loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Studierea literaturii de specialitate în domeniul managementului relevă existenţa unor multiple clasificări ale şcolilor de management.

După prof. Ovidiu Nicolescu (1999, pag. 65-68) , principalele şcoli de management sunt: şcoala clasică (tradiţională), şcoala behavioristă sau comportistă, şcoala cantitativă şi şcoala sistemică. Prof. Corneliu Russu (1993, pag.14-21) identifică următoarele şcoli şi mişcări în evoluţia ştiinţei managementului: şcoala clasică, mişcarea cantitativă, şcoala relaţiilor umane, şcoala sistemelor sociale, şcoala empirică (neoclasică), mişcarea sistemică. Alţi autori grupează teoriile despre ştiinţa managementului în următoarele  şcoli: şcoala clasică, şcoala relaţiilor umane (sociologică), şcoala cantitativă (matematică), şcoala sistemică, şcoala (teoria) managementului contextual sau situaţional (Ursachi, I., Năftănăilă, I., Deac, V., 1993, pag.12-17).

În concepţia lucrării de faţă, delimitarea principalelor şcoli de management se referă la:

  • Şcoala clasică;
  • Şcoala relaţiilor umane (sociologică);
  • Şcoala cantitativă (matematică);
  • Şcoala sistemică.

1) Şcoala clasică

Reprezintă o abordare anglo-saxonă, preponderent pragmatică, axată pe metodele inductive, promovate de Frederick Winslow Taylor (1971) care a pus bazele ştiinţei managementului. Abordarea latină aparţine francezului Henry Fayol (1964) care, utilizând metodele moderne deductive, extinde managementul taylorist de la cercetarea proceselor de muncă la ansamblul întreprinderii, de la elementele productivităţii individuale la procesele de producţie şi la organismele sociale ca factori ai progresului economic.

În afară de Taylor şi Fayol, regăsim ca reprezentanţi de seamă ai şcolii clasice pe americanii H. Koontz şi C. O’Donnel, ruşii Lisitin, Kuzneţov, Kozlova şi Popova, englezii L. Urwick şi J. Woodward, francezul O. Géllinier, germanii K. Bücher, E. Schaer şi H. Nicklish.

Frederick Taylor (1856 – 1915) a formulat o serie de principii ale conducerii şi organizării muncii, afirmând pentru prima dată că managementul întreprinderii trebuie aşezat pe baze ştiinţifice. El concepe cele patru principii ale managementului ştiinţific, astfel:

  • - dezvoltarea unei “ştiinţe” pentru fiecare loc de muncă, care să includă reguli de mişcare, realizarea unei munci standardizate şi condiţii   de lucru adecvate;
  • - selecţionarea cu grijă a lucrătorilor ce au aptitudini adecvate pentru locul de muncă respectiv;
  • pregătirea cu grijă a lucrătorilor pentru a-şi exercita munca, precum şi oferirea de stimulente acestora;
  • sprijinirea lucrătorilor prin planificarea muncii lor şi atenuarea problemelor ce li se ivesc în exercitarea muncii.

Concepţiile sale privind managementul întreprinderii au dat naştere la ceea ce astăzi se numeşte “Sistemul Taylor”.

Meritul deosebit al lui Taylor constă în aplicarea pentru prima dată a sistemului de stat major în industrie, astfel:  constatând că şefii de ateliere şi maiştrii erau deosebit de încărcaţi cu sarcini, şi pentru a urmări rolul lor în producţie, Taylor a emis ideea creării unor posturi de ajutor ale acestora; aceştia urmau să preia o serie de atribuţii de la şefii de ateliere şi de la maiştri. În acest fel, Taylor nu nega în nici un fel principiul unităţii de conducere.

Pentru prima etapă de dezvoltare a managementului, respectiv a taylorismului, este caracteristică considerarea deschisă a muncitorului ca o simplă anexă a maşinii. Problemele sociale ale muncii erau ignorate. Atenţia era concentrată exclusiv spre ridicarea productivităţii  muncii acestui executant. Taylor se bazează pe ideea că munca oamenilor poate fi considerabil îmbunătăţită atât prin uneltele utilizate, cât şi prin modul în care sunt ele folosite, omul fiind tratat nu numai ca o anexă a maşinii, dar chiar ca un mecanism capabil de a fi perfecţionat pe bază de calcul, ca orice mecanism.

Concepţia sa, larg răspândită la începutul secolului al XX-lea, pornea de la faptul că principalul obiectiv al managementului trebuie să fie asigurarea “maximei prosperităţi”, atât pentru patronul întreprinderii, cât şi pentru salariaţii săi. Taylor vedea în management “arta de a şti precis ce trebuie făcut cât mai bine şi mai ieftin”. Totodată, el arăta că:

  • managementul întreprinderilor trebuie să devină un sistem bazat pe anumite principii ştiinţifice şi să se realizeze prin folosirea unor metode, tehnici şi măsuri special elaborate şi verificate;
  • alături de tehnica de producţie trebuie proiectată, normată şi standardizată şi munca, organizarea şi managementul acesteia.

Henry Fayol (1842 – 1925), inginer şi geolog francez, s-a afirmat ca principalul exponent şi promotor al mişcării europene de management al întreprinderilor. Fayol a privit managementul atât din punct de vedere al “organismului material”, adică a totalităţii mijloacelor şi obiectelor muncii, cât şi din punct de vedere al “organismului social”, al organizării relaţiilor dintre oameni în procesul muncii. Meritul lui Fayol constă în faptul că a încercat să analizeze şi să trateze întreprinderea în întreaga ei complexitate tehnică şi social-economică.

Fayol a împărţit operaţiile manageriale în şase grupe: tehnice (producţie), comerciale (aprovizionare, vânzare, schimb), financiare, de evidenţă (contabilitate, statistică), de asigurare şi administrative (previziune organizare, coordonare, control, comandă), considerând conducerea numai ultima operaţie. Contribuţia valoroasă a lui Fayol poate fi sintetizată astfel:

  1. pe baza unei analize temeinice a organizării şi a managementului întreprinderii, a formulat funcţiunile acesteia şi diviziunea muncii la nivelul conducerii;
  2. a determinat funcţiile managementului: a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona, a controla;
  3. a definit importanţa relativă a capacităţilor care constituie valoarea personalului întreprinderii;
  4. a pus bazele principiilor generale de administrare a întreprinderilor: diviziunea muncii, autoritate şi responsabilitate, disciplină, unitatea de comandă, subordonarea intereselor individuale faţă de cele generale, remunerarea, lanţ scalar, ordinea, echitate(dreptate), stabilitatea menţinerii personalului, iniţiativă, promovarea spiritului de echipă.

2) Şcoala relaţiilor umane (sociologică)

Conturată în special în ultimele patru decenii, şcoala este reprezentată prin numeroşi specialişti reputaţi, dintre care menţionăm nord-americanii Elton Mayo, Douglas McGregor, R. Lickert, Ch. Arghiris, francezul M. Crozier, italianul Moreno, rusul M. Gvisiani, polonezul J. Indraskiewicz.

Concepţiile relaţioniste au apărut ca o critică adusă şcolii clasice, mai ales lui F. Taylor, fiind determinate de condiţiile  sociale şi istorice; ele au impus reconsiderarea factorului uman în managementul întreprinderilor. Reprezentanţii şcolii sociologice acordă cea mai mare importanţă individului şi comportării lui. În cadrul întreprinderii unde activează o colectivitate se formează un complex de relaţii interumane, care dă naştere unui anumit comportament ce reflectă de fapt climatul organizaţional, caracterizat prin: atitudinea faţă de muncă, motivaţia în muncă, satisfacţia profesională, atitudinea faţă de grupul de muncă etc. În fundamentarea concepţiilor, relaţioniştii se sprijină pe ideea că oamenii ar putea fi determinaţi să muncească mai productiv dacă li se satisfac anumite necesităţi psihologice şi sociale.

Dintre toţi reprezentanţii acestei şcoli, Elton Mayo a fost cel care are contribuţii deosebite în ceea ce priveşte descoperirea climatului psihosocial şi a rolului factorilor umani în întreprindere, fapt ce a modificat fundamental datele privitoare la cunoaşterea poziţiei omului în angrenajul industriei. Prin seria de experienţe efectuate între anii 1927 – 1932, Elton Mayo a arătat că omul nu poate fi tratat în mod individual, ca o persoană care îndeplineşte o anumită sarcină de producţie, ci trebuie examinat în calitate de membru a unui grup de muncă, în care acţiunea sa apare ca interacţiune. În acest fel, relaţia de muncă este inserată într-un context de relaţii psihosociale, în care se constituie şi acţionează un sistem de valori şi norme de comportament specifice.

Principalele critici aduse tezelor acestei şcoli au vizat, în principal:

  • ineficacitatea operaţională a conceptelor şi teoriilor avansate;
  • concentrarea exclusivă asupra aspectului uman al întreprinderii;
  • supraevaluarea rolului climatului organizaţional ca element motivaţional.

 

3) Şcoala cantitativă (matematică)

Afirmându-se la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, şcoala este reprezentată de numeroşi specialişti reputaţi, dintre care menţionăm americanii J. Starr şi F. Goronzy, francezul A. Kaufman, ruşii E. Kamenitzer şi C. Afanasiev, maghiarul Kornay. Conceptele şi modelele folosite în cadrul studiilor provin în marea majoritate din matematică şi statistică. Cel mai frecvent se utilizează teoria grafurilor, teoria firelor de aşteptare, analiza combinatorie, programarea liniară etc., în special în abordarea funcţiilor de prognoză şi de organizare a conducerii.

Meritele principale ale acestei şcoli constau în adaptarea instrumentarului matematic la cerinţele practicii sociale, conferind un plus de rigurozitate şi precizie soluţiilor de conducere, în condiţiile recurgerii la calculatorul electronic.

Principalele critici aduse s-au referit îndeosebi la:

  • reducţionismul cantitativ al metodelor şi tehnicilor propuse;
  • simplificarea realităţii, încadrarea ei într-un număr limitat de tipare de rezolvare;
  • limitarea demersului numai la pregătirea deciziilor, metodele şi tehnicile specifice neoferind criterii pentru alegerea unei anumite alternative dintre variantele propuse şi elementele pentru precizarea responsabilităţilor şi riscurilor pe care acestea le incumbă.

           4) Şcoala sistemică

Şcoala sistemică reprezintă de fapt o sinteză a precedentelor şcoli, fiind cea mai tânără dar şi cea mai complexă şi aplicativă în acelaşi timp. Dintre reprezentanţii săi reputaţi  menţionăm nord-americanii Jay Forrester, Peter Drucker, R. Johnson, francezii J. Melese şi J. Lobstein, ruşii C. Popov şi Gutstein, I. V. Blauberg, V. N. Sadovski, E. G. Iudin.

Prin abordarea sistemică pe care o promovează, şcoala s-a impus rapid şi a câştigat un larg interes datorită caracteristicilor sale principale:

  • concepţia de tratare a sistemelor şi proceselor într-o viziune integratoare;
  • evidenţierea caracteristicilor integrative pe care le posedă sistemul şi care nu sunt proprii nici unuia dintre subsisteme (luate separat);
  • operarea cu un ansamblu metodologic simplu şi unitar, valabil pentru toate sistemele în general;
  • capacitatea de a evidenţia legăturile între sisteme foarte diferite ca amploare şi complexitate, pe baza efectuării analizei de sistem;
  • realizarea conexiunii logice a informaţiilor între ştiinţele generale şi particulare, din domeniul filozofiei până în domeniul profesional;
  • reprezintă o cale importantă de apropiere a punctelor de vedere ale managerilor.

Teoria de bază a şcolii sistemice o constituie Teoria generală a sistemelor (TGS), formarea sa ca ştiinţă fiind legată de lucrările lui Ludwig von Bertalanffy, către mijlocul secolului al XX-lea. El a elaborat metode de analiză sistemică în biologie, fiind preocupat de crearea unei teorii generale a sistemelor într-o formulare matematică.

În ceea ce priveşte contribuţia lui Peter Drucker la Şcoala sistemică, autorul precizează că inovaţia este cauza principală a evoluţiei societăţii. Soluţia de perspectivă a progresului accelerat al oricărei naţiuni este sistemul antreprenorial naţional, opus celui politic. În ceea ce priveşte practica inovaţiei, Drucker arată că inovaţia este instrumentul specific al antreprenorilor, putând fi în acelaşi timp şi o disciplină care poate fi învăţată şi practicată.

Principalele concluzii care se pot trage privitoare la şcolile prezentate, care au jalonat evoluţia în cursul acestui secol a ştiinţei managementului, sunt următoarele:

  • şcolile menţionate se ilustrează printr-o diversitate apreciabilă a abordărilor şi prin faptul că primele privesc sistemul nu în ansamblul lui, ci izolându-i anumite laturi pe care le investighează detaliat şi ignorându-le pe celelalte, iar ultima face sinteza primelor, conjugând contribuţiile acestora;
  • abordările se determină succesiv, fiecare nouă şcoală apărând ca o reacţie la tezele şi conceptele celei precedente;
  • abordările succesive ale problematicii teoretice şi pragmatice a managementului au avut fie un caracter normativ – şcoala clasică, şcoala cantitativă – fie descriptiv – şcoala relaţiilor umane
Loading...