1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

În opinia noastră, pentru definirea conceptului de management este necesar să plecăm de la realitatea conform căreia în cadrul oricărei firme comerciale sau organizaţii se desfăşoară procese de muncă. Mai concret, funcţionalitatea oricărui tip de organizaţii este asigurată de două categorii de procese de muncă, respectiv:

  • procese de execuţie, concretizate prin acţiunea factorului uman asupra factorilor materiali de producţie, în scopul de a crea anumite bunuri materiale sau de a presta anumite servicii. De regulă, aceste procese sunt cuantificabile, putând fi determinate sub aspect cantitativ.
  • procese de conducere sau de management care se particularizează prin acţiunea unei fracţiuni a resurselor umane ale organizaţiei (personalul cu funcţii de conducere) asupra celeilalte părţi din resursa umană a organizaţiei (personalul de execuţie).

Aşadar, între cele două categorii de personal se stabilesc un anumit gen de relaţii, denumite relaţii de management. Acestea privesc previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea şi controlul activităţii derulate în cadrul organizaţiei.

În acest context, putem defini managementul ca fiind ştiinţa care studiază procesele şi relaţiile de management în scopul de a descoperi legităţile şi principiile care le guvernează şi pentru a identifica metode, tehnici şi modalităţi de conducere de natură a permite realizarea obiectivelor organizaţiei în condiţiile de eficienţă ori eficacitate, la un nivel cât mai ridicat.

Cu certitudine managementul este deopotrivă o ştiinţă a prezentului şi a viitorului, întrucât este de neconceput proiectarea ori reproiectarea organizaţiilor în afara unor principii, legităţi, metode ori instrumente manageriale ştiinţifice.

Pe de altă parte, managementul este în mod indubitabil o activitate practică, o profesie importantă în variata paletă a diviziunii sociale a muncii.

Sub aspectul componenţei, profesia de manager poate fi exercitată unipersonal, de manageri individuali (director general, preşedinte, prefect, primar etc.) sau, poate exista o conducere colegială, pluripersonală (consiliile de administraţie, adunare generală a acţionarilor, consiliile locale, consiliile judeţene etc.).

În sfârşit, managementul este considerat a fi şi o artă, arta de a conduce grupuri de oameni. Altfel spus, punerea în valoare a elementelor ştiinţifice este influenţată şi condiţionată în mod determinant de anumite calităţi şi aptitudini ale managerului, cum ar fi: competenţa, caracterul, inteligenţa, capacitatea organizatorică, intuiţia, abilitatea de a comunica, talentul etc.

Evident că, succesul organizaţiei este asigurat de îmbinarea fericită a elementelor de natură ştiinţifică cu cele de natură personală pe care le întruneşte managerul acesteia.

            Un element bizar care rezultă din analiza evoluţiei în timp a managementului, îl constituie discrepanţa dintre istoria îndelungată a activităţii de management şi vârsta relativ tânără a ştiinţei managementului. Se poate afirma că activitatea de conducere are o existenţă milenară, în decursul căreia a înregistrat progrese substanţiale. Cu toate acestea, ştiinţa managementului s-a cristalizat mult mai târziu, la începuturile secolului XX, ca o consecinţă firească a acumulărilor substanţiale de cunoştinţe, informaţii faptice şi ştiinţifice din secolele XVIII şi XIX.

            O contribuţie esenţială la începuturile ştiinţei managementului au avut-o Frederic W. Taylor şi Henry Fayol ale căror lucrări “Principiile managementului ştiinţific” şi respectiv “Administraţia industrială şi generală” au constituit bazele managementului ştiinţific.

“Elementele concepute de cei doi specialişti, consideraţi ca părinţii ştiinţei managementului, se refereau la conducerea organizaţiilor în general, cu concretizări în special la nivelul firmei. Ulterior, numeroşi alţi specialişti dintr-un număr mare de ţări, în special din Europa şi America de Nord, au contribuit, din variate puncte de vedere, la edificarea ştiinţei managementului”.[1]

            Într-adevăr, autorii sus-menţionaţi cărora li s-au alăturat M. Weber, L.Gulick, O. Sheldon, L.Unwick, M. Parker Follet şi alţii au constituit “şcoala clasică” în evoluţia managementului, al cărui merit principal constă în formularea unor principii care au vizat structura organizaţiei şi mecanismul de funcţionare al acesteia.

            Datorită acurateţei, clarităţii şi logicii cu care au fost formulate, principiile enunţate de reprezentanţii şcolii clasice şi-au dovedit perenitatea, fiind şi astăzi aplicabile, chiar dacă au suferit modificări în formele de aplicare. Pentru aceste considerente, redăm mai jos câteva dintre ele:

  • dezvoltarea ştiinţei, Fr. Taylor susţinând că nici o sarcină de muncă, oricât de simplă ar fi ea, nu trebuie realizată în mod intuitiv. Pentru a se ajunge la o astfel de performanţă autorul consideră că este necesar studiul timpului, mişcării şi al celei mai bune modalităţi de a realiza o anumită activitate, în scopul de a determina timpul, mişcările şi modalităţile optime de realizare a unei operaţii.
  • selecţia ştiinţifică şi dezvoltarea progresivă a muncitorilor, principiu potrivit căruia pentru ca muncitorii să ajungă la performanţe înalte şi astfel că fie bine plătiţi, este necesară o selecţie ştiinţifică a acestora, de natură să realizeze o corespondenţă între calităţile fizice şi intelectuale ale fiecărui muncitor, cu cerinţele muncii pe care o prestează.
  • principiul ierarhiei, potrivit căruia organizaţia este constituită dintr-un ansamblu de linii ierarhice, care au ca punct de plecare vârful ierarhiei şi orientarea spre baza acesteia, autoritatea deţinută la nivelul superior putând fi delegată spre nivelurile inferioare;
  • unitatea de comandă, potrivit căreia fiecare angajat primeşte dispoziţii numai de la şeful ierarhic;
  • specializarea organizaţională, în temeiul căreia fiecare angajat trebuie să îndeplinească sarcini specializate, bine însuşite, fapt ce va avea drept consecinţă creşterea productivităţii muncii;
  • evantaiul subordonaţilor, potrivit căruia un şef poate conduce, în mod corespunzător, numai un anumit număr de subordonaţi, care indică limitele puterii sale decizionale şi importanţa delegării (în firme: secţii, ateliere; în organizaţii, servicii publice: direcţii, servicii, birouri);
  • corespondenţa autoritate - responsabilitate, principiu potrivit căruia autoritatea delegată unui subaltern trebuie echilibrată cu responsabilitatea acestuia;
  • principiul excepţiei, care defineşte limitele delegării, în sensul că aceasta trebuie practicată la maximum în ceea ce priveşte sarcinile de rutină, ce pot fi îndeplinite corespunzător de subordonaţi, în timp ce sarcinile de excepţie, care nu sunt conforme obiectivelor prestabilite, trebuie realizate de către superiorii ierarhici.
  • principiul raţionalist, potrivit căruia angajaţii se comportă în general în mod raţional;
  • principiul centralizării, potrivit căruia delegarea de autoritate trebuie să se înscrie în limite raţionale, etc.

            Apoi, ştiinţa managementului a fost îmbogăţită în mod continuu prin aportul şcolii relaţiilor umane, mişcării cantitative, şcolii sistemelor sociale, şcolii empirice (neoclasice) şi al mişcării sistematice, procesul fiind şi astăzi de mare actualitate.

             “Se poate aprecia că, în prezent, în domeniul managementului s-a constituit un sistem teoretic şi metodologic – aplicativ coerent, ce cuprinde concepte, principii, metode şi tehnici bine articulate, care constituie pilonii cadrului structural al unei adevărate metaştiinţe a gândirii şi practicii manageriale…”[2], context în care autorul consideră că managementului modern îi sunt caracteristice următoarele orientări:

  1. a) viziunea globală, integratoare a problemelor. Potrivit acestei viziuni, determinată cu precădere de mişcarea sistemelor, este necesar ca problemele manageriale să fie abordate din două planuri, care se interferează şi anume:
  • în interiorul organizaţiei privită ca sistem, respectiv între subsistemele componente alte acesteia;
  • între organizaţie şi mediul extern de existenţă şi acţiune al acesteia;
  1. b) interdisciplinaritatea, domeniul ştiinţei şi practicii managementului reprezentând terenul de absorbţie şi integrare a noi şi noi elemente aparţinând altor ştiinţe, adaptate şi utilizate în funcţie de nevoile specifice ale conducerii organizaţiilor socio-economice, administrative, etc.
  2. c) accentuarea caracterului previzional, fiind de neconceput evoluţia oricărei organizaţii fără o strategie bine definită, cu prefigurarea direcţiilor şi obiectivelor de atins, în funcţie de care să se stabilească toate elementele manageriale care să permită dezvoltarea preconizată.
  3. d) creşterea dinamismului managerial, condiţie impusă de turbulenţa crescândă a mediului extern organizaţiilor.
  4. e) profesionalizarea funcţiei de manager, cerinţă sine-qua-non în evoluţia oricărei organizaţii. Realismul acestei cerinţe este ilustrat printre altele, de cerinţele pieţei, precum şi numeroasele reuniuni care se organizează cu acest specific.
  5. f) universalitatea managementului, în ultimele decenii realizându-se un transfer continuu şi tot mai accentuat de concepte, principii, metode, tehnici şi instrumente manageriale din domeniul firmelor industriale, către celelalte organizaţii. Au apărut astfel noi şi noi ramuri ale managementului, astăzi vorbindu-se în mod frecvent despre management agrar, management bancar, financiar, în domeniul asigurărilor, al educaţiei, dar şi despre managementul dezvoltării locale, managementul public, managementul serviciilor publice, etc.

            De la sfârşitul secolului XIX, mai ales în secolul XX şi cu siguranţă în secolul XXI, organizaţia de tip instrumental - legal, concepută de Fr. Taylor, H.Fayol, Max Weber ş.a. s-a răspândit în toate domeniile vieţii economico-sociale, fiind specifică în prezent atât sectorului privat precum şi sectorului public, cu aceleaşi consecinţe în planul managementului. Astfel, “societatea a devenit treptat o societate a organizaţiilor, iar persoanei umane, individuale i se cerea cu insistenţă să se afirme ca om organizaţional”.[3]

            Schimbările sociale şi economice au fost temele principale, ale ultimelor douăzeci de ani. Structura socială şi economică a lumii a devenit atât de interdependentă încât nici un stat, regiune sau colectivitate locală nu pot ignora această realitate. Indivizii şi grupurile sociale produc schimbarea şi în acelaşi timp sunt afectaţi de ea. Nici o colectivitate nu poate rămâne izolată de forţele unei economii globale. Într-o economie globală competitivă, regiunile şi colectivităţile locale trebuie să privească dincolo de graniţele lor tradiţionale de piaţă, pentru a descoperi şi dezvolta noi pieţe şi oportunităţi.

            În economiile de piaţă în care firmele din sectorul privat se află într-o permanentă şi acerbă competiţie, colectivităţile locale reprezintă şi ele potenţiale pieţe. Astfel, colectivităţile trebuie să-şi folosească în mod inteligent resursele umane, sociale, instituţionale, financiare etc., pentru a transforma sistemul economic local într-unul care se autofinanţează.

            Ori, pentru ca aceste deziderate să se poată transforma în realităţi, este absolut necesar ca organizaţiile publice să abordeze un nou sistem de conducere care şi-a dovedit în mod elocvent viabilitatea, respectiv managementul practicat în organizaţiile de tip privat.

            Etimologic, termenul de management provine din latinescul “manus” cu înţelesul de “mână”, fiind o substantivizare a verbului “maneggiare”, sinonim cu englezescul “to manage”, care se traduc prin “a dirija”, “a conduce”, “a coordona” grupuri de oameni.

            Generat la începutul secolului XX de americani, conceptul a fost preluat ca atare în multe ţări europene “ceea ce poate însemna, pe de o parte, recunoaşterea faptului că elaborarea acestui concept s-a realizat esenţialmente în şcolile din S.U.A., iar pe de altă parte, că este necesară o interpretare unitară a conţinutului său”.[4]

            Complexitatea semantică a termenului a determinat specialiştii să-i atribuie mai multe sensuri şi anume:

  • managementul constituie o ştiinţă, domeniu incontestabil al ştiinţelor sociale contemporane, adică un ansamblu organizat şi coerent de concepte, principii, metode şi tehnici prin care sunt analizate şi explicate, în mod sistematic, fenomenele şi procesele care se produc în conducerea organizaţiilor;
  • managementul este o activitate practică, o profesie, componentă a diviziunii sociale a muncii, în afara căreia este de neconceput dezvoltarea oricărei organizaţii;
  • managementul reprezintă de asemenea o artă, care reflectă latura sa pragmatică şi care constă în măiestria managerului de a aplica la realităţile diferitelor situaţii, cu rezultate bune, în condiţii de eficienţă cunoştinţele ştiinţifice.[5]

            Iată de ce demersurile teoretice pentru definirea managementului nu au putut furniza o definiţie unică.

            Astfel, prin management se înţelege într-o primă definire “actul, arta sau maniera de dirijare, control şi direcţionare” şi “grupul celor ce conduc sau direcţionează o întreprindere”.[6]

            Într-o altă opinie, managementul firmelor rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul lor, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure obţinerea şi creşterea competitivităţii”[7]. În mod concret, procesul de management constă în ansamblul fazelor şi al proceselor prin care se determină obiectivele organizaţiei şi ale subsistemelor încorporate, resursele şi procesele de muncă necesare realizării lor şi executanţii acestora, prin care se integrează şi controlează munca personalului, folosind un complex de metode şi tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a raţiunilor care au determinat înfiinţarea organizaţiei. Relaţiile de management pot fi definite ca fiind “raporturile care se stabilesc între componentele unui sistem şi între acestea şi componentele altor sisteme, în procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării şi control-evaluării activităţii firmei”.[8]

            Un alt autor susţine că “Managementul este procesul de stabilire şi atingere a scopurilor prin utilizarea şi coordonarea resurselor umane, tehnice şi financiare în contextul mediului”,[9] iar Richard Farmer consideră că “Managementul este unul din factorii esenţiali care explică de ce o ţară este bogată sau săracă”.

            Din interpretarea definiţiilor enunţate remarcăm următoarele elemente constante:

  • managementul este un proces de stabilire şi atingere a unor obiective. Orice organizaţie, publică sau privată, este creată şi operează în scopul de a realiza anumite obiective prestabilite, gama acestora fiind de o diversitate necomensurabilă;
  • managementul utilizează resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale cu care este înzestrată organizaţia. Pentru a îndeplini obiectivele acesteia managerii împreună cu angajaţii folosesc materiale, bani, utilaje, tehnologie, informaţii, etc., managementul implicând utilizarea creativă, eficientă şi eficace a acestora;
  • managementul operează în contextul mediului extern, astăzi din ce în ce mai turbulent, factorii de mediu putând influenţa într-un mod pozitiv sau negativ organizaţia, în atingerea scopurilor sale;
  • managementul constituie elementul esenţial şi determinant în realizarea obiectivelor organizaţiei.

 

[1] O.Nicolescu, I. Verboncu, Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p.46

[2] C. Russu, op. citată, pag.22

[3] Vlăsceanu M., Organizaţiile şi cultura organizării, Ed. Trei, Bucureşti, 1999, p.7

[4] Popa I., Filip R., Management internaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p.13

[5] Russu C., Management, Ed. Expert, Bucureşti, 1996, p.13.

[6] H.Johannsend, G.T.Page - International Dictionary of Management, Ed. Kogan Page, London, 1995

[7] O.Nicolescu, I.Verboncu, Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.37

[8] Idem, pag. 39,40.

[9] Lloys S. Baird, James E. Post, John F. Mahon, Management, Functions and Responsanbilities, Ed. Harper an Row, 1990, p.39.

Loading...