loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Varietatea formelor sub care poate exista și funcționa o organizație face necesară stabilirea unor criterii de clasificare. Principalele criterii utilizate în literatura de specialitate[1] și tipurile corespunzătoare de întreprinderi sunt prezentate în continuare.

  1. După forma juridică, pot fi delimitate următoarele tipuri de întreprinderi:

-I- întreprinderea publică - este cea în care statul sau unele colectivități publice dețin proprietatea asupra patrimoniului, având, de regulă, și inițiativa înființării ei; există unele diferențe între întreprinderea de stat de tip socialist, caracterizată printr-un grad de autonomie redus și prin preponderența în economia națională, și întreprinderea publică de tip capitalist, cu un grad mai mare de autonomie, fiind creată în scopul asigurării controlului statului în unele sectoare de interes deosebit pentru economia națională (sectoare strategice) și al influențării de către stat a unor evoluții social-economice pe termen lung; în țara noastră, acest al doilea tip de întreprindere publică se regăsește mai ales sub forma regiei autonome (organizată la nivel național, în industria energetică, poștă, exploatarea minelor și gazelor naturale, transporturi feroviare, sau la nivel municipal, pentru distribuirea gazului, transport în comun etc.);

■I întreprinderea semipublică - în care puterea publică deține doar o parte din patrimoniu și din conducerea și controlul activității; formele concrete de existență ale acesteia sunt: concesiunea, prin care puterea publică deleagă o întreprindere privată să administreze un serviciu public, potrivit unor condiții contractuale stipulate într-un caiet de sarcini (referitoare la atribuții, autonomie decizională, obligații etc.); societatea în proprietate mixtă, în care capitalul este deținut de stat și de persoane particulare;

+ întreprinderea privată - este cea al cărei patrimoniu aparține unei persoane sau unui grup de persoane, având totală independență în orientarea și administrarea afacerii.

  1. După scopul înființării și modul de funcționare, pot exista:

regii autonome (prezentate mai sus);

societăți comerciale, care sunt persoane juridice ce efectuează activități de producție și comercializare a produselor și/sau serviciilor, în scopul obținerii de profit; ele pot fi de stat sau particulare (private)*;

organizații nonprofit, create în scopul sprijinirii unor activități de natură socială, educațională, religioasă sau alte asemenea servicii necomerciale, fără a se urmări obținerea profitului; unele muzee, școli particulare, activități de caritate funcționează sub această formă. Aceste organizații sunt supuse unor reglementări speciale, diferite de celelalte categorii.

  1. După numărul proprietarilor și modul de constituire și exploatare a patrimoniului, întreprinderile pot fi grupate în: întreprinderi private individuale, aflate în proprietatea unei singure persoane fizice (care se va identifica cu persoana juridică), care poate să utilizeze unul sau mai mulți salariați și care este în totalitate responsabilă de bunurile întreprinderii; aceasta asigură conducerea firmei și, în același timp, efectuează integral sau parțial munca de execuție. Ca variante ale acestui tip întâlnim întreprinderea impersonală (cu un singur acționar), întreprinderea familială, al cărei patrimoniu aparține unei familii ai cărei membri, de regulă, sunt și lucrători, și întreprinderea cooperatistă, în care patrimoniul este deținut de un anumit număr de coproprietari ce se asociază și care anterior desfășurau activități similare în calitate de mici producători;

întreprinderi societare, caracterizate prin împărțirea între mai multe persoane a capitalului divizat în titluri de valoare numite fie acțiuni, fie părți sociale, precum și a profitului obținut, proporțional cu mărimea capitalului investit de către fiecare persoană. Aceste societăți funcționează fie sub forma parteneriatelor (sau societăților de persoane), caracterizate prin responsabilitatea nelimitată a partenerilor față de creditorii firmei, garantând cu toate veniturile lor, prin formalități simple de înființare, prin desfășurarea unei activități relativ modeste ca dimensiuni etc., fie sub forma corporațiilor (sau societăților de capitaluri), în care responsabilitatea acționarilor este limitată la nivelul capitalului adus, iar puterea de decizie a fiecăruia depinde de numărul acțiunilor deținute[2]. Datorită numeroaselor avantaje pe care le oferă, societățile pe acțiuni sunt cele mai răspândite în lume.

În țara noastră, potrivit legii, pot funcționa următoarele tipuri de întreprinderi societare (vezi tabelul 2.1):

Tipul societății comerciale

Principalele caracteristici

Avantaje

Limite

Societate în nume colectiv (SNC)

•   este o societate de persoane;

•   obligațiile sociale sunt garantate de toți asociații, cu întregul lor patrimoniu;

•   patrimoniul și persoana asociatului devin componente ale personalității juridice a societății;

•   au o firmă socială (nume comercial) în care apar numele tuturor asociaților sau al celui mai cunoscut.

•   garanția mare a societății dată nu numai de patrimoniul ei, ci și de cel al asociaților;

•   asociații au încredere unii în alții, oferind garanție terților.

•   număr redus de asociați;

•   în cazul interdicției, insolvabilității sau morții unui asociat, se ajunge la dizolvarea societății;

•   în cazul falimentului, atât societatea, cât și asociații sunt declarați faliți;

•   este improprie marilor întreprinderi.

Societate în comandită simplă (SCS)

•   este o societate de persoane;

•   există două categorii de asociați:

a) comanditarii, a căror responsabilitate este limitată la mărimea aportului social;

b)  comanditații, care exploatează capitalul și care răspund nelimitat și solidar de toate datoriile societății;

•   este o firmă socială ca și SNC, cu mențiunea că în firmă pot figura numai numele comanditaților.

•   permite combinarea disponibilului de capital al unor persoane cu aptitudinea de a-l exploata a altora;

•   permite punerea în valoare a brevetelor, invențiilor etc.

•   prezintă o anumită instabilitate;

•   nu are durată mare de funcționare și nici capital mare;

•   dispariția unui asociat duce la dizolvarea societății.

Societate în comandită pe acțiuni (SCA)

•   este o societate de capitaluri;

•   capitalul este divizat în acțiuni;

•   acționarii comanditari își pot vinde partea și astfel pot ieși din societate;

•   asociații sunt răspunzători în limita capitalului deținut (acțiunilor);

•   permite combinarea disponibilului de capital al unor persoane cu abilitățile altora de a-l exploata;

•   acțiunile pot fi vândute sau transmise altor

•   nu se folosește pentru societățile cu volum mare de capital;

•   credibilitate mai redusă în fața terților față de sNc. ’

Tipuri de întreprinderi societare

 

Tabelul 2.1


Tipul societății comerciale

Principalele caracteristici

Avantaje

Limite

 

• nu are firmă socială, ci se denumește prin obiectul societății.

persoane fără ca societatea să se desființeze.

 

Societate pe acțiuni (SA) ’

•   este o societate de capitaluri;

•   capitalul este divizat în acțiuni;

•   acționarii sunt răspunzători numai în limita aportului la capitalul social;

•   capitalul societății este compus din:

a) capitalul inițial, subscris de asociați, numit și "capital-acțiuni";

b) "capitalul-obligațiuni", cel procurat pe parcurs prin emiterea de obligațiuni.

•   permite constituirea unui capital important ca volum;

•   acțiunile sunt transmisibile;

•   societatea poate funcționa chiar dacă unii acționari își vând acțiunile pe care le dețin.

• dificultăți în conducerea societății când nu există un deținător majoritar al acțiunilor societății.

Societate cu răspundere limitată (SRL)

•   societate de capitaluri;

•   răspunderea este limitată la aportul social;

•   capitalul social nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei;

•   aportul social este alcătuit din părți sociale;

•   numărul de asociați nu poate fi mai mare de 50.

•   răspunderea asociaților numai în limita aportului social;

•   în cazul dispariției unui asociat, societatea nu se dizolvă.

•   credibilitate mai redusă în fața partenerilor de afaceri;

•   nu se pretează, de regulă, la întreprinderi de dimensiuni mari.

Sursa: T. Zorlențan, E. Burduș, G. Căprărescu, Managementul organizației, vol. l, București, Editura Holding Reporter, 1995, pag. 159-161

  1. În funcție de apartenența națională, întâlnim:

+ întreprinderi naționale, al căror patrimoniu se află integral în proprietatea membrilor unei anumite țări;

■I întreprinderi multinaționale, al căror patrimoniu aparține unui grup economic cu caracter internațional și ale căror subunități sau divizii își desfășoară activitatea în două sau mai multe țări;

+- firmele joint-venture, create prin participarea cu capital în proporții diferite a unor persoane fizice sau juridice din două sau mai multe țări.

  1. După dimensiuni (respectiv, mărimea factorilor de producție - capital financiar și tehnic, forța de muncă utilizată), întreprinderile pot fi grupate în:

?! întreprinderi mari, caracterizate printr-un grad mare de diversitate a activității, resurse financiare importante, un număr important de lucrători (peste 250 salariați, în țara noastră), organizare pe un număr mare de niveluri ierarhice sau pe subsisteme (subunități, filiale ș.a.), dar și printr-o adaptare mai greoaie la schimbările din mediul extern;

-I- întreprinderile mici și mijlocii, încadrate astfel după anumite criterii precise, dar neuniforme de la o țară la alta; criteriile se referă în general la numărul de angajați și uneori la cifra de afaceri în mai toate țările europene, precum și în SUA14, însă limitele sunt diferite. În țara noastră, conform legii[3] [4] criteriile de definire a întreprinderilor mici și mijlocii sunt:

  1. un număr de până la 49 angajați pentru întreprinderea mică;
  2. 50-249 angajați pentru întreprinderile mijlocii.

Având în vedere caracteristicile mediului economic românesc, alte surse consideră mai potrivită următoarea clasificare:

  1. microîntreprinderi cu 1-9 angajați;
  2. întreprinderi mici cu 10-49 angajați;
  3. întreprinderi mijlocii cu 50-249 angajați.
  4. În funcție de "forța conducătoare" care definește profilul activității rnrei organizații, distingem organizații[5]:

axate pe produs, a căror succes are de multe ori la origine reușita unui produs sau serviciu; ele vor fi mai preocupate de caracteristicile produsului lor decât de eficiența acestuia sau, în cazul sectorului public, de costul său;

axate pe profit - sunt, în general, cele din sectorul financiar, companii care controlează alte companii mai mici sau organizații de marketing; ele sunt pregătite mereu să "speculeze" oportunități de piață, diversificându-și activitatea, pătrunzând pe noi piețe etc.; sunt foarte dinamice;

axate pe personal - tind să considere furnizarea de locuri de muncă drept rațiunea principală a existenței lor; aparțin în general sectorului public, se implică puternic în activitatea sindicală și nu dau prea multă atenție nevoilor clienților;

+- axate pe client, flexibile, nebirocratice, cu o structură descentralizată, dornice să asculte și să înțeleagă nevoile clienților; sunt considerate cele mai bune modele;

+ caritabile, etnice și religioase, a căror forță conducătoare este în general explicită și corect înțeleasă de angajați și clienți.

Indiferent de categoria în care se încadrează, organizația reprezintă cadrul juridic și de management în care se desfășoară cea mai mare parte a activităților economice și sociale din cadrul fiecărei țări. De aceea, importanța și responsabilitatea acesteia sunt deosebit de mari pentru societate.

 

[1]  C. Russu, op. cit, pag. 42-49; T. Zorlențan, E. Burduș, G. Căprărescu, op. cit, pag. 167-164; O.

Nicolescu, I. Verboncu, Management, București, Editura Economică, 1995, pag. 85-90

* Notă: În lucrarea de față, indiferent de termenul folosit - întreprindere, organizație, firmă - referirile sunt făcute, în principal, la acest tip de întreprindere.

[2]    W. Pride, R. Hughes, J, Kapoor, Business, 3rd edition, Boston, Houghton Mifflin Company, 1991, pag. 72-86.

[3]  C. Russu, Managementul întreprinderilor mici șl mijlocii, București, Editura Expert, 1996, pag.

15-24; P. Sandu, Management pentru întreprinzători, București, Editura Economică, 1997, pag. 19-28

[4]   Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii.

[5]    M. Peel, Introducere în management, FIMAN, București, Editura Alternative, 1993, pag. 166-167 și Ordonanța nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor.

Loading...