loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Importanta acordata studierii organizației de catre teoria economica deriva din faptul ca ea este principala forma prin care oamenii isi satisfac nevoile si isi ating scopurile in societate, principala structura prin care societatea isi indeplineste functia sa economica, referitoare la productia si distributia bunurilor. Pentru a dezvolta aceasta idee, este necesara o clarificare a conceptului de organizatie, a functiilor si responsabilitatilor sale, precum si o trecere in revista a tipurilor de intreprinderi.

Definiții:

Conform Dictionarului explicativ al limbii romane, organizația este o “asociatie de oameni cu conceptii sau preocupari comune, uniti conform unui regulament sau unui statut, in in vederea depunerii unei activitati organizate[1]”. Cu alte cuvinte, o organizatie este un grup de doua sau mai multe persoane care lucreaza impreuna, pentru a-si atinge anumite scopuri.

Desigur, organizatia poate fi creata pentru a servi unor variate scopuri, insa noi vom lua in considerare exclusiv organizatiile create in scopuri economice - respectiv intreprinderile. In acest context, intreprinderea poate fi considerata:

o unitate economica ce produce sau distribuie bunuri si servicii, utilizand o serie de resurse - materiale, financiare, umane si informationale.

Pentru a avea succes, intreprinderea trebuie sa gaseasca cea mai buna combinatie a celor patru categorii de resurse.

Pornind de la definitiile prezentate mai sus, elementele care caracterizeaza o organizatie sunt[2]:

  • obiectivele, strans legate de crearea sa, acestea exprima, intr-o forma concreta si masurabila, scopurile avute in vedere in activitatea desfasurata in organizatie; ele pot fi:
  • generale, care corespund rolului intreprinderii si care sunt fixate pentru perioade lungi;
  • derivate, esalonate astfel incat realizarea lor prealabila sa conduca treptat spre atingerea obiectivelor generale; realizarea lor constituie obiectul diferitelor functiuni ale intreprinderii;
  • specifice, care conditioneaza realizarea obiectivelor derivate si sunt fixate pentru fiecare activitate in parte sau pentru fiecare compartiment al intreprinderii[3];
  • resursele necesare desfasurarii activitatii, care pot fi materiale (utilaje, materii prime, unelte, mobilier etc.), financiare (capital propriu, credite, dobanzi etc.), umane (ansablul angajatilor, ca numar si structura, cu toate nevoile, motivatiile, cunostintele, experienta, atitudinile, abilitatile, interesele lor) si informaționale (informatii propriu-zise si tehnologia aferenta);
  • planurile (sau programele de activitate) necesare realizarii obiectivelor propuse;
  • conducerea (managementul), respectiv oameni abilitati sa ia decizii care sa duca la fixarea si realizarea obiectivelor.

Funcții:

Pentru atingerea obiectivelor sale, organizatia desfasoara o serie de activitati, deosebit de complexe si variate. Identificarea si analiza lor sunt uneori foarte dificil de apreciat. Astfel, a aparut conceptul de functiune, propus pentru prima oara de H. Fayol (1966), desemnand o grupare a activitatilor firmei pe baza unor criterii determinate. Fayol a sustinut astfel existenta a sase functiuni esentiale ale intreprinderii: tehnica (a produce), comerciala (a cumpara si a vinde), contabila (a contabiliza), financiara (a finanta), de securitate (a bunurilor si persoanelor), si administrativa (aceasta din urma constituie, de fapt, functia de conducere, in conceptia lui

  1. Fayol, respectiv a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona, si a controla)[4] [5].

Acest concept a fost in continuare dezvoltat in teoria economica, suferind frecvente si importante modificari in ceea ce priveste atat definirea cat si continutul.

In prezent este acceptata definitia:

functia intreprinderii reprezinta ansamblul activitatilor in cadrul carora se folosesc tehnici specializate in vederea realizarii obiectivelor derivate, rezultate din obiectivele generale ale organizatiei.

Altfel spus, functia intreprinderii reprezinta

un grup de activitati omogene, specializate ale acesteia11.

Criteriile care stau la baza gruparii activitatilor pe functiuni sunt:

  • de identitate - se grupeaza activitati identice ca factura (de exemplu cumparari si vanzari in cadrul functiei comerciale);
  • de complementaritate - se grupeaza activitatie care se completeaza reciproc (de exemplu, negocierea si urmarirea derularii contractelor in cadrul functiei comerciale);
  • de convergenta - se grupeaza activitati diferite ca factura, care folosesc tehnici foarte diferite, dar care converg spre realizarea acelorasi obiective derivate(de exemplu, evaluarea performantelor, remunerarea, instruirea si dezvoltarea, ca activitati ale functiei de personal).

Toate activitatile care dau continut functiilor intreprinderii se impletesc strans, se interconditioneaza in diverse moduri, fiind dificila delimitarea continutului fiecareia. Totusi, efortul de a identifica apartenenta fiecarei activitati la una sau alta dintre functiile organizatiei este important pentru intelegerea mecanismului de functionare a acesteia. Astfel, in prezent, majoritatea specialistilor grupeaza activitatile intreprinderii in urmatoarele functii[6]:

  1. cercetare - dezvoltare: cercetarea produselor, serviciilor, tehnologiilor; proiectarea produselor; prototipuri; realizarea proiectelor de investitii; dezvoltarea capacitatilor de productie; organizarea productiei si a muncii; inventii si inovatii; informarea - documentarea;
  2. producție: programarea, lansarea si urmarirea productiei; fabricatia produsului sau prestarea serviciului; controlul tehnic de calitate; transportul intern etc.;
  3. comerciala: aprovizionarea, desfacerea produselor si serviciilor; serviciile post-vanzare; incheierea si urmarirea derularii contractelor; gestiunea stocurilor; depozitarea; transportul exterior; publicitatea;
  4. marketing: cercetarea pietei, elaborarea politicilor intreprinderii, in consens cu cererea clientelei si cu managementul strategic al intreprinderii, in domeniile productiei, preturilor, distributiei si comunicarii cu mediul ambiant, in special cu clientii;
  5. financiar-contabila: planificarea si executia financiara; controlul financiar intern; contabilitatea; analiza economico-financiara a rezultatelor;
  6. resurse umane (personal): analiza si evaluarea posturilor; gestiunea previzionala a personalului; recrutarea si selectia; integrarea socioprofesionala; evaluarea performantelor salariatilor; promovarea; gestiunea carierei; remunerarea; instruirea si dezvoltarea profesionala; activitati si servicii cu caracter social; motivarea.

In corelatie cu domeniul de activitate al intreprinderii, anumite functii ale acesteia pot deveni predominante.

Tipologia organizațiilor:

Principalele criterii utilizate in literatura de specialitate13 pentru gruparea pe tipurile de intreprinderi sunt:

  1. Dupa forma juridica:
  • intreprinderea publica;
  • intreprinderea semipublica, cu formele sale concesiunea si societatea in proprietate mixta;
  • intreprinderea privata
  1. Dupa scopul infiintarii si modul de functionare:
  • regii autonome
  • societati comerciale, de stat sau particulare (private);
  • organizatii non-profit, create in scopul sprijinirii unor activitati de natura sociala, educationala, religioasa sau alte asemenea servicii necomerciale, fara a se urmari obtinerea profitului.
  1. Dupa numarul proprietarilor si modul de constituire si exploatare a patrimoniului:
  • intreprinderi private individuale, cu variantele intreprindere unipersonala (cu un singur actionar), intreprinderea familiala si intreprinderea cooperatista;
  • intreprinderi societare, sub forma parteneriatelor (sau societatilor de persoane) si a corporatiilor (sau societatilor de capitaluri). In tara noastra, otrivit legii, pot functiona urmatoarele tipuri de intreprinderi societare: societate in nume colectiv (SNC), societate in comandita simpla (SCS), societate in comandita pe actiuni (SC A), societate pe actiuni (SA) si societate cu raspundere limitata (SRL).
  1. Dupa apartenenta nationala:
  • intreprinderi nationale;
  • intreprinderi multinationale.
  1. Dupa dimensiuni [7] [8]:
  • intreprinderi mari
  • intreprinderi mici si mijlocii,

respectiv: micro-intreprinderi cu 1-5 angajati; intreprinderi mici cu 6-20 angajati si intreprinderi mijlocii cu 21-150 angajati.

  1. Dupa “forta conducătoare” care definește profilul activitatii unei organizații, distingem[9]:
  • organizatii axate pe produs
  • organizatii axate pe profit
  • organizatii axate pe personal
  • organizatii axate pe client
  • organizatii caritabile, etnice si religioase.

Responsabilitatea organizației:

Definirea rolului unei organizatii sta sub semnul unei tot mai preocupante intrebari: ce trebuie trebuie sa aiba in vedere un manager: responsabilitatea sa economica (altfel spus: realizarea unui profit cat mai mare pentru actionari), sau responsabilitatea sa sociala si a firmei, fata de alte grupuri sociale si fata de mediul natural, in ceea ce priveste productia nepoluanta, echitatea locurilor de munca, produsele fara risc s.a.m.d.? Sau, cu alte cuvinte, care trebuie sa fie raportul dintre cele doua laturi ale responsabilitatii unui conducator?

In teoria economica clasica, intreprinderea trebuie sa produca si sa distribuie bunuri si servicii si sa creeze cat mai mult profit pentru investitori (actionari). Responsabilitatea sa economica este evidenta..

Tot mai des abordat in literatura economica este conceptul de responsabilitate sociala, prin care intelegem recunoasterea faptului ca activitatea organizatiilor are un impact serios asupra societatii si ca acest impact trebuie luat in considerare in procesul decizional[10].

Exista doua bine cunoscute modele care definesc atitudinea managementului fata de responsabilitatea sociala:

  1. Modelul economic. Conform teoriei economice traditionale, intreprinderea exista pentru a produce bunuri si servicii de calitate, pentru a obtine profit si pentru a oferi locuri de munca. Modelul economic al responsabilitatii sociale evidentiaza faptul ca societatea va beneficia mai mult de pe urma activitatii eficiente a intreprinderilor, respectiv a pietei unor produse profitabile de care ea are nevoie.
  2. Modelul socioeconomic. Contrar modelului precedent, acesta subliniaza faptul ca managerii sunt responsabili nu numai fata de actionari (proprietari), ci si fata de clienti, angajati, furnizori si in general fata de societate. Deciziile acestora nu trebuie focalizate doar pe profit, ci si pe implicatiile sociale.

Ultimii ani demonstreaza faptul ca tot mai multi conducatori adopta modelul socioeconomic al responsabilitatii si aceasta din cel putin trei motive:

  • in primul rand, afacerile sunt dominate de corporatii, iar acestea sunt creatia societatii, deci implicarea sociala este directa;
  • in al doilea rand, se poate spune ca exista o competitie intre organizatii in privinta responsabilitatii sociale; fime precum IBM sau Johnson& Johnson sunt foarte mandre de actiunile lor cu caracter social;
  • in al treilea rand, multi oameni de afaceri au inteles ca este bine sa ia initiativa actiunilor sociale si ca adeseori nu este suficient sa actioneze legal, ci trebuie sa faca mult mai mult pentru a avea o buna imagine publica, care firesc, nu trebuie scapat din vedere, se va resfrange pozitiv asupra cifrei de afaceri.

Desi se poate spune ca in prezent firmele si-au dezvoltat un comportament social specific, depasind conceptia privind maximizarea stricta a profitului, exista adepti inversunati ai ambelor modele privind responsabilitatea sociala. Argumentele lor sunt prezentate succint in continuare.

Argumente pentru creșterea responsabilității sociale:

  • organizatiile nu pot ignora problemele sociale, deoarece ele insele sunt componente ale societatii;
  • organizatiile poseda resursele tehnice, financiare si manageriale de care au nevoie pentru a aborda problemele sociale complexe;
  • incercand sa rezolve problemele sociale, intreprinderile pot crea un mediu mai stabil si o eficienta pe termen lung;
  • luarea unor decizii socialmente responsabile de catre firme poate preveni cresterea interventiei guvernelor, care le-ar forta sa faca ceea ce este mai bine, s-o faca in mod voluntar.

Argumente impotriva creșterii responsabilitatii sociale:

managerii sunt responsabili in primul rand fata de actionari, astfel ca actiunile lor trebuie sa se concentreze asupra recuperarii investitiilor de catre acestia;

timpul, banii si experienta organizatiilor trebuie folosite pentru maximizarea profitului si nu pentru rezolvarea problemelor societatii;

problemele sociale afecteaza societatea in general, deci intreprinderile nu pot rezolva singure aceste probleme;

problemele sociale sunt in responsabilitatea oficialilor aflati la guvernare, care au fost alesi tocmai pentru acest lucru si care trebuie sa dea socoteala electoratului pentru deciziile lor.

O alta comparatie intre punctele de vedere ale modelelor economic si socioeconomic poate fi realizata in felul urmator:

Modelul economic

Pune accent pe:

  1. Productie
  2. Exploatarea resurselor naturale
  3. Rezultate economice (profit)
  4. Interesele firmei sau ale conducerii
  5. Implicare minora a guvernului

(Adaptare dupa W. Pride, R. Hughes, J. Kapoor, op.cit.)

In realitate, putine firme sunt apreciate ca actionand pur economic sau pur socioeconomic; cele mai multe au ales o cale de mijloc intre cele doua modele. Oricum, societatea in care traim asteapta in general o anumita implicare sociala din partea organizatiilor.

 

[1]  * * * DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, pag. 727.

[2] T. Zorlentan, E. Burdus, G. Burdus, G. Caprarescu, Managementul organizatiei, Vol. I, Ed. Holding Reporter, Bucuresti, 1995, pag. 153

[3] C. Russu, Management, Ed. Expert, Bucuresti, 1993, pag.50

[4]   Idem, p. 49

[5]   Idem, p. 50

[6]   Idem, pag. 51

  • C. Russu, op. cit., pag. 42 - 49; T. Zorlentan, E. Burdus, G. Caprarescu, op. cit., pag. 157 - 164; O. Nicolescu, I. Verboncu, management Ed. Economica, Bucuresti, 1995, pag. 85 - 90.

[8] respectiv marimea factorilor de productie - capital financiar si tehnic, forta de munca utilizata - sau cifra de afaceri

[9]   M.Peel, Introducere in management, FIMAN, Ed. Alternative, Bucuresti, 1993, pag. 166-167

[10] W. Pride, R. Hughes, J. Kapoor, Business, 3rd Edition, Houghton Miffin Company, Boston, USA, 1991, pag. 45-48

Loading...