1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Situaţiile de criză din existenţa umanităţii (de exemplu, cele două războaie mondiale) au dovedit faptul că orice fel de oameni, cu orice origine socială şi educaţie pot deveni lideri eficienţi.

În contextele educaţionale obişnuite, cotidiene, se pune cu acuitate problema determinării cu precizie a persoanelor potrivite pentru a conduce o anumită activitate. Studiile de început ale fenomenului conducerii s-au orientat spre identificarea şi măsurarea acelor caracteristici personale sau trăsături care diferenţiază liderul de non-lider, de cei ce îl urmează.

Deoarece toate stilurile de conducere au anumite caracteristici comune, încercările de a identifica trăsăturile specifice necesare eficienţei în orice situaţie de conducere sunt perfect legitime. O listă nominală a lor ar include, după Sofia Chirică (1996, 166-167):

  1. Inteligenţa, manifestată prin:
  • capacitatea de a rezolva probleme complexe şi abstracte;
  • abilitatea de a se ridica deasupra caracterului particular al situaţiilor ("factorul elicopter'), de a le percepe în relaţii cu ansamblul mediului relevant.
    1. Iniţiativa

Manifestată prin capacitatea de a percepe nevoia de acţiune şi de a acţiona independent.

iii) Siguranţa de sine

Implică încredere şi autoevaluare (rezonabil ridicată) a competenţei şi poziţiei sociale, ca şi un nivel de aspiraţie ridicat.

Stilul se referă, în general, la factura proprie de a desfăşura diferite activităţi. Stilul de conducere se referă la modul în care acesta liderul înţelege să îşi joace, interpreteze rolul corespunzător status-ului său în grup (prin modul de ascultare, de primire a informaţiei şi de răspuns, adresare către ceilalţi membri ai grupului ).

Cele mai substanţiale cercetări privind stilul de conducere se datorează lui K. Lewin şi colaboratorii săi Lippit şi Write, prin studiul desfăşurat între 1939-1940, urmărind aspecte comparative ale conducerii şi ale vieţii de grup.

Caracteristicile principale ale tipologiei stilurilor de conducere descrisă de Lippitt şi White (apud Luca, 1997, 118-119):

„Stilul autoritar:

  1. Deciziile sunt luate integral de lider.
  2. Tehnicile şi etapele activităţii sunt iniţial dictate de către autoritate astfel încât următorii paşi sunt în mare măsură incerţi pentru subordonaţi.
  3. Liderul impune fiecărui membru sarcina de lucru şi persoana cu care să coopereze.
  4. Autoritarul tinde să dea o notă personală laudei şi criticii faţă de fiecare persoană, membrii grupului nu se implică activ în viaţa grupului.

Stilul democratic:

  1. Deciziile sunt luate în grup, încurajat şi asistat de lider.
  2. Membrii se implică activ în discuţie şi decizie; dacă sunt necesare sfaturi tehnice, liderul furnizează două sau mai multe alternative între care ei să poată alege.
  3. Membrii sunt liberi să lucreze cu cine doresc şi împărţirea sarcinilor este lăsată la latitudinea grupului.
  4. Liderul este obiectiv în evaluări şi centrat pe fapte atunci când laudă sau critică; participă la viaţa grupului.

Stilul laissez-faire

  1. Grupul are libertate deplină atât în deciziile individuale cât şi în cele de grup, cu o minimă participare a liderului.
  2. Liderul nu ia parte la discuţiile de grup dar furnizează informaţii membrilor atunci când îi sunt cerute.
  3. Completă non-participare din partea liderului.
  4. Rare comentarii spontane despre activităţile membrilor, fără a fi cerute; nici o

încercare de a aprecia sau regla cursul evenimentelor."

21

Aceste studii au fost efectuate asupra unor grupuri de copii de unsprăzece ani conduse de către un adult. S-au urmărit două direcţii în cercetarea acestor grupuri (Neculau, 1977, 182-188):

  1. Studiul efectelor asupra comportamentului de grup şi individual a trei variante de stil comportamental (propuse experimental): democratic; autoritar; laissez-faire.
  2. Studiul reacţiilor grupului şi indivizilor datorate trecerii de la un tip de conducere la altul în cadrul aceluiaşi grup.

Diverse cercetări ulterioare au identificat multiple forme intermediare între cele trei tipuri de stiluri experimentale, observându-se mai ales tendinţa de polarizare a acestora către cele două tipuri fundamentale, autoritar şi democratic. Aceste cercetări nu sunt importante prin diferitele clasificări produse (şi care pot fi reduse, în general, la cele propuse de Lewin) ci prin sublinirea diferitelor efecte ale stilurilor de conducere asupra grupului.

Principalul efect dovedit este cel indus în climatul grupului (noţiunea de

„climat" exprimând cel mai bine relaţiile între membrii unui grup, relaţii determinate de interacţiunea tuturor factorilor subiectivi şi obiectivi, între care stilul de conducere al liderului are un rol de prim-plan . Climatul, folosit ca formă de conducere, poate influenţa direct şi totodată impersonal colectivitatea executanţilor dintr-un grup

(printr-o acţiune ce nu ţine de sfera raţiunii, ci de cea a sentimentelor ).

Folosirea stilului în conducere (ca instrument de exercitare al funcţiei de conducere de către lider) nu se aplica în practică în mod rigid, acelaşi la toate situaţiile. În mod real, aplicarea propriului stil de conducere presupune o permanentă reactualizare a studiului realităţii în care urmează să se acţioneze, o interiorizare a aspectelor teoretice privitoare la actul conducerii, fiind deci vorba de un model integrativ, rezultat al interferenţei între influenţe diverse (de ordin cultural, economic, social, individual).

Loading...