acţionale fiind determinată de influenţa instrucţiei şi educaţiei. Capacitatea individuală de a răspunde unui raport agresional este determinată de activitatea practică şi de gândire a victimei care pregăteşte răspunsul ca formă de apreciere exclusivă a agresivităţii. Atitudinile criminogene nu derivă numai din “comanda genetică”, prin utilizarea impulsurilor agresive, deoarece agresivitatea este confirmată şi de experienţa individuală („profilul caracterial al personalităţii”)[3] stabilizată prin “bazele organice ale caracterului pe care se ridică edificiul psihic”[4].
Agresologia studiază capacitatea fizică, morală şi intelectuală a agresorului de a realiza actul violent, precum şi cauzalitatea şi modalitatea producerii acestuia.
[1] C. Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994.
[2] Conceptul de „agresivitate” derivă din „agressio” (lat.) care înseamnă „a ataca”.
[3] M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze, Bucureşti, 1993, p. 117.
[4] S. Freud, Un souvenir d'enfance de Leonardo da Vinci. Gallimard, 1982, p. 149.