1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Majoritatea organizațiilor, care au ajuns la un grad stabilizat de dezvoltare, au curente/canale de comunicare formală - ce se statornicesc prin intermediul documentelor scrise - deci formalizate în adevăratul sens al cuvântului, iar documentele formale trebuie să fie respectate cu strictețe de angajații firmelor respective.

În unele firme prestatoare de servicii însă canalele de comunicare nu sunt formalizate, deci sunt informale, permițându-se fiecărui angajat să comunice cu orișicare din ceilalți angajați - independent de nivelul ierarhic în care activează.

Structura organizatorică impune însă unele restricții în utilizarea formelor de comunicare, permițând numai acele comunicări care se înscriu în limitele nivelelor ierarhice stipulate în regulamentele formale, aprobate de managementul firmei. Spre exemplul: managerul pentru producție este autorizat formal să comunice cu supraveghetorii de producție și cu vicepreședintele pentru producție. Dacă se ivește necesitatea ca managerul pentru producție să comunice cu managerul pentru desfacerea producției (de pildă în cazul în care pentru executarea unui ordin primit apreciază că va fi necesară consultarea cu sectoarele de vânzare) va trebui să se adreseze vicepreședintelui pentru producție, care va comunica cu managerul din subordinea sa. În acest caz structura organizatorică va impune restricții de comunicare, asemenea comunicări fiind admise numai prin intermediul canalelor formal acceptate.

După opiniile teoreticienilor clasici rațiune unei asemenea structuri de comunicare rezidă din evitarea dezorganizării și distragerii de la sarcini a unor angajați - dacă volumul mesajelor comunicative crește peste măsură. Tot din aceste considerente clasicii au apreciat că o comunicare liberalizată (de tipul "orișicine cu oricine'") ar duce la slăbirea coordonării interdepartamentale.

În același timp însă restrângerea comunicărilor în limitele unor canale formalizate poate provoca slăbirea responsabilităților managerilor. Justețea aprecierii este relativ ușor de intuit, dacă se are în vedere că orice comunicare reglementată să fie vehiculată exclusiv prin canale ierarhice verticale poate provoca întârzieri - uneori de neiertat - în cazul situațiilor de extremă urgență.

Așa se explică de ce a apărut necesitatea comunicărilor organizaționale informale [1]. Practica demonstrează însă că și comunicările informale pot fi parțial formalizate; de pildă un manager poate fi autorizat să comunice cu un alt manager și să adopte deciziile urgente ce se impun în urma consultării, dar cu condiția extrem stipulată că orice schimbare intervenită să fie comunicată într-un anumit termen (de exemplu în 24 ore) de către fiecare din cei doi manageri superiorilor direcți pe linia canalelor de comunicare formalizate.

Acest "compromis" între comunicarea formală și informală s-a desprins în urma studiilor lui Leavitt care a elaborat un sistem format din patru "rețele de comunicare"[2]. Conceptul lui Leavitt pornește de la formarea în cadrul unei experiențe de laborator a unui număr de 20 grupe, fiecare grupă fiind compusă din câte 5 persoane (subiecți). Grupele au fost dispuse în patru rețele de comunicare, câte 5 grupe într-o astfel de rețea.

Corespunzător relației de comunicare din care făceau parte, subiecții din grupele respective puteau comunica între ei numai în limitele restricțiilor impuse de sistemele de legături organizaționale de comunicare. De exemplu:

  • subiecții rețelei de comunicare de tipul "STEA" puteau utiliza oricare din canalele de comunicare,
  • pe câtă vreme subiecții din rețeaua de comunicare de tip "CERC" puteau comunica între ei numai prin intermediul grupului situat în poziția centrală a cercului, dar la rândul său subiectul "central" putea comunica cu orice grupă din cercul imaginar.

 

[1] Pentru documentare se recomandă și lucrarea citată O. Nicolescu & colab: "Management", paragraful "Organizarea informală", pag. 162 și următoarele.

[2]  Harold Leavitt - "Some Effects of Certam Comunications Paterns on a Group Performance" (Jurnal Of Social Psihology, vol. 46, 1972, pag. 38-50).

Loading...