1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Într-o societate modernă, democratică, activitatea statală este complexă şi diversificată. Între domeniile importante menţionăm: administrativ, juridic, cultural, ocrotirea sănătăţii, învăţământ, sport etc. Toate acestea reprezintă părţi ale managementului public, care are ca obiectiv fundamental satisfacerea intereselor sociale, generale[1].

Astfel, unii autori precizează că termenul “administraţie” desemnează o activitate a unei persoane, care ajută la realizarea unui obiectiv şi derivă din cuvântul din limba latină “magister”, semnificând stăpânul căruia i se subordonează servitorul[2].

Alţi specialişti consideră că administraţia locală, în baza principiului autonomiei locale, este, în esenţă, administraţie publică şi nu administraţie de stat. Faptul că unele autorităţi administrative, prin care se realizează autonomia locală, au şi atribuţii de administraţie de stat nu înseamnă că toată activitatea lor este statală. Altfel, instituirea autonomiei locale ar fi o pură ficţiune[3].

Utilizând noţiunea de „administraţie de stat”, alţi autori susţin că prin aceasta se înţelege un sistem de instituţii ale statului sau „o anumită formă fundamentală de activitate administrativă”; iar noţiunile de „activitate administrativă”, „instituţii administrative” pot fi explicate şi prin termeni ca „activitate executivă”, respectiv „instituţii executive”, deşi termenii „administrativ” şi „executiv” sunt folosiţi alternativ, uneori chiar cu sens identic.

Există şi grupuri de specialişti care fac o distincţie netă între „administraţie de stat” şi „activitate executivă”. Ei definesc administraţia de stat ca fiind “activitatea care se desfăşoară pentru îndeplinirea în mod practic şi concret a funcţiilor statului şi a sarcinilor organismelor administraţiei de stat”, iar activitatea executivă ca fiind o parte a sistemului administrativ.

Autoritatea administrativă, susţin specialiştii francezi, este reprezentată de o persoană sau de un grup de persoane, funcţionari publici care au competenţe precizate de lege pentru a acţiona în sensul aplicării conţinutului legilor publice[4].

Unii specialişti consideră că aceasta este o abordare formal organică, dar că există şi o a doua accepţiune, în sens material funcţional. Astfel, administraţia publică[5] evocă acte juridice şi operaţiuni materiale prin care se execută legea, fie prin emiterea de norme subsecvente, fie prin organizarea sau, după caz, prestarea directă de servicii publice.

Unii specialişti pun semnul identităţii între administraţia publică şi managementul public, deşi între cele două domenii distincte există doar strânse interdependenţe[6].

Într-o recentă colecţie de eseuri Hyde şi Shafritz încearcă să ofere o definiţie a managementului public. Ei consideră că managementul public studiază o largă problematică integrată în domeniul administraţiei publice. În plus, este partea din administraţia publică care cercetează, dincolo de artă, ştiinţa aplicării metodologiei pentru realizarea programului de administraţie publică prin organizare - restrucurare, pentru schimbare în politică şi planificare, în alocarea resurselor funcţie de buget, în managementul financiar, al resurselor umane şi în programul de evaluare şi control.

Autorii acestor opinii abordează managementul public, ca domeniu, iar funcţionarul public, ca practicant. Totodată, managementul public vizează şi metodele, tehnicile manageriale, abilitatea şi priceperea cu care acestea sunt folosite pentru a transpune ideile şi politica în programe de acţiune[7].

Prin urmare, managementul public se analizează modul de exercitare a funcţiilor de management, într-un context bine definit de administraţia publică[8].

Managementul public reprezintă ansamblul proceselor şi relaţiilor de management, bine determinate, existente între componente ale sistemului administrativ, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile şi/sau se planifică, organizează, coordonează, gestionează şi controlează activităţile implicate în realizarea serviciilor care satisfac interesul public.

Prin urmare, managementul public este o disciplină specializată care are ca obiect cunoaşterea proceselor şi relaţiilor de management din administraţia publică în toată complexitatea lor în vederea formulării de principii şi legităţi pentru perfecţionarea permanentă a organizării şi funcţionării structurilor administrative, în funcţie de valorile puterii politice, de necesităţile economi,co-sociale, de gradul de înzestrare tehnică, de nivelul general de cultură şi civilizaţie etc., cu scopul realizării unor servicii publice eficiente, corespunzătoare nevoii sociale generale şi satisfacerii interesului public[9].

Noţiunea de management a fost introdusă în circulaţie la începutul secolului al XX-lea de către doctrinarii americani, iar ulterior a fost preluată ca atare în multe ţări europene, “ceea ce poate însemna, pe de o parte, recunoaşterea faptului că elaborarea acestui concept s-a realizat esenţialmente în şcolile din S.U.A., iar pe de altă parte, că este necesară o interpretare unitară a conţinutului său.”[10]

Etimologic, termenul de management provine din latinescul “manus” cu înţelesul de “mână”, fiind o substantivizare a verbului “maneggiare”, sinonim cu englezescul  „to manage”, care se traduc prin: “a dirija”, “a conduce”, “a coordona” grupuri de oameni.

Un element bizar care rezultă din analiza evoluţiei în timp a mana­gementului îl constituie discrepanţa existentă între istoria îndelungată a profesiei de manager, prin comparaţie cu vârsta relativ tânără a ştiinţei managementului. Cu certitudine activitatea de conducere are o existenţă milenară, în decursul căreia a înregistrat progrese substanţiale, de la empirism la managementul ştiinţific, dar ştiinţa managementului s-a cristalizat mult mai târziu, la începuturile secolului XX, ca o consecinţă firească a acumulărilor substanţiale de cunoştinţe şi experienţe în secolele XVIII şi XIX.[11]

O contribuţie esenţială la fondarea ştiinţei managementului au avut-o Frederic W. Taylor şi Henry Fayol, ale căror lucrări “Principiile manage­mentului ştiinţific” şi respectiv “Administraţia industrială şi generală” se consideră că au constituit bazele managementului ştiinţific.

“Elementele concepute de cei doi specialişti, consideraţi ca părinţii ştiinţei managementului, se refereau la conducerea organizaţiilor în general, cu concretizări în special la nivelul firmei. Ulterior, numeroşi alţi specialişti dintr-un număr mare de ţări, în special din Europa şi America de Nord, au contribuit, din variate puncte de vedere, la edificarea ştiinţei managementului”.[12]

Într-adevăr, autorilor menţionaţi li s-au alăturat M. Weber, L. Gulick, O. Sheldon, LUnwick, M. Parker Follet şi alţii care au constituit “şcoala clasică” în evoluţia managementului, al cărui merit principal constă în formularea unor principii care au vizat structura organizaţiei şi meca­nismul de funcţionare al acesteia.

Relativa tinereţe a ştiinţei managementului coroborată cu importanţa managementului în dezvoltarea organizaţiilor din orice societate a crescut preocuparea specialiştilor în domeniu, fiind formulate o multitudine de definiţii care reflectă o abordare complexă a conceptului.

Astfel, prin management se înţelege, într-o opinie, “actul, arta sau maniera de dirijare, control şi direcţionare” precum şi “grupul celor ce conduc sau direcţionează o întreprindere”.[13]

Într-o altă opinie, managementul firmelor constă în “studierea pro­ceselor şi relaţiilor de management din cadrul lor, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure obţi­nerea şi creşterea competitivităţii”.[14]

În mod concret, procesul de management constă în ansamblul fazelor şi proceselor prin care se determină obiectivele organizaţiei şi ale subsis­temelor acesteia, resursele şi procesele de muncă necesare realizării lor, prin care se integrează şi controlează munca personalului, folosind un complex de metode şi tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a scopului organizaţiei.

Relaţiile de management pot fi definite ca fiind “raporturile care se stabilesc între componentele unui sistem şi între acestea şi componentele altor sisteme, în procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării şi control-evaluării activităţii firmei”.[15]

Un alt autor susţine că “Managementul este procesul de stabilire şi atingere a scopurilor prin utilizarea şi coordonarea resurselor umane, tehnice şi financiare în contextul mediului”,[16] iar Richard Farmer afirma, apreciem noi, cu valoare axiomatică: “Managementul este unul din factorii esenţiali care explică de ce o ţară este bogată sau săracă”.[17]

Într-o altă viziune, S. C. Certo defineşte managementul ca fiind: “procesul îndeplinirii obiectivelor organizaţiei, cu şi prin intermediul oamenilor, precum şi al altor resurse ale organizaţiei”[18], iar D. Fundătură defineşte managementul ca un “mod de a conduce şi a gestiona raţional o organizaţie, de a organiza activităţi, de a stabili scopuri şi obiective, de a construi strategii”.

Din analiza definiţiilor prezentate putem evidenţia câteva elemente relevante, după cum urmează:

  • managementul este un proces de stabilire şi atingere a unor obiective. Orice organizaţie, publică sau privată, este creată şi operează în scopul de a realiza anumite obiective prestabilite prin actul de înfiinţare al acesteia;
  • managementul utilizează resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale cu care este înzestrată organizaţia. Pentru a îndeplini obiectivele acesteia, managerii împreună cu angajaţii folosesc materiale, bani, utilaje, tehnologie, informaţii etc., managementul implicând utilizarea creativă, eficientă şi eficace a acestora;
  • managementul organizaţiilor operează în interdependenţă cu mediul extern, astăzi din ce în ce mai turbulent, factorii de mediu influenţând în mod decisiv organizaţia, în atingerea scopurilor sale;
  • managementul constituie elementul esenţial şi determinant în reali­zarea obiectivelor organizaţiei.[19]

Pe de altă parte, complexitatea semantică a termenului i-a determinat pe specialişti să-i atribuie mai multe sensuri, şi anume: managementul constituie o ştiinţă, un domeniu incontestabil al ştiin­ţelor sociale contemporane. Cu alte cuvinte, managementul poate fi per­ceput ca un ansamblu de activităţi umane prin care se studiază procesele şi relaţiile de management cu scopul a descoperi concepte, principii, metode, proceduri şi tehnici necesare şi utile în conducerea eficientă şi eficace a organizaţiilor.

În al doilea rând, managementul este o activitate practică, o pro­fesie, o componentă a diviziunii sociale a muncii în afara căreia este de neconceput dezvoltarea oricărei organizaţii; Profesia de manager poate fi exercitată unipersonal, de către manageri individuali, spre pildă: director general, director executiv, preşedinte, prefect, primar etc. sau se poate exercita prin intermediul unei echipe, altfel spus management cu compo­nenţă pluripersonală, bunăoară: consiliile de administraţie, adunarea generală a acţionarilor, consiliile locale, consiliile judeţene etc.

În al treilea rând, managementul este perceput ca o artă. În alţi termeni, managementul constă în măiestria managerului de a aplica cu succes, la realităţile diferitelor situaţii, în condiţii de eficienţă, experienţa şi cunoştinţele sale ştiinţifice.

În sfârşit, managementul este considerat a fi arta de a conduce gru­puri de oameni. Altfel spus, punerea în valoare a elementelor ştiinţifice este influenţată şi condiţionată în mod determinant de anumite calităţi şi apti­tudini absolut necesare unui manager, cum ar fi: competenţa, caracterul, inteligenţa, capacitatea organizatorică, intuiţia, abilitatea de a comunica, talentul etc. Fiecare manager trebuie să fie un catalizator care să aibă abi­litatea de a motiva şi de a antrena resursele umane ale organizaţiei pentru realizarea obiectivelor planificate de managementul din vârful ierarhiei.

Pentru definirea conceptului de management este necesar să plecăm de la realitatea conform căreia în cadrul oricărei organizaţii, de tip public sau de tip privat, se desfăşoară procese de muncă. Mai concret, funcţionalitatea oricărui tip de organizaţie este asigurată prin două categorii de procese de muncă, şi anume:

  • procese de execuţie, concretizate prin acţiunea factorului uman asupra factorilor de producţie, cu scopul de a crea anumite bunuri mate­riale sau de a presta anumite servicii. De regulă, aceste procese sunt cuan­tificabile, putând fi determinate sau determinabile sub aspect cantitativ.
  • procese de conducere sau procese de management, care se realizează prin acţiunea unei fracţiuni a resurselor umane din cadrul organizaţiei, respectiv personalul cu funcţii de conducere, asupra celei­lalte părţi a resurselor umane din cadrul organizaţiei (personalul de exe­cuţie). Aşadar, între cele două categorii de personal se stabilesc anumite relaţii specifice, denumite relaţii de management. Aceste relaţii sunt orien­tate spre activităţile de previziune, organizare, coordonare, antrenare şi control derulate în cadrul organizaţiei.

În acest context, putem defini managementul ca fiind ştiinţa care studiază procesele şi relaţiile de management în scopul de a descoperi legităţile şi principiile care le guvernează precum şi pentru a identifica metode, tehnici, proceduri şi modalităţi de conducere care să conducă la realizarea obiectivelor organizaţiei în condiţii de eficienţă ori de eficaci­tate, după caz.[20]

Cu certitudine însă, managementul este o ştiinţă a prezentului şi a viitorului, întrucât este de neconceput proiectarea sau reproiectarea orga­nizaţiilor în afara unor principii, legităţi, metode, tehnici ori instrumente generate de ştiinţa managementului.

Evident că succesul organizaţiei este asigurat de îmbinarea armo­nioasă a elementelor de natură ştiinţifică cu cele de natură personală pe care trebuie să le reunească managerul acesteia.

Datorită valorii ştiinţifice incontestabile, principiile enunţate de către reprezentanţii şcolii clasice şi-au dovedit pertinenţa şi perenitatea, fiind încă de actualitate, chiar dacă, în timp, au suferit modificări în formele de aplicare. Pentru aceste considerente, redăm mai jos câteva dintre ele:

  • dezvoltarea ştiinţei, Fr.W. Taylor susţinând că nici o sarcină de muncă, oricât de simplă ar fi ea, nu trebuie realizată în mod intuitiv. Pentru a se ajunge la o astfel de performanţă, autorul consideră că este necesar ca managementul organizaţiilor să realizeze studiul timpului, al mişcărilor şi al celor mai bune modalităţi de realizare a activităţilor de către lucrători, în scopul de a determina timpul, mişcările şi modalităţile optime de realizare a fiecărei operaţii practice;
  • selecţia ştiinţifică şi dezvoltarea progresivă a muncitorilor, prin­cipiu potrivit căruia pentru ca muncitorii să ajungă la performanţe înalte şi care să le permită să fie cât mai bine plătiţi, este necesară o selecţie ştiinţifică a acestora, de natură să realizeze o corespondenţă cât mai reală între calităţile fizice şi intelectuale ale fiecărui muncitor, pe de o parte, cu cerinţele muncii pe care o prestează acesta, pe de altă parte;
  • principiul ierarhiei, conform căruia orice organizaţie este consti­tuită dintr-un ansamblu de linii ierarhice, care au ca punct de plecare vârful ierarhiei, conducătorul organizaţiei, cu orientarea spre baza aces­teia. Pentru operativitate şi în scopul de a asigura eficienţa sau, după caz, eficacitatea activităţii, autoritatea deţinută la nivelul superior poate fi delegată spre nivelurile inferioare;
  • unitatea de comandă, principiu potrivit căruia fiecare salariat trebuie să primească dispoziţii numai de la şeful său ierarhic;
  • specializarea organizaţională, în temeiul căreia fiecare angajat trebuie să realizeze activităţi cât mai specializate şi cât mai bine însuşite, situaţie care va conduce la creşterea productivităţii muncii şi implicit la majorarea salariilor;
  • evantaiul subordonaţilor, potrivit căruia un şef poate conduce în mod performant, numai un număr determinat de subordonaţi, care indică limitele puterii sale decizionale precum şi importanţa delegării;
  • corespondenţa autoritate-responsabilitate, principiu conform căruia autoritatea conferită oricărui manager, prin lege sau prin regula­mentele interne ale organizaţiei, trebuie echilibrată cu responsabilitatea acestuia;
  • principiul excepţiei, care defineşte limitele convenabile ale dele­gării de atribuţii de la un manager superior la un manager inferior. Astfel, se apreciază că delegarea poate fi practicată pe un pian mai larg în ceea ce priveşte sarcinile de rutină, care se consideră că pot fi îndeplinite corespunzător de către subordonaţi, în timp ce sarcinile de excepţie trebuie realizate de către managerul din vârful ierarhiei;
  • principiul raţionalist, după care se apreciază că angajaţii firmelor se comportă, în general, în mod raţional;
  • principiul centralizării, potrivit căruia delegarea de autoritate trebuie să se înscrie în limite raţionale etc.[21]

Ulterior, ştiinţa managementului a fost îmbogăţită în mod continuu prin aportul mai multor curente de gândire, grupate în doctrină în şcoala rela­ţiilor umane, şcoala mişcării cantitative, şcoala sistemelor sociale, şcoala empirică (neoclasică), abordarea sistemică şi abordarea contextuală, procesul fiind şi astăzi în derulare.

“Se poate aprecia că, în prezent, în domeniul managementului s-a constituit un sistem teoretic şi metodologic-aplicativ coerent, ce cuprinde concepte, principii, metode şi tehnici bine articulate, care constituie pilonii cadrului structural al unei adevărate metaştiinţe a gândirii şi practicii manageriale...”[22], context în care autorul consideră că managementului modern îi sunt caracteristice următoarele orientări:

  • viziunea globală, integratoare a problemelor. Potrivit acestei viziuni, determinată cu precădere de mişcarea sistemelor, problemele manage­riale trebuie abordate din două planuri, care se interferează, şi anume:
  • în interiorul organizaţiei abordată ca sistem, respectiv între sub­sistemele componente ale acesteia;
  • în exteriorul organizaţiei, respectiv între organizaţie şi mediul extern acesteia.
  • interdisciplinaritatea, domeniul ştiinţei şi practicii managementului reprezentând terenul de absorbţie şi integrare a celor mai noi elemente aparţinând altor ştiinţe, adaptate şi utilizate în funcţie de nevoile specifice ale conducerii organizaţiilor;
  • accentuarea caracterului previzional, fiind de neconceput evoluţia unei organizaţii fără o strategie bine definită, cu prefigurarea direcţiilor şi obiectivelor de atins, în funcţie de care să se stabilească toate elementele manageriale care să permită dezvoltarea preconizată;
  • creşterea dinamismului managerial, condiţie impusă de turbulenţa accentuată a mediului extern organizaţiilor;
  • profesionalizarea funcţiei de manager, cerinţă sine-qua-non în evoluţia oricărei organizaţii. Realismul acestei cerinţe este ilustrat, printre altele, de faptul că au proliferat în învăţământul superior facultăţile de management, precum şi de numeroasele reuniuni care se organizează cu acest specific;
  • universalitatea managementului, în ultimele decenii realizându-se un transfer continuu şi tot mai accentuat de concepte, principii, metode, tehnici şi proceduri manageriale din domeniul firmelor private către orga­nizaţiile publice. Au apărut astfel noi ramuri ale managementului, astăzi vorbindu-se în mod frecvent despre management agrar, management bancar, management financiar, management în domeniul asigurărilor, managementul dezvoltării locale, managementul public, managementul serviciilor publice etc.

Astăzi se poate constata că organizaţia de tip instrumental-legal concepută de Fr. Taylor, H. Fayol, Max Weber ş.a. s-a răspândit în toate domeniile vieţii economico-sociale, fiind specifică în prezent atât secto­rului privat, cât şi sectorului public, cu aceleaşi consecinţe în planul managementului. Astfel, “societatea a devenit treptat o societate a organizaţiilor, iar individului i se cere cu insistenţă să se afirme ca om organizaţional”.[23]

Schimbările sociale şi economice au fost temele principale ale ultimilor douăzeci de ani. Structura socială şi economică a statelor lumii a devenit atât de interdependentă, încât nici un stat, regiune sau colectivitate locală nu poate ignora această realitate. Indivizii şi grupurile sociale produc schimbarea şi în acelaşi timp sunt influenţaţi în mod fundamental de ea.[24]

 

[1] Cole G.A., op. cit., p. 115

[2] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 15.04.2016

[3] Nicola I., op. cit., p. 46

[4] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 15.04.2016

[5] Oroveanu M., Introducere în ştiinţa administraţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 31.

[6] Androniceanu A., op. cit., p. 18

[7] Nicola I., op. cit., p. 49

[8] Cole G.A., op. cit., p. 117

[9] http://documents.mx/documents/proiect-management-55f8316cb9b0d.html, accesată la data de 15.04.2016

[10]I. Popa, R. Filip, Management internaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 13.

[11] Iordan N., Managementul serviciilor publice, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 1

[12]O. Nicolescu, I. Verboncu, Management, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 46.

[13] H. Johannsend, G.T. Page, International Dictionary of Management, Kogan Page, London, 1995.

[14] Iordan N., Managementul serviciilor publice, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 2

[15] Idem, p. 39, 40.

[16] L.S. Baird, J.E. Post, J. F. Mahon, Management. Functions and Responsibilities, Harper and Row, 1990, p. 39.

S.C. Certo, Managementul modem, Editura Teora, Bucureşti, 2002, p.232, Dicţionar de management, Editura Coressi, 1992.

[18] C. Russu, Management, Editura Expert, Bucureşti, 1996, p. 13.

[19] Iordan N., Managementul serviciilor publice, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 3

[20] Iordan N., Managementul serviciilor publice, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 4

[21] Iordan N., Managementul serviciilor publice, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 5

[22] C. Russu, op. cit., p. 22.

[23] M. Vlăsceanu, Organizaţiile şi cultura organizării, Editura Trei, Bucureşti, 1999, p. 7.

[24] Iordan N., Managementul serviciilor publice, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 6

Loading...