Management

Obiectul de studiu. Ştiinţa managementului si managementul ştiinţific

Folosit iniţial în ţările anglo-saxone, conceptul de management a cunoscut o rapidă dezvoltare pe toate meridianele globului. Pentru a putea să precizăm în mai bune condiţii sensul conceptului de management, considerăm necesară o scurtă incursiune etimologică (Petrescu, I., 1991, pag. 7-10).

Management derivă de la latinescul “manus” (mână) şi reprezintă ca expresie literară “manevrare”, “pilotare”. Aşa cum subliniază acad. Al. Graur, de la latinescul “manus” s-a format în limba italiană “mannegio” (prelucrarea cu mâna), de unde, prin intermediul cuvântului francez “manege” a trecut în limba română cu semnificaţia de “loc unde sunt dresaţi caii”. Din franceză, cuvântul a fost împrumutat de limba engleză, sub forma verbului “to manage”, care înseamnă “a administra”, “a conduce”. Englezii au derivat apoi “manager” şi “management”, ceea ce ar însemna “conducător” şi  “conducere”.

Cu timpul, verbul “to manage” a trecut în domeniul artei operative şi al ştiinţei militare. Aici a primit o nouă semnificaţie, şi anume aceea de a pregăti cantitativ şi calitativ unitatea militară pentru a obţine victoria în bătălie. Din acest punct de vedere, termenul englez se aseamănă ca sens cu termenul american de logistică.

Termenul “management” nu îşi află împlinirea vocaţiei în domeniul economic în secolul al XVIII – lea, şi nici în secolul următor. În această situaţie se pune fireasca întrebare: de ce termenul “management” nu s-a aplicat pe parcursul celor două secole în domeniul precumpănitor al activităţii industriale sau al celor economice desfăşurate în Marea Britanie şi ulterior în Statele Unite, Germania şi Japonia ? Pentru a putea răspunde la această întrebare esenţială este necesar să punem în ecuaţie termenul “management” cu elementul său esenţial – factorul uman, căruia să i se poată aplica conceptul de management. În secolele XVIII şi XIX activitatea economică reprezenta un proces de prospectare, producţie şi desfacere, iar mâna de lucru nu punea probleme. Ea era destul de abundentă, ca urmare a procesului de migrare a ţărănimii la oraşele în curs de industrializare. În acelaşi timp nu ridicau probleme nici materiile prime, resursele imperiului colonial britanic fiind uriaşe. Şi, în sfârşit, piaţa engleză şi insulele protecţioniste asigurau clientela pentru bunurile şi serviciile oferite de economia britanică. Această conjunctură a durat aproape două secole. Ea explică motivul pentru care termenul de management a întârziat să intre în rândul conceptelor fundamentale ale vieţii economice.

Deşi nu a căpătat utilizare în domeniul economicului, termenul “management” a fost totuşi folosit în acest timp în sfera politicului şi în domeniul ziaristicii.

Încă din secolul al XVIII-lea termenul de management s-a impus şi în domeniul administraţiei publice, cu accent în chestiunile de poliţie, probleme navale şi militare. Una din arme, cea a cavaleriei, punea la dispoziţie modelul manejului, adică al managementului cailor.

Folosit astăzi în toate activităţile economice, termenul management s-a impus în sfera acestor domenii în ultimii 65 de ani şi aceasta datorită răspândirii imediate şi atotcuprinzătoare a lucrării lui James Burnham, “The Managerial Revolution”, publicată prima oară la New York în anul 1941. El a impus în mod categoric şi definitiv noţiunea de manager, ca vector al inovaţiei şi progresului, iar adjectivul managerial l-a cuprins în titlul lucrării cu semnificaţia de analiză interdisciplinară a poziţiei şi a rolului managerului în societatea contemporană. Burnham vedea în manageri un grup de indivizi, o categorie socială capabilă să organizeze o întreprindere în spirit novator şi expansionist. Ideea nouă şi de mare valoare şi actualitate pusă în circulaţie de Burnham este aceea că orice societate, indiferent de regimul ei ideologic, juridic sau politic are nevoie de manageri dacă vrea ca economia ei să prospere în ritm novator şi creator.

Condiţia esenţială actuală şi de perspectivă a managerului este sugestiv definită prin ceea ce Peter Drucker (1970, pag.149) numeşte “noile postulate ale managementului”, şi anume:

• managementul este general, afirmându-se în toate domeniile economice şi sociale;
• dezvoltarea spiritului de inovare constituie trăsătura esenţială a managementului modern;
• managementul este orientat spre sporirea continuă a productivităţii muncii intelectuale şi fizice;
• managementul se grefează pe tradiţiile culturale, sociale şi politice ale fiecărei ţări, pe condiţiile istorice de dezvoltare ale acesteia;
• managementul constituie principalul factor de sporire a eficienţei activităţii desfăşurate;
• ca o consecinţă logică a postulatului precedent, managementul constituie principalul “animator” al dezvoltării economice, afirmaţie susţinută cu argumentul existenţei unor ţări sărace în resurse materiale, dar puternic dezvoltate economic.

Referindu-ne în continuare la conceptul de “manager”, putem spune că el este sinonim cu conceptul de conducător. Într-o definiţie sugestivă, managerul este în esenţă liantul, catalizatorul, forţa ce conduce schimbarea, coordonarea şi controlul într-o organizaţie(Ursachi, I., Năftănăilă, I., Deac, V., 1993, pag.3). Se cunosc mai multe feluri de manageri, în funcţie de nivelul competenţelor, astfel: junior management sau lower supervizor, care corespunde conducerii de supraveghere, middle management, în care intră şefii de servicii, şi top management, corespunzând conducerii de vârf (Mihuleac, E., 1977, pag. 10).

În concordanţă cu spiritul practicist american (Petrescu, I., 1991, pag. 7-10), prin management se înţelege înainte de toate o stare de spirit, un mod de a privi şi de a aborda problemele, o modalitate concretă de a dirija într-o viziune dinamică, îndreptată către un scop bine conturat, respectiv spre eficienţa maximă în orice activitate. În concepţia americană, managementul înglobează funcţiile de conducere ale tuturor cadrelor din întreprindere, începând de la director până la şeful de echipă. În concepţia prezentată se înscriu lucrările autorilor E. Peterson şi E. Plowman, P. Drucker, William Newman, A. Mackensie, K. Heyel, D. Hemphil şi alţii.

McCollum K. J.(2006, pag.22) foloseşte un dicton ce este adeseori redus la o formulă:

(Spaţiu + Resurse + Oameni) x Organizare = Putere

Această formulă indică faptul că, atunci când spaţiul, resursele şi oamenii unei naţiuni sunt bine organizate, rezultă puterea: puterea economică, puterea culturală, puterea politică şi puterea militară. În România, factorii care trebuie imediat îmbunătăţiţi sunt cei organizatorici, pentru a fructifica la maximum resursele existente.

Formula succesului managerial în concepţia lui Robert Kreitner (Stăncioiu, I., Miltaru, Gh., 1998, pag.17) este:

S = A x M x O

în care succesul(S) este produsul dintre abilitatea managerială(A), motivaţia de a conduce(M) şi oportunitatea conducerii(O). Formula este astfel concepută încât dacă unul din termeni este zero, succesul managerial devine nul.

O definiţie sintetică ne oferă prof. Ovidiu Nicolescu (1999, pag.37), arătând că acesta “rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul firmelor, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le  guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure obţinerea şi creşterea competitivităţii”.

O definiţie a procesului de management este dată şi de profesorii Costache Rusu şi Monica Voicu (1993, pag.10), definindu-l ca “ansamblul de eforturi de gândire şi acţiune prin care conducătorul prevede, organizează, antrenează, coordonează şi controlează activitatea în vederea obţinerii unei eficienţe maxime a activităţii”.

În opinia prof. Corneliu Russu (1993, pag.13-14), complexitatea semantică a termenului este determinată de sensurile sale multiple:

• managementul constituie o ştiinţă, adică un ansamblu organizat şi coerent de cunoştinţe – concepte, principii, metode şi tehnici – prin care se explică, în mod sistematic, fenomenele şi procesele ce se produc în conducerea organizaţiilor;
• managementul reprezintă, de asemenea, o artă, care reflectă latura sa pragmatică şi care constă în măiestria managerului de a aplica la realităţile diferitelor situaţii, cu rezultate bune, în condiţii de eficienţă, cunoştinţele ştiinţifice;
• în sfârşit, managementul constituie şi o stare de spirit specifică, reflectată de un anumit fel de a vedea, a dori, a căuta şi a accepta progresul”.

Din punctul nostru de vedere, managementul reprezintă procesul de conducere propriu-zis, prin realizarea a şase subprocese de bază ale conducerii, în utilizarea eficientă a personalului, materialelor, banilor, utilajelor, comenzilor şi informaţiilor aparţinând unui sistem social.

Privit în extrem, managementul poate fi:

1. empiric, desfăşurat numai pe baza bunului simţ şi a experienţei proprii;
2. ştiinţific, reprezentând procesul prin care sistemul conducător acţionează asupra sistemului condus, în scopul sporirii eficienţei acestuia, bazându-se pe rezultatele ştiinţei conducerii (teoriei managementului).

Rezultă că, pentru a fi ştiinţific, sunt necesare şi suficiente următoarele condiţii:

• teorie de conducere, din toate cele existente la momentul respectiv, care se poate aplica în diferite situaţii oricărui sistem social în condiţii de eficienţă;
• aplicarea propriu-zisă a teoriei la un sistem concret, în funcţie de capacitatea managerului. Această aplicare este subiectivă, deoarece fiecare conducător percepe şi aplică diferenţiat acelaşi principiu stabilit de ştiinţa conducerii, ca şi metodele şi tehnicile utilizate în activitatea de zi cu zi

De la bun început se impun următoarele precizări în delimitarea conceptuală utilizată, astfel:

• evitarea confuziei între management şi teoria managementului, în sensul în care, aşa cum am precizat anterior, management înseamnă conducerea efectivă a unui micro sau macrosistem social, pe când teoria managementului presupune ansamblul de legităţi, tehnici, metode şi procedee pe care se bazează conducerea propriu-zisă;
• diferite tipuri de management, cum sunt: managementul transporturilor, managementul financiar-contabil, managementul instrucţional, managementul sportiv, managementul aprovizionării şi desfacerii, managementul producţiei etc., înseamnă conducerea diferitelor domenii pe baza unei teorii unice, aplicată la specificul domeniului respectiv. Managementul sistemic oferă posibilitatea aplicării Teoriei generale a sistemelor în conducerea efectivă a diferitelor subsisteme profesionale şi a modelării de simulare a evoluţiei acestora în timp. Când vorbim de managementul sistemic al logisticii, înţelegem conceperea pe baza teoriei a unui model sistemic, având indicatori specifici pentru fiecare flux şi, totodată, interconectarea acestora.

 

 Procesele şi relaţiile de management (Nicolescu, Ov., Verboncu, I., 1999, pag.39-41)

La nivelul unei firme se derulează procese de muncă axate pe îmbinarea variată a factorilor de producţie. Practic, două importante categorii de procese de muncă asigură funcţionalitatea oricărui tip de organizaţii:

• procese de execuţie, determinante din punct de vedere cantitativ, concretizate în acţiunea factorului uman, cu ajutorul unor factori materiali de producţie, asupra altor factori materiali, în vederea obţinerii de bunuri economice; aceste procese de muncă dau consistenţă obiectului de activitate al firmei;
• procese de management, determinante din punct de vedere calitativ, al importanţei, în care o parte a factorului uman acţionează asupra celeilalte părţi în ceea ce priveşte previziunea, organizarea, coordonarea şi control-evaluarea la nivel de firmă şi componente procesuale şi structurale ale acesteia.

Mai concret, procesul de management în firmă constă în ansamblul fazelor prin care se determină obiectivele acesteia şi ale subsistemelor încorporate, resursele şi procesele de muncă necesare realizării lor şi executanţii acestora, prin care se integrează şi controlează munca personalului folosind un complex de metode şi tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a raţiunilor ce au determinat înfiinţarea respectivei firme.

Momentul esenţial al procesului de management îl reprezintă decizia managerială. Aceasta reprezintă momentul esenţial al procesului de management întrucât se regăseşte în toate funcţiile managementului; astfel, previziunea se încheie cu decizia privind obiectivele şi direcţiile de acţionare, organizarea se încheie cu decizia privind formele şi metodele de organizare a producţiei, muncii şi managementului; coordonarea se încheie cu decizii de armonizare a personalului şi a activităţilor, antrenarea se încheie cu decizii privind sistemul stimulentelor care motivează personalul, control-evaluarea se încheie cu decizii de corecţie în vederea realizării obiectivelor.

La baza deciziei manageriale stau informarea şi comunicarea. Exercitarea tuturor funcţiilor managementului şi adoptarea deciziilor necesită informaţii relevante asupra mediului intern şi extern al organizaţiei. Calitatea informării influenţează calitatea deciziei şi, implicit, calitatea procesului de management. Exercitându-şi funcţiile sale, managementul pune în mişcare o serie de activităţi specifice grupate după omogenitatea lor în funcţiunile firmei , care sunt: funcţiunea de cercetare – dezvoltare, de producţie, comercială, financiar – contabilă şi de personal.

Toate funcţiile managementului se regăsesc în fiecare din funcţiunile firmei. De exemplu, în funcţiunea de producţie se exercită funcţia de previziune prin care se stabilesc obiectivele cantitative şi calitative privind producţia, direcţiile de acţionare în vederea realizării obiectivelor şi se alocă resursele materiale, financiare şi umane necesare; se exercită funcţia de organizare a producţiei şi a muncii; se coordonează activităţile de producţie din secţii şi ateliere; se antrenează personalul prin acordarea de stimulente materiale şi psiho-sociale în vederea realizării producţiei; se controlează realizarea obiectivelor cantitative şi calitative şi se adoptă măsuri de reglare a activităţilor de producţie. Prin exercitarea acestor funcţii ale managementului se creează condiţii pentru derularea activităţilor de execuţie propriu-zise privind producţia.

Relaţiile de management reprezintă raporturile care se stabilesc între componenţii unei firme sau între aceştia şi componenţii altor sisteme socio-economice, în procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării şi control-evaluării activităţilor firmei.

Particularităţile constructive şi funcţionale ale firmei şi managementului său le imprimă trei caracteristici de bază:

• dimensiunea socio-economică, dată de natura proprietăţii, de natura relaţiilor economice. În felul acesta se manifestă particularităţile managementului societăţilor comerciale, regiilor autonome, iar în cadrul societăţilor comerciale apar deosebiri determinate de statutul juridic;
• dimensiunea tehnico-materială, asigurată de natura proceselor tehnologice şi a echipamentelor de producţie (materii prime, materiale). Astfel, se manifestă deosebiri în managementul firmelor din sectorul primar (agricultura, silvicultura, piscicultura şi industria extractivă), secundar (industria prelucrătoare, construcţiile) ori terţiar (activităţile prestatoare de servicii) precum şi în managementul firmelor din interiorul aceluiaşi sector;
• dimensiunea umană, evidenţiată de competenţa profesională şi managerială a personalului firmei, de cultura organizaţională a acesteia. Adesea, o asemenea determinare este decisivă în diferenţierea firmelor din punct de vedere al competitivităţii şi profitabilităţii.

 Principiile generale ale managementului

Principiile generale (Nicolescu, Ov., Verboncu, I., 1999, pag. 54-57) alcătuiesc împreună un sistem a cărui cunoaştere şi aplicare este indispensabilă pentru toţi managerii.

Aceste principii sunt:

• principiul managementului participativ;
• principiul motivării tuturor factorilor implicaţi , a stakeholderilor în activităţile firmei;
• principiul eficacităţii şi eficienţei;
• principiul permanentei corelări, adaptari si perfecţionări a sistemului de management la situaţia efectiv existentă în cadrul firmei şi la contextul socio – economic în care îşi desfaşoară activitatea.