1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

O componentă deosebit de importantă a resurselor umane din firme o reprezintă managerii. Contribuţia acestora la stabilirea şi realizarea obiectivelor firmei este, evident,  fără a se substitui muncii celorlalte categorii de personal, adesea decisivă.

În literatura de specialitate definiţiile managerului diferă . În general există două abordări principale. O primă abordare este cea care include în categoria managerilor nu numai cadrele de conducere propriu – zise ,  dar şi personalul de specialitate. Pentru o asemenea abordare pledează şi P.Drucker, după ce face o analiză evolutivă a cadrelor de conducere.

O a doua tendinţă include în categoria cadrelor de conducere numai persoanele care deţin efectiv posturi manageriale, adică cărora le sunt nemijlocit subordonaţi alţi componenţi ai firmei, ce iau decizii de conducere, deci care influenţează în mod direct acţiunile şi comportamentul altor persoane.

Materia primă a managerilor reprezintă potenţialul subordonaţilor şi propriul lor talent de a conduce. Managerii exercită în mod permanent, integral sau parţial, funcţiile de previziune, organizare, coordonare şi control referitoare la procesele de muncă efectuate de subordonaţii lor. Ca urmare, sfera competenţelor şi responsabilităţilor atribuite este sensibil mai mare comparativ cu cea a cadrelor de execuţie , reflectare firească a amploarei obiectivelor şi sarcinile ce le revin.[1] Această a doua abordare o considerăm  mai riguroasă ,întrucât, în delimitarea managerilor se reflectă mai adecvat  procesul de conducere. Prima abordare este deficitară deoarece nu face deosebire între specialiştii şi funcţionarii din aparatul managerial şi managerii propriu – zişi, a căror misiune principală constă în exercitarea previziunii, organizării, coordonării, antrenării şi evaluării muncii primilor. Între cele două categorii de personal şi între obiectivele , sarcinile, competenţele şi responsabilităţile lor există, aşadar, deosebiri calitative care constituie fundamentul colaborării pentru realizarea obiectivelor întreprinderii.

Managerii prezintă o  serie de trăsături esenţiale , proprii tuturor persoanelor cu funcţii de conducere indiferent de profesia de bază, nivelul postului, profilul firmei, natura activităţii.

Majoritatea specialiştilor consideră a fi esenţiale următoarele caracteristici :

-  dubla profesionalizare, în virtutea căreia managerul trebuie să posede atât cunoştinţe de specialitate cât şi de ştiinţă a conducerii şi talentul pentru a le aplica. De asemenea, sunt necesare temeinice cunoştinţe juridice, economice, elemente de psihologia muncii şi psihologia industrială. În ceea ce priveşte raportul în care managerului îi sunt necesare cunoştinţele de specialitate şi cele de ştiinţă a conducerii, el este determinat de nivelul ierarhic la care se află managerul. La nivelele ierarhice inferioare, raportul este în favoarea cunoştinţelor profesionale, de specialitate. Pe măsură ce se depărtează de nivelele de execuţie, raportul se schimbă în favoarea cunoştinţelor din domeniul conducerii.

-  fiecare conducător obţine rezultate prin colaboratorii săi, prin membrii colectivului ce – i este subordonat. Aceasta impune pe de o parte existenţa unei relaţii optime de lucru între conducători şi colaboratorii săi, iar pe de altă parte, un comportament finalizator al conducătorului orientat permanent spre obţinerea de rezultate concrete, cel puţin la nivelul planurilor şi programelor stabilite.

- pentru conducerea modernă, creativitatea, care solicită în cel mai înalt grad capacităţile intelectuale ale conducătorului, constituie o trăsătură definitorie .Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană lărgeşte apreciabil orizontul cunoaşterii şi ridică nivelul de pregătire a tuturor cadrelor.

-  autoritatea cu care este investit conducătorul în exercitarea funcţiei sale este o altă caracteristică definitorie a activităţii sale. Eficienţa muncii conducătorului, capacitatea acestuia de a – şi antrena colaboratorii şi de a obţine rezultate superioare sunt invers proporţionale cu diferenţele ce pot apărea între latura formală a activităţii de jure, conferită de funcţia ocupată şi latura neformală izvorâtă din personalitatea şi nivelul cunoştinţelor sale, din competenţe efectivă demonstrată în luarea deciziilor şi gradul în care conducătorul se impune realmente în faţa colaboratorilor săi.

            -  în procesul conducerii, conducătorul se află într – o dublă ipostază în raport cu care trebuie să – şi modeleze conţinutul şi modalităţile de desfăşurare a activităţii sale : pe de o parte titular al unei funcţii de conducere, iar pe de altă parte component al unui organ de conducere colectivă sau al unei echipe de lucru. Dubla apartenenţă ierarhică a conducătorului se reflectă în amploarea considerabil sporită a atribuţiilor sale comparativ cu cele ale unui executant, în valenţele informaţionale şi decizionale apreciabile ale activităţii sale.

- suprasolicitarea conducătorului în executarea funcţiei sale constituie o ultimă caracteristică esenţială a activităţii sale. Aceasta este determinată atât de conţinutul muncii de conducere cât şi de întinderea timpului de lucru zilnic al conducătorului care , de regulă depăşeşte sensibil pe cel al colaboratorilor săi . Factorul esenţial care permite conducătorului să evite suprasolicitarea şi consecinţele acesteia este stilul de muncă adoptat, regimul de organizare şi desfăşurare a propriei activităţi

 

[1] O.Nicolescu, I.Verboncu, “Management”, Ed. Economică, 1996

Loading...