Tipărire
Categorie: Management
Accesări: 32
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Preocuparea privind riscul sistemic revine Băncii Naţionale a României, care este conştientă că sistemele de plăţi şi decontări fac legătura între activităţile din sectorul financiar şi cel din sistemul economic real, scopul ei principal fiind de prevenire a transmiterii unor dificultăţi financiare în sistemul bancar.

Cauzele acestui risc sistemic le găsim în:

De asemenea, riscul sistemic apare şi datorită falimentul unor bănci, care sporeşte neâncrederea clienţilor în sistemul bancar. În scopul evitării falimentului bancar va recurge la: supravegherea temporară a retragerii depozitelor, la angajarea unor instituţii financiare în gestiunea fondurilor băncii, la asigurarea depozitelor.

În plan internaţional se acordă o atenţie deosebită zonelor unde există o concentrare maximă de riscuri care pot declanşa apariţiei riscului sistemic. Aceste zone cu o concentrare maximă de riscuri sunt sistemele interbancare de transfer de fonduri băneşti de mare valoare sau sistemele alocate decontării tranzacţiilor cu valori mobiliare, tranzacţiilor valutare şi tranzacţiilor cu derivate.

Efectele unei asemenea risc se concretizează în:

Cu privire la acest risc, în abordările de specialitate, se afirmă că acţionează pe principiul dominoului, incapacitatea de plată a unui debitor afectând atât instituţiile financiar bancare cu care se află în legătură directă, precum şi ansamblul instituţiilor.

La baza riscului sistemic se află o serie de cauze, identificate de cercetătorii fenomenului, care pot fi sintetizate astfel:

Deşi există o identificare precisă a cauzelor care declanşează o criză sistemică, se utilizează mai multe criterii de identificare, care semnalează o criză, atunci când se depăşesc anumite valori prag stabilite, ca de exemplu:

Recunoaşterea stării de criză sistemică pe baza acestor criterii permite adoptarea unor măsuri de prevenire timpurie, scop în care au fost dezvoltate:

  1. În categoria modelelor statistice se înscriu:

În conformitate cu modelul senzitiv, informaţia oferită de un indicator, în perioada de funcţionare normală a sistemului bancar, este comparată cu informaţia din timpul crizei, stabilindu-se o valoare prag cu scopul semnalizării pericolului declanşării crizei. Pentru fiecare indicator, este calculată o anumită valoare, ca raport între semnalele false şi semnalele adevărate. Cu cât nivelul raportului, denumit rata de bruiaj, este mai redus, cu atât indicatorii prezintă o mai mare acurateţe şi transmit mesaje de care trebuie să se ţină seama. Astfel, dintr-un număr de 26 de variabile, modelul senzitiv reţine ca relevanţi următorii indicatori: gradul de monetizare, creditul intern, raportul credit/PIB, producţia industrială, rata internă a dobânzii reale, cursul de schimb, cursul acţiunilor, variabile care furnizează mesaje despre supraândatorare, încetinirea ritmului de creştere economocă, reevaluarea activelor.

Modelul răspunsului calitativ utilizează regresiile statistice, pentru a testa relaţiile de cauzalitate, dintre o serie de variabile, şi permite cunoaşterea acelor indicatori bancari a căror degradare sau scădere semnalizează apariţia unei crize sistemice. Astfel, reţin atenţia problemele sistemului bancar referitor la:

Alături de aceşti factori de influenţă, ambele modele prezintă impactul deosebit al liberalizării financiare, al asigurării depozitelor şi al dezechilibrelor macroeconomice asupra iminenţei de manifestare a riscului sistemic.

  1. Modelul matematic, elaborat pentru analiza riscului sistemic, are ca scop studierea modelului în care diferitele constrângeri instituţionale influenţează comportamentul băncilor şi riscul unei stări de colaps.

Concret, modelul determină punctul în care sistemul de plăţi, bazat pe angajamentele de suportare in comun a pierderilor, se prăbuşeşte, şi se fundamentează pe analiza activităţii bancare în decursul a 4 perioade astfel: în perioada t0, băncile investesc în active cu grad scăzut de lichiditate aducătoare de venituri; în perioada t1, un anumit număr de bănci intră în incapacitate de plată; în perioada t2, băncile rămase în sistem trebuie să suporte şi obligaţiile de plată ale băncilor falimentare; în perioada t3,se calculează profitul obţinut de fiecare bancă.

Băncile ajunse în momentul t2 dispun de trei posibilităţi, astfel: să-şi achite obligaţiile din rezervele pe care le deţin; să se împrumute pe piaţa interbancară sau să dea faliment. În acest context, Banca Centrală îndeplineşte un rol important, întrucât oferă fonduri băncilor fără lichidităţi în timpul crizei financiare, prin cele două mecanisme consacrate, operaţiuni de open-market şi operaţiuni de rescontare, ceea ce semnifică un anumit cost suportat de instituţia de emisiune. Astfel, este necesară compararea acestui cost cu cel antrenat de o criză sistemică.

Dintre concluziile modelului reţinem:

Deşi managementul riscului sistemic intră în primul rând în sarcina autorităţii de reglementare si supraveghere, el nu este total strain de managementul fiecarei bănci în parte. De cele mai multe ori, băncile nu percep foarte exact avantajele asigurării împotriva riscului sistemic. Nici asigurătorii nu sunt foarte preocupaţi de această problemă, deşi ar putea avea mari dificultăţi dacă băncile asigurate adoptă sisteme operaţionale similare, care eşuează în acelaşi timp, dând naştere unui volum considerabil al solicitărilor de despăgubire.
 În plus, se manifestă tendinţa tot mai pronunţată a băncilor de a externaliza anumite funcţiuni specifice (de exemplu, sistemul de plăti) către un număr mic de firme specializate, fapt care poate conduce la un faliment al industriei respective.  Există aprecieri conform cărora acesta este mai mult un risc strategic decât unul operaţional.

Generalizarea practicii de a încheia contracte de asigurare împotriva riscurilor operaţionale de către bănci poate accentua riscul sistemic, mai ales dacă asigurătorul (sau sindicatul de reasigurători) este subcapitalizat. O despăgubire foarte mare plătită unuia sau mai multor bănci asigurate poate determina falimentul asigurătorului, lasând descoperite celelalte bănci care s-au asigurat la acea companie de asigurare.

 

[1]              Nicolae Dardac, Teodora Barbu – Monedă, bănci şi politici monetare – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, pagina 280-282