Trebuie să remarcăm de la început faptul că managementul public (individual sau pluripersonal) este obligat să emită deciziile cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale.
Pe de altă parte, aşa cum am mai arătat, alegerea variantei optime nu poate fi în nici un caz rezultatul hazardului ci, dimpotrivă presupune o analiză realistă, responsabilă şi conştientă a diferitelor alternative.
Pe baza analizei raţionale a situaţiilor de fapt şi a variantelor prezentate, managerul public îşi exprimă voinţa prin emiterea deciziei a cărei eficienţă depinde de mai mulţi factori, printre care:
- modul în care este percepută problema care trebuie rezolvată;
- realismul soluţiei adoptate;
- oportunitatea deciziei;
- realizarea la timp a acţiunii, care trebuie să conducă la atingerea obiectivului propus.
Dacă aceste deziderate nu se ating, scopul pentru care a fost adoptată decizia nu va fi realizat sau se va realiza doar parţial.
Doctrina de specialitate precum şi unele acte normative, printre care Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,[1] Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică[2] etc. au consacrat condiţiile care asigură calitatea deciziilor manageriale şi implicit eficienţa ori eficacitatea acestora.
În mod frecvent sunt citate următoarele condiţii[3]:
- Fundamentarea ştiinţifică a deciziei.
Conform art.18 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: „Elaborarea proiectelor documentare de acte normative trebuie precedată, în funcţie de importanţa şi complexitatea acestora, de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică, pentru cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale care urmează să fie reglementate, a istoricului legislaţiei din acel domeniu, precum şi a reglementărilor similare din legislaţia străină, în special a ţărilor Uniunii Europene.”
Deşi textul legal citat are în vedere deciziile cu caracter normativ, considerăm că regulile stabilite de legiuitor se cer a fi aplicate şi în cazul deciziiilor manageriale cu caracter individual.
Este în afara oricărui dubiu faptul că deciziile manageriale nu mai pot fi adoptate astăzi bazându-se exclusiv pe empirism ci, dimpotrivă ale trebuie fundamentate ştiinţific.
Fundamentarea ştiinţifică a deciziei presupune o documentare riguroasă în domeniul abordat şi parcurgerea unor etape obligatorii, cum ar fi: documentarea, întocmirea notei de fundamentare şi emiterea ori adoptarea deciziei.
Cu certitudine eficienţa sau eficacitatea deciziei sunt condiţionate de competenţa managerilor, dată de cunoştinţele, calităţile şi aptitudinile profesionale, pe de o parte şi cunoştinţele, calităţile şi aptitudinile manageriale ale conducătorilor decidenţi, pe de altă parte.
Dacă aceste deziderate nu sunt întrunite, procesul decizional şi decizia managerială vor avea de suferit, cu implicaţii nefericite asupra activităţii organizaţiei.
- b) Integrarea deciziei în ansamblul deciziilor adoptate anterior şi în legislaţie.
Decizia managerială din sectorul public trebuie să asigure permanent anumite deziderate sub aspect formal, şi anume:
- să asigure coerenţa procesului decizional din cadrul organizaţiei. Cu alte cuvinte, decizia adoptată la un anumit moment trebuie să se găsească în concordanţă sau în complementaritate cu deciziile adoptate anterior.
Evident că, în momentul în care managerul constată că anumite decizii au căzut în desuetudine şi nu mai corespund mediului extern al organizaţiei care se află într-o permanentă dinamică, îşi va putea respectivele decizii.
- Armonizarea permanentă a deciziei cu cadrul legal în care organizaţia activează.
Managerii oricăror organizaţii, cu precădere însă managerii publici au obligaţia de a-şi fundamenta deciziile pe legislaţia specifică domeniului în care activează.
În sfârşit, deciziile manageriale trebuie să urmărească sistemul categorial de obiective al organizaţiei, din care fac parte obiectivele fundamentale, derivate, specifice şi individuale.[4]
- c) Oportunitatea deciziei.
Oportunitatea este o caracteristică a deciziei administrative citată în mod frecvent în literatura de specialitate.[5] Astfel, se susţine că pe lângă obligaţia de a fi emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, pentru a deveni pe deplin eficientă decizia trebuie adaptată condiţiilor concrete în care urmează să se aplice, cu alte cuvinte să fie oportună sau actuală.
În opinia prof. Tudor Drăganu „Actualitatea unui act juridic exprimă deplina concordanţă, în cadrul şi în limitele legii, a actului cu sarcinile care revin organelor administrative, exprimă concordanţa dintre drept cu necesităţile în continuă transformare ale societăţii. În mod contrar, este inoportun acel act care – deşi legal prin conţinutul prevederilor sale – contravine unor situaţii concrete şi nu corespunde realităţii în care şi pentru care se aplică.”[6]
Adaptând textul citat la obiectul analizei noastre subliniem că o decizie managerială va avea caracter oportun numai dacă se găseşte în concordanţă cu condiţiile mediului în care organizaţia activează.
Aşadar, putem afirma că oportunitatea reprezintă facultatea sau libertatea acordată de legiuitor decidentului, în cazul nostru managerului, pentru ca în limitele competenţei sale legale, să-şi aleagă metodele, mijloacele şi instrumentul de aplicare a legii, implicit a deciziei manageriale.
Aşa cum s-a arătat în doctrină, legea poate acorda un drept de apreciere pe considerente de oportunitate pentru cazuri dintre cele mai diferite, cum ar fi:
- considerente de loc;
- considerente de timp;
- considerente de situaţie;
- considerente de scop;
- considerente legate de cultura organizaţiei.
În concluzie, apreciem că oportunitatea este acea particularitate a deciziei de a fi adoptată în momentul optim, într-un mediu extern care permite o eficienţă ori eficacitate maximă pentru organizaţie.
- d) Emiterea deciziei în forma şi procedura prevăzute de lege.
De regulă, deciziile manageriale îmbracă forma scrisă, ele putând fi transmise şi în formă nescrisă.
Atât legislaţia precum şi doctrina stabilesc regulile pe care trebuie să le respecte managerul la emiterea unei decizii în formă scrisă, după cum urmează:
- decizia trebuie redactată într-un limbaj şi stil juridic, concis, sobru, precis, neechivoc;
- decizia să se redacteze cu respectarea regulilor gramaticale;
- decizia să conţină elemente referitoare la: decident, obiectivul decizional, modalitatea de realizare, data adoptării, locul adoptării, responsabilităţi, termen de realizare etc.[7]
În acelaşi timp, decidentul are obligaţia de a respecta procedura legală în emiterea oricărei decizii. Ori de câte ori legea prevede o procedură mai complexă pentru pregătirea, elaborarea, dezbaterea, adoptarea deciziei managerul are obligaţia de a respecta toate etapele procesului decizional şi de a obţine avizele, acordurile şi aprobările impuse de lege.
- e) Legalitatea deciziei
Aşa cum am mai arătat, deciziile manageriale se adoptă, după caz, de către managerii individuali sau pluripersonali.
De asemenea, deciziile se adoptă de către manageri situaţi la diferite nivele ierarhice, de la managerul din vârful piramidei până la cei situaţi la bază, multe dintre acestea putându-se lua în temeiul delegării de competenţă.
Cu alte cuvinte, managerul superior poate delega unui subaltern o parte sau totalitatea competenţelor sale, corelativ cu transmiterea responsabilităţilor aferente.
Important este ca decizia să fie adoptată de către persoana sau grupul de persoane cărora le sunt circumscrise competenţele (autoritatea) în materie.
În mod evident, cu precădere în sectorul public, toate deciziile manageriale trebuie să respecte cu stricteţe litera şi spiritul legii, să se emită numai în limitele competenţei conferite de lege.
[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 139 din 31 martie 2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 70 din 3 februarie 2003
[3] I. Verboncu, op. citată, paf. 274-275, A. Androniceanu, op. citată, pag. 137-140
[4] I. Verboncu, op. citată, pag. 275
[5] I. Santai, op. citată, pag.80-84; A. Androniceanu, op. citată, pag. 139-140 etc.
[6] T. Drăganu, Actele de drept administrative, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, pag. 72
[7] A se vedea art.33 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă în elaborarea actelor normative; I. Verb0oncu, op. citată, pag. 275