În anul 1972, la Universitatea Santa Cruz (California), doi cercetători americani, informaticianul Richard Bandler şi psiholingvistul John Grinder au început să studieze structura a ceea ce ei numeau a fi „excelenţa în relaţiile interpersonale”: programarea neurolingvistică (PNL).
Pentru Bandler şi Grinder excelenţa era sinonimă cu eficacitatea, demersul lor fiind îndreptat către relevarea, în relaţiile interpersonale, a răspunsurilor la întrebarea „cum?” şi mai puţin la „de ce?”, ambele însă în legătură cu un comportament, o emoţie şi/sau o strategie.
În contextul prezentat, Bandler si Grinder au definit PNL ca fiind un ansamblu de mijloace de studiere a comunicării interpersonale şi a structurii experienţei subiective a acesteia.
Termenul „programare” se referă la aptitudinea fiecăruia dintre noi de a putea „produce” şi „transpune”, în practică, o extrem de variată şi complexă gamă de programe comportamentale. Practic, fiecare dintre noi suntem „programaţi” sau ne „programăm” să acţionăm ca un veritabil „computer” în ceea ce priveşte „organizarea interioară”. Astfel, avem posibilitatea ca, apelând acelaşi „program”, să reproducem acelaşi comportament, acelaşi proces de gândire şi/sau aceleaşi senzaţii, precum şi să învăţăm să ne limităm şi/sau să ne dezvoltăm propriile acţiuni în demersul nostru către reuşită. Practic, a ne „programa” creierul înseamnă atât a-l învăţa să facă (şi alt)ceva, cât şi a-l „incita” să „meargă” în direcţia dorită de noi, în concordanţă cu imaginea pe care o avem sau pe care ne-am creat-o asupra unui lucru sau a unei stări de fapt.
Termenul „neuro” se referă la percepţiile senzoriale capabile să ne determine starea interioară (neurologică, în sens propriu şi, respectiv, emoţional-subiectivă, în sens figurativ), ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi percepem şi interpretăm realitatea înconjurătoare apropiind-o propriului eu, astfel încât să putem fi capabili să ne creăm micul nostru „univers”, în care să acţionăm cum şi când vrem. Termenul „neuro” se referă, de asemenea, la modul nostru de a gândi, la comportamentele noastre şi la stările interne pe care le trăim, în sensul determinării acestora de către activitatea cerebrală şi de conexiunile neuronilor noştri. În acest context, este evident faptul că, în condiţii normale[1], creierul nostru are capacitatea de a reţine (conserva) ceea ce am învăţat, după cum dispune şi de cea de a-şi instala, la „comandă”, noi elemente, dobândite. În context, cu cât vom fi capabili să nu facem diferenţa între o experienţă trăită şi una imaginară, cu atât mai mare va fi puterea noastră de a acumula toate resursele necesare depăşirii oricărei situaţii critice (dificile).
Termenul „lingvistică” face referire la mijloacele de comunicare apelate, respectiv la comportamentul nostru verbal şi nonverbal. Astfel, limbajul este cel care ne structurează experienţa şi reflectă propria noastră manieră de a gândi şi de a percepe evenimentele, „trădându-ne” sau relevându-ne personalitatea, comparativ cu cea a semenilor noştri.
PNL relevă faptul că, încă de la naştere, orice persoană poate recurge la transpunerea în practică a unor comportamente („programe”), în vederea atingerii scopurilor şi/sau a obiectivelor propuse şi a soluţionării aspectelor (problemelor) cu care se confruntă.
Creierul nostru condiţionează, în acest mod, orice aspect al comunicării şi explică cele două postulate ale PNL:
- Nu putem să nu comunicăm, orice stare comportamentală (chiar şi un refuz) fiind semnificativă pentru interlocutorul nostru;
- Comunicarea are loc nu numai cu şi prin cuvinte, ci şi prin intermediul tonului vocii, al atitudinii noastre, al amplitudinii (localizării) respiraţiei, al variaţiei coloritului epidermei (îndeosebi a celei faciale) etc.
PNL ne permite şi ne facilitează evaluarea, la un moment dat, a impactului pe care îl are mesajul sau comportamentul nostru asupra interlocutorului, precum şi modificarea flexibilă a acestuia, în vederea realizării scopurilor/obiectivelor propuse.
În acelaşi timp, PNL se fundamentează pe minimum trei presupoziţii, astfel:
- orice „hartă” este diferită de „teritoriul” pe care îl reprezintă (uzual apelată diferenţă dintre teorie şi practică);
- orice comportament este orientat către adaptare la mediul ambiant;
- înţelegem mult mai uşor şi mai bine ceea ce ne este, deja, familiar.
PNL constituie, aşadar, un fin şi eficace mijloc de comunicare interpersonală.
Reuşita demersului nostru comportamental este condiţionată de PNL, deoarece persoana care cunoaşte şi transpune în practică tehnicile PNL ştie că propriul său comportament îl va influenţa, decisiv, pe cel al interlocutorului, mai ales în sensul adaptării acestuia la contextul generat şi/sau promovat de ea. Subliniem faptul că PNL propune modele şi strategii facil utilizabile în comunicarea interpersonală şi destinate creşterii eficienţei influenţării, de către fiecare utilizator, a comportamentului interlocutorului. PNL nu vizează un tip particular de comunicare interpersonală (cum sunt învăţământul, negocierea, vânzarea etc.), ci întregul ansamblu al proceselor componente ale acesteia, oferind mijloace structurale de analiză, mijloace care sunt defavorabile interpretării exagerat subiective (mergând până la hazard) a comportamentului interlocutorului. Astfel, oricare ar fi tipul comunicării, se pot remarca trei etape ale apelării şi utilizării PNL, respectiv :
- recepţia şi selectarea informaţiilor: observarea;
- aportul de informaţii: intervenţia;
- verificarea rezultatelor obţinute şi concluzionarea: transpunerea în practică a tehnicilor PNL.
Rezultantă a parcurgerii celor trei etape, PNL ne oferă posibilitatea de a învăţa să decelăm (să descoperim ceea ce este ascuns în) canalul de comunicare dominant al interlocutorului, prin intermediul unei extrem de atente şi fine analize a cuvintelor şi formulărilor utilizate de acesta, apelând la elemente: vizuale (a vedea, a privi etc.); auditive (a asculta, a vorbi etc.); kinestezice[2] (a simţi, a atinge etc.); odoro-gustative (savoare, dezgust etc.); neutre (a înţelege, a învăţa, a şti etc.).
În concluzie, pentru a putea comunica eficient, trebuie să îi răspundem interlocutorului pe „canalul” acestuia, în caz contrar riscând un „dialog al surzilor” (una dintre cele două părţi se face că „nu vede”, „nu aude”, „nu crede” etc.). Iată de ce se apreciază că PNL poate fi:
- o terapie comportamentală cunoscând faptul că, îndeosebi, inconştientul şi/ sau subconştientul joacă un rol primordial, respectiv pe cel al unui consilier competent, creativ şi înţelept;
- o metodologie de schimbare rapidă şi „nedureroasă” a comportamentului nostru şi a celui al interlocutorului;
- o metodologie de şi pentru comunicare cu noi înşine şi cu semenii noştri;
- un proces educativ, respectiv o metodologie pentru a observa şi a înţelege procesul învăţării pe care îl poate desfăşura orice persoană, cu scopul de a fi mai performantă, mai competitivă.
[1] din punct de vedere psihic… - n.a.
[2] am preluat iniţiala “k”, pentru a respecta originalitatea punctelor de evdere exprimate de
Grinder şi Bandler – n.a.