Categorie: Management
Accesări: 540

Teoria votului are rădăcini în secolul al XVIII.

În 1770 Jean-Charles Borda a demonstrat că formula de majoritate relativă (formula pluralitara), adică formula majorităţii simple („first-past-the-post") este incorectă. Să luăm un exemplu în care trei candidaţi A, B şi C se află în competiţie pentru un singur mandat pe baza procedurii majorităţii simple, şi să presupunem că A a obţinut 8, B 7, iar C 6 voturi - deci competiţia a fost câştigată de A. Însă dacă mai presupunem că toţi votanţii lui B au ca doua opţiune C, şi invers, toţi votanţii lui C au ca doua opţiune B, avem concluzia că într-o competiţie directă, bipartizană atât B, cât şi C învinge cu scorul de 13:8 pe A.

Referitor la acest paradox Condorcet propunea în 1789 noţiunea de învingător Condorcet: acel candidat sau aceea opţiune care într-un concurs în doi - bipartizan - învinge pe toţi ceilalţi candidaţi (iar învinsul Condorcet este cel care pierde faţă de toţi ceilalţi competitori).

Importanţa noţiunii de învingător Condorcet este dat de faptul că fundamentul democraţiei este guvernarea majorităţii, şi că regula majorităţii este o condiţie necesară dar nu şi suficientă a oricărei definiţii a democraţiei.

Dacă privim votul fiecărui votant ca o unitate şi considerăm ca votul este egal sub toate aspectele, atunci procedura de vot determină în mare măsură dacă se îndeplineşte condiţia de majoritate a deciziei democratice. Revenind la exemplul anterior al lui Borda: dacă învinge o alternativă electorală care nu este învingătorul absolut, atunci cei care au sprijinit această variantă prin votul lor au un vot mai „valoros" decât cel al acelora, care au sprijinit învingătorul absolut. Dacă A, care este învinsul absolut, câştigă, atunci se impune voinţa politică a celor 8 sprijinitori ai săi faţă de cei 13 adversari. Concluzia privind orice procedură de vot este că prima întrebare care trebuie pusă este următoarea: alege, oare, această procedură totdeauna învingătorul Condorcet, dacă, bineînţeles, aceasta există? Dacă nu-l alege, procedura nu-i democratică. (McLean 1997, 30)

Borda a propus o metodă pe care putem denumi calcul de tip Borda sau metoda Borda. Orice votant dă 0 puncte alternativei pe care o preferă cel mai puţin, 1 punct opţiunii care urmează în şirul alternativelor mai puţin preferate, şi aşa mai departe, până la alternativa cea mai preferată din cele „n" care are primeşte n-i puncte. După aceasta punctele se însumează şi alternativa care are rezultatul cel mai bun este alternativa învingătoare.

Condorcet a demonstrat că învingătorul Condorcet nu poate fi determinat totdeauna nici măcar cu ajutorul metodei Borda. Mai mult, dacă există cel puţin trei candidaţi şi sunt trei votanţi, este posibil chiar, ca învingătorul Condorcet nici nu există, întrucât s-ar putea să existe „învingeri circulare", A poate să-l învingă pe B, B poate să-l învingă pe C, C poate să-l învingă pe A, fiecare cu 2:1 la vot. Aceasta este paradoxul Condorcet.

Calculele şi demonstarţiile lui Condorcet au fost uitate, după o sută de ani ele au fost reluate de Lewis Carroll în Anglia, apoi de E.J.Nanson în Australia care le-a redescoperit şi a continuat calculele lui Condorcet. După Nanson a avut loc în Australia o dezbatere privind procedura de vot optimală, rezultetul acesteia fiind votul alternativ din Australia al cărui primă versiune a fost elaborat de Condorcet în 1793-4-ben (în închisoarea iacobinilor). (McLean 1997, 32)