Condiţiile şi recomandările care se înscriu într-un standard complet de produs sunt prezentate pe capitole, într-o anumită ordine, care în general, are următoarea sistematizare:
- Generalităţi
- Obiect şi domeniu de aplicare
- Clasificare
- Definiţii (terminologie)
- Condiţii de calitate (condiţii tehnice)
- Dimensiuni şi parametri principali
- Material
- Execuţie
- Proprietăţi organoleptice
- Proprietăţi fizice şi chimice
- Proprietăţi bacteriologice
- Proprietăţi de disponibilitate etc.
- Reguli pentru verificarea calităţii
- Definirea lotului
- Luarea probelor
- Condiţii de acceptare sau respingere a lotului
- Metode de analiză şi încercări
- Principiul determinării
- Reactivi şi materiale
- Aparatură
- Epruvete
- Modul de lucru
- Calculul şi exprimarea rezultatelor
- Ambalarea, marcarea, transportul, depozitarea (şi respectiv păstrarea
- Felul ambalajelor şi modul de ambalare
- Specificaţiile de marcare
- Locul şi procedeul de marcare
- Condiţii de depozitare
- Mijloace şi condiţii de transport
- Anexe
În continuare vom detalia câteva aspecte referitoare la conţinutul acestor capitole.
În capitolul I se precizează obiectul standardului prin indicarea scopului, a modului de folosire, a eventualelor denumiri vechi sau comerciale ale produsului etc. Tot în acest capitol se face prezentarea tipurilor, sorturilor, claselor, mărimilor cu indicarea, uneori a destinaţiei acestora, precum şi a definiţiilor şi terminologiei specifice
Capitolul II include condiţiile tehnice de calitate referitoare la formă şi dimensiuni; caracteristici fizice, chimice, organoleptice; condiţii de funcţionare, fiabilitate; condiţii de siguranţă şi protecţie a vieţii şi mediului înconjurător.
Referitor la caracteristicile de calitate, este cunoscut faptul că nu toate sunt la fel de importante pentru stabilirea calităţii unui produs; de aceea, în elaborarea standardelor sunt avute în vedere, în primul rând, caracteristicile legate direct de utilizarea produsului.
Pentru a putea fi înscrisă într-un standard, o caracteristică de calitate trebuie să îndeplinească două condiţii: să i se poată fixa nivelul prescris şi să poată fi determinat nivelul efectiv (metoda de determinare fiind şi ea standardizată în mod obligatoriu).
Pentru anumite caracteristici ale produselor (culoarea pigmenţilor anorganici, luciul mobilei, aspectul stofelor etc.), nivelul calitativ se stabileşte şi verifică prin comparare cu mostra etalon. Pe măsura îmbunătăţirilor aduse nivelului calitativ, mostrele etalon se supun revizuirii şi se înlocuiesc cu altele calitativ superioare.
De menţionat recomandarea ca standardele să fie astfel concepute, încât să-şi menţină o oarecare valabilitate în timp; pentru aceasta, referirile legate de procesele de fabricare este bine să fie făcute numai în cazurile în care procedeul tehnologic conduce la realizarea unor proprietăţi speciale a căror cunoaştere interesează şi care nu pot fi determinate prin metode de analiză standardizate. Această recomandare are în vedere progresele tehnice tot mai rapide care conduc la schimbarea procedeelor de fabricare, fără să implice neapărat şi modificarea celorlalte prevederi ale standardului referitoare la produsul în cauză. În cazul unor bunuri de consum cu denumiri consacrate prin tradiţie, se pot prezenta şi unii parametri tehnologici, în scopul împiedicării falsificărilor.
Rferitor la capitolul III, menţionăm că în relaţiile contractuale şi mai ales în derularea contractelor, se operează numai cu loturi de mărfuri. Având în vedere faptul că în sens general, lotul de marfă este definit ca o mulţime finită şi omogenă de produse de acelaşi fel, în standard trebuie precizate mărimea lotului şi cerinţele esenţiale pentru asigurarea omogenităţii acestuia precum şi condiţiile de eşantionare care trebuie respectate pentru a reflecta fidel unitatea şi reprezentativitatea probelor. Acest capitol conţine şi condiţiile de acceptare-respingere a lotului de produse verificat.
Capitolul IV prezintă metodele de analiză şi încercări la care trebuie supuse produsele pentru a evita neconformităţile şi a răspunde cât mai bine cerinţelor consumatorilor. De remarcat, că în prezent, se constată o intensificare a preocupărilor pentru standardizarea metodelor de analiză şi încercări mai ales în cazul bunurilor de consum. Se pune accent în mod special, pe stabilirea metodelor pentru determinarea aptitudinii de întrebuinţare; în principiu, o astfel de metodă constă în a supune produsul la solicitări în condiţii identice sau cât mai apropiate de cele care pot exista pe parcursul exploatării sale.
Metodele care se înscriu în standarde trebuie să fie cele mai simple, mai rapide şi mai ieftine dintre metodele care au precizia cerută de verificarea condiţiilor prescrise pentru caracteristicile produsului. Rezultatele care se obţin trebuie să fie reproductibile (metoda trebuie să fie fidelă). Aparatura şi reactivii necesari pentru aplicarea metodei standardizate trebuie să fie accesibili pentru un laborator industrial dotat normal, iar costul lor să fie în concordanţă cu scopul şi importanţa determinării.
Metodele de analiză şi încercări înscrise în standarde sunt singurele metode oficiale valabile în relaţiile dintre părţi şi pentru arbitraje. Pentru controlul intern, atât la producător, cât şi la beneficiar se pot folosi şi alte metode.
Capitolul V face referire la condiţiile de ambalare, marcare, transport şi depozitare. Standardizarea condiţiilor de ambalare prin aplicarea unor prescripţii judicioase poate conduce la evitarea pierderilor cantitative datorate riscurilor de spargere, scurgere, risipire, alterare, furt etc. De altfel, sosirea produselor la destinaţie în aceleaşi condiţii în care se găseau la expediere este aproape tot atât de importantă ca şi fabricarea produsului.
Recomandările referitoare la marcare au drept scop stabilirea specificaţiilor necesare pentru identificarea produselor şi cunoaşterea provenienţei lor. Pe măsura creşterii gradului de complexitate, în special la produsele industriale de folosinţă îndelungată, modul de marcare a căpătat o importanţă deosebită în orientarea beneficiarilor, motiv pentru care, în prezent, în majoritatea ţărilor precum şi în cadrul Organizaţiei Internaţionale de Standardizare se desfăşoară o activitate intensă de stabilire a principiilor etichetării de informare, în principal pentru bunurile de consum. Specificaţiile de marcare includ: provenienţa, denumirea produsului, caracteristicile principale, conţinutul unităţii de ambalaj, data fabricării etc.
Cerinţele referitoare la transport sunt necesare pentru a se asigura calitatea produselor pe durata deplasării, de la locul de producţie la cel de desfacere sau consum. În acest scop, în funcţie de natura şi caracteristicile produsului, se menţionează: mijloacele de transport (vagoane deschise, vagoane închise, vagoane frigorifice, cisterne etc.); starea de igienă a mijlocului de transport (lipsa mirosurilor străine, dezinfectarea etc.); condiţii de temperatură; eventuale dispozitive suplimentare (pereţi despărţitori, stelaje etc); condiţii de manipulare (în special la produse periculoase: recipienţi sub presiune, explozivi, substanţe corozive etc.) etc. Dacă există regulamente oficiale privind depozitarea, transportul şi manipularea unor produse, se va face referire la acestea.
Prescripţiile referitoare la depozitare se vor înscrie ori de câte ori intervin în circulaţia produsului finit depozitări mai mult sau mai puţin îndelungate. Condiţiile care se prevăd trebuie să fie adecvate produsului, avându-se în vedere toate caracteristicile care pot suferi modificări în perioada depozitării.
Pentru unele produse, standardele conţin un capitol special referitor la termenul de garanţie sau de valabilitate.
De asemenea, standardul poate avea ataşate şi anexe, referitoare la unele probleme care nu au fost atinse în conţinutul capitolelor menţionate şi care prezintă interes în operaţiunea de standardizare, fabricare şi comercializare a produselor .