Categorie: Management
Accesări: 458

În peste un secol de încercări de definire a organizaţiilor au fost concretizate mai multe modalităţi convenţionale de descriere a acestora. Aceste modalităţi echivalează cu tot atâtea moduri de a concepe intervenţia organizaţională (Chirică, 1996, 32-37):

  1. Organizaţia ca structură

Provenit din opera lui Weber, structuralismul operează cu două noţiuni-cheie: structură şi funcţie. În acest cadru teoretic, intervenţia organizaţională apare ca o asistenţă a procesului de adaptare la schimbare, având ca obiect schimbarea structurii / restructurarea ca urmare a modificărilor mediului.

  1. Organizaţia ca sistem

Conceptul de sistem este unul central în cibernetică, de unde a fost "importat" în diferite domenii ştiinţifice (în psihologie, sub forma sistemului psihic uman). În abordarea organizaţiilor, perspectiva sistemică are două consecinţe în practica intervenţiei:

Legitimîndu-se prin achiziţiile psihologiei sociale, adepţii acestei perspective apreciază eficienţa organizaţiei folosind termenii utilizaţi în studiul dinamicii grupurilor (pe care o echivalează cu fenomenele organizaţionale).

  1. Organizaţia ca politică

Conceperea organizaţiei ca politică provine din analiza mediului concurenţial şi a luptei pentru putere şi resurse (atât în sectorul public, cât şi în cel privat sau independent / nonprofit).

Ţinta majoră a intervenţiei organizaţionale este aici dobândirea de către membrii organizaţiei a conştiinţei colective a proceselor de confruntare în care sunt angajaţi. O dată dobândită această conştiinţă, este posibilă cooperarea membrilor pentru atingerea scopului comun (raţiunea de a fi a organizaţiei).

  1. Organizaţia ca agent

Concepută ca instrument de realizare a scopurilor sociale ("agent"), organizaţia este studiată din această perspectivă în special în legătură cu comunicarea şi luarea deciziilor.

  1. Organizaţia ca şi cultură

Organizaţiile sunt descrise ca mici societăţi umane, în care oamenii creează şi împărtăşesc semnificaţii, simboluri, ritualuri, scheme cognitive şi reprezentări sociale.

Aceste modalităţi metaforice de definire a organizaţiilor relevă aspecte normative în intervenţia organizaţională (Chirică, 1994, 37):

  1. Schimbarea structurii poate antrena schimbări în calitatea funcţionării organizaţiei;
  2. În sistemul organizaţional impunerea de restricţii reciproce între părţile componente (subsisteme) poate conduce la corectarea eficientă a erorilor;
  3. Grupurile organizaţionale pot evolua atât în sens pozitiv (cooperare şi muncă în echipă), cât şi în sens negativ (luptă şi dominare / supunere);
  4. Conştientizarea dimensiunii politice a confruntării între organizaţii este o cale de sporire a coeziunii şi eficienţei organizaţiei;
  5. Organizaţia ca agent poate fi mai eficientă prin instruirea managerului;
  6. În funcţie de elementele de cultură împărtăşite de membri, organizaţiile îşi pot restructura orientarea şi activităţile.

Aceste metafore prin care se realizeză la ora actuală descrierea organizaţiilor sunt mai degrabă complementare, decât exclusive. Adoptarea unuia sau mai multor dintre aceste puncte de vedere are însă consecinţe aplicative directe în practica intervenţiei organizaţionale.