În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Preocuparea privind riscul sistemic revine Băncii Naţionale a României, care este conştientă că sistemele de plăţi şi decontări fac legătura între activităţile din sectorul financiar şi cel din sistemul economic real, scopul ei principal fiind de prevenire a transmiterii unor dificultăţi financiare în sistemul bancar.

Cauzele acestui risc sistemic le găsim în:

  • deficienţe în sistemele de compensare sau de finalizare a plăţilor;
  • acordarea multor credite de către bănci, care în timp se dovedesc a reprezenta credite neperformante;
  • dezechilibre între gestionarea mijloacelor de plată şi intermediere financiară;
  • utilizarea într-o mare măsură a decontărilor interbancare;
  • neadaptarea procedurilor de securitate etc.

De asemenea, riscul sistemic apare şi datorită falimentul unor bănci, care sporeşte neâncrederea clienţilor în sistemul bancar. În scopul evitării falimentului bancar va recurge la: supravegherea temporară a retragerii depozitelor, la angajarea unor instituţii financiare în gestiunea fondurilor băncii, la asigurarea depozitelor.

În plan internaţional se acordă o atenţie deosebită zonelor unde există o concentrare maximă de riscuri care pot declanşa apariţiei riscului sistemic. Aceste zone cu o concentrare maximă de riscuri sunt sistemele interbancare de transfer de fonduri băneşti de mare valoare sau sistemele alocate decontării tranzacţiilor cu valori mobiliare, tranzacţiilor valutare şi tranzacţiilor cu derivate.

Efectele unei asemenea risc se concretizează în:

  • alterarea funcţiilor de bază ale sistemului financiar;
  • generarea de costuri importante, care afectează economia reală.

Cu privire la acest risc, în abordările de specialitate, se afirmă că acţionează pe principiul dominoului, incapacitatea de plată a unui debitor afectând atât instituţiile financiar bancare cu care se află în legătură directă, precum şi ansamblul instituţiilor.

La baza riscului sistemic se află o serie de cauze, identificate de cercetătorii fenomenului, care pot fi sintetizate astfel:

  • gradul sporit de îndatorare al firmelor, ca urmare a comportamentului iraţional al managerilor, ceea ce conduce la o încetare generalizată a plăţilor, (în anumite perioade de supraândatorare este necesară intervenţia guvernului pentru soluţionarea problemelor);
  • hazardul moral, prin care o parte din “povara” şi riscurile agenţilor economici sunt redistribuite în societate;
  • gradul sporit de contagiune, datorat complexităţii reţelei comerciale şi a sistemului de plăţi;
  • reducerea rapidă a lichidităţii pe piaţa financiară, cauzată de pierderea încrederii în sistemul bancar şi retragerea sau falimentul unor dealeri;
  • corelarera necorespunzătoare, între obligaţiile pe termen scurt şi activele cu maturitatea îndepărtată, manifestată la nivelul băncilor (retragerile masive de fonduri de către deponenţi antrenează crize de proporţii).

Deşi există o identificare precisă a cauzelor care declanşează o criză sistemică, se utilizează mai multe criterii de identificare, care semnalează o criză, atunci când se depăşesc anumite valori prag stabilite, ca de exemplu:

  • ponderea creditelor neperformante în totalul activelor sistemului bancar să nu depăşească limita de 10%;
  • costurile de soluţionatre a crizelor să reprezinte maxim 2% din PIB;
  • De asemenea, este semnalizată o criză sistemică atunci când:
  • s-au produs etatizări generalizate al băncilor;
  • activitatea bancară a încetat ca urmare a lichidării sau îngheţării depozitelor.

Recunoaşterea stării de criză sistemică pe baza acestor criterii permite adoptarea unor măsuri de prevenire timpurie, scop în care au fost dezvoltate:

  • modele statistice;
  • modele matematice.
  1. În categoria modelelor statistice se înscriu:
  • modelul senzitiv;
  • modelul răspunsului calitativ.

În conformitate cu modelul senzitiv, informaţia oferită de un indicator, în perioada de funcţionare normală a sistemului bancar, este comparată cu informaţia din timpul crizei, stabilindu-se o valoare prag cu scopul semnalizării pericolului declanşării crizei. Pentru fiecare indicator, este calculată o anumită valoare, ca raport între semnalele false şi semnalele adevărate. Cu cât nivelul raportului, denumit rata de bruiaj, este mai redus, cu atât indicatorii prezintă o mai mare acurateţe şi transmit mesaje de care trebuie să se ţină seama. Astfel, dintr-un număr de 26 de variabile, modelul senzitiv reţine ca relevanţi următorii indicatori: gradul de monetizare, creditul intern, raportul credit/PIB, producţia industrială, rata internă a dobânzii reale, cursul de schimb, cursul acţiunilor, variabile care furnizează mesaje despre supraândatorare, încetinirea ritmului de creştere economocă, reevaluarea activelor.

Modelul răspunsului calitativ utilizează regresiile statistice, pentru a testa relaţiile de cauzalitate, dintre o serie de variabile, şi permite cunoaşterea acelor indicatori bancari a căror degradare sau scădere semnalizează apariţia unei crize sistemice. Astfel, reţin atenţia problemele sistemului bancar referitor la:

  • nivelul ridicat al ratelor de dobândă;
  • creşterea lentă a producţiei industriale;
  • creşterea rapidă a creditului intern;
  • deprecierea cursurilor de schimb.

Alături de aceşti factori de influenţă, ambele modele prezintă impactul deosebit al liberalizării financiare, al asigurării depozitelor şi al dezechilibrelor macroeconomice asupra iminenţei de manifestare a riscului sistemic.

  1. Modelul matematic, elaborat pentru analiza riscului sistemic, are ca scop studierea modelului în care diferitele constrângeri instituţionale influenţează comportamentul băncilor şi riscul unei stări de colaps.

Concret, modelul determină punctul în care sistemul de plăţi, bazat pe angajamentele de suportare in comun a pierderilor, se prăbuşeşte, şi se fundamentează pe analiza activităţii bancare în decursul a 4 perioade astfel: în perioada t0, băncile investesc în active cu grad scăzut de lichiditate aducătoare de venituri; în perioada t1, un anumit număr de bănci intră în incapacitate de plată; în perioada t2, băncile rămase în sistem trebuie să suporte şi obligaţiile de plată ale băncilor falimentare; în perioada t3,se calculează profitul obţinut de fiecare bancă.

Băncile ajunse în momentul t2 dispun de trei posibilităţi, astfel: să-şi achite obligaţiile din rezervele pe care le deţin; să se împrumute pe piaţa interbancară sau să dea faliment. În acest context, Banca Centrală îndeplineşte un rol important, întrucât oferă fonduri băncilor fără lichidităţi în timpul crizei financiare, prin cele două mecanisme consacrate, operaţiuni de open-market şi operaţiuni de rescontare, ceea ce semnifică un anumit cost suportat de instituţia de emisiune. Astfel, este necesară compararea acestui cost cu cel antrenat de o criză sistemică.

Dintre concluziile modelului reţinem:

  • un nivel sporit de active la nivelul sistemului bancar face posibilă suportarea unui număr mai mare de faliment;
  • creşterea nivelului rezervelor obligatorii conduce la scăderea riscului sistemic;
  • prin fixarea unor plafoane maxime asupra sumelor nete datorate de bănci, operatorul sistemului de plăţi poate reduce riscul sistemic.[1]

Deşi managementul riscului sistemic intră în primul rând în sarcina autorităţii de reglementare si supraveghere, el nu este total strain de managementul fiecarei bănci în parte. De cele mai multe ori, băncile nu percep foarte exact avantajele asigurării împotriva riscului sistemic. Nici asigurătorii nu sunt foarte preocupaţi de această problemă, deşi ar putea avea mari dificultăţi dacă băncile asigurate adoptă sisteme operaţionale similare, care eşuează în acelaşi timp, dând naştere unui volum considerabil al solicitărilor de despăgubire.
 În plus, se manifestă tendinţa tot mai pronunţată a băncilor de a externaliza anumite funcţiuni specifice (de exemplu, sistemul de plăti) către un număr mic de firme specializate, fapt care poate conduce la un faliment al industriei respective.  Există aprecieri conform cărora acesta este mai mult un risc strategic decât unul operaţional.

Generalizarea practicii de a încheia contracte de asigurare împotriva riscurilor operaţionale de către bănci poate accentua riscul sistemic, mai ales dacă asigurătorul (sau sindicatul de reasigurători) este subcapitalizat. O despăgubire foarte mare plătită unuia sau mai multor bănci asigurate poate determina falimentul asigurătorului, lasând descoperite celelalte bănci care s-au asigurat la acea companie de asigurare.

 

[1]              Nicolae Dardac, Teodora Barbu – Monedă, bănci şi politici monetare – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, pagina 280-282

Loading...