1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

După cum am observat o cultură implică atât aspectele materiale cât și cele nemateriale și are câteva elemente definitorii:

  1. componente cognitive (cunoștințe, opinii);
  2. componente axiologice (valori);
  3. componente normative (norme, obiceiuri, moravuri, tabu-uri, legi);
  4. componente simbolice (semne, simboluri, limba, gesturile).

Vom accentua însă că indiferent de componentele sale, cultura are un fond foarte divers. Altfel spus, diversitatea culturii este evidentă. Omul, natura umană este diversă în sine. Această diversitate conduce spre ideea culturii ca un sistem de semne, de practici semnificante, de analizat după axele paradigmei și sintagmei.

Din perspectivă semiotică, o cultură este privită ca un ansamblu de limbaje, simboluri și semnificații care sunt integrate într-un proces de comunicare. Despre limbaj ca element definitoriu al culturii am vorbit, de asemenea și despre componentele limbajului sau al semnului. Nu am accentuat însă influența majoră pe care a avut-o teoria lui Saussure în ce privește arbitrarietatea semnului lingvistic.

Fiecare mare perioadă este caracterizată de un anumit tip de totalitate. Cu alte cuvinte, ordinea ontologică este determinată de niște instanțe superioare. Spre exemplu, pentru lumea antică, ordinea era dictată de Realitate, Lume, Lucru. Astfel, lumea era modelată asimetric. Ceva este mai important decât altceva. Peste ordinea lucrurilor domnește un soi de cauzalitate- partea mai puternică domnește asupra celei mai slabe, cauza domnește asupra efectului și trimite ceva din sine acelei din urmă.

Lumea modernă dirijată de Conștiință, de Cunoaștere este condusă de ideație, de logic și este diferită prin aceea că fiecare element al sistemului reflectă totalitatea. Unul dintre exemple este cel al filosofiei lui Spinoza, panteismului său, conform căruia Dumnezeu există în fiecare lucru sau om, El este pretutindeni sau monadologia lui Leibniz, conform căreia orice monadă reflectă și conține în sine întregul Univers.

Lumea contemporană este caracterizată de ordinea pe care o instituie Limba, Comunicarea. Totalitatea despre care putem vorbi este una paritetică, în care toate elementele sunt egale, ele fac parte dintr-un sistem. La rândul lui, sistemul nu poate exista fără aceste elemente. Este analog cu sistemul limbii. Fiecare semn (literă) este la fel de important ca oricare altul. Totodată, un cuvânt nu poate exista decât dacă este compus din anumite litere, altfel se va transforma în alt cuvânt. Spre exemplu, cuvântul Masă va deveni Casă dacă vom schimba prima literă.

Cum ne putem reprezenta atunci lumea contemporană? Accentul cade acum nu pe asemănare, ci pe diferență, pe diversitate. Jocul devine stăpânul lumii. Nu mai există ceva mai mult sau mai puțin important sau bun. Oamenii și lucrurile sunt doar Altfel. Lumea ne apare ca un text imens. Pentru descifrarea lui este nevoie de un cunoașterea unui cod. Acest mod de a vedea lucrurile presupune că orice cultură, indiferent de conținutul său nu este mai rea sau mai bună decât aceea din care facem parte: ea este diferită de a noastră și prin aceasta are deja dreptul la viață. Dar despre acest lucru vom vorbi mai jos, când ne vom referi exclusiv la comunicarea dintre diferite tipuri de culturi.

Din perspectivă semiotică, cultura poate fi studiată în două modalități:

  1. privită ca un set de mesaje definite, ca un ansamblu de texte
  2. privită ca realizare de coduri ce organizează aceste texte.

Lotman face o tipologie semiotică a culturilor, bazată pe opoziția dintre cuvânt și text(“Studii de tipologie a culturii”, ed. Univers, București, 1974). Conform teoriei autorului, există patru tipuri fundamentale de cultură:

  1. tipul semantic și asintactic
  2. tipul asemantic și sintactic
  3. tipul asemantic și asintactic
  4. tipul semantic și sintactic.

Tipul semantic și asintactic este caracterizat de faptul că semnele sunt înfățișări diferite ale aceleiași semnificații. Este o cultură orientată spre cuvânt. Ceva este expresia a altceva. Biblia este expresia divinității. Tabloul lumii este atemporal. În acest caz ar trebui să avem grijă mare la cuvintele pe care le pronunțăm pentru că planul expresiei este similar cu cel al conținutului. Onoarea este expresia materială a cinstei, iar faima nu are nici o valoare în acest tip de cultură.

Tipul asemantic și sintactic de cultură este interesat de organizarea internă și de centralizarea sistemului. Deci accentul cade pe suprafață, nu pe profunzime, pe funcțional, pe instrumental. În acest caz, întregul este mai important decât partea. Progresul înseamnă creșterea organicității. Morții, martirii sunt mai prețuiți decât cei vii.

Tipul asemantic și asintactic exprimă momente de criză istorică. Valorificat este tot ceea ce ține de realitate, nu de simbolic. Sinceritatea este una dintre valorile supreme. Libertatea presupune eliberarea de semn, de convenții. Iluminismul este exemplul excelent pentru acest tip cultural.

Ultimul tip, cel semantic și sintactic, este organizat din perspectiva principiilor unificatoare dintre semn și sintaxă. Lumea este o succesiune de fapte reale. Ea este ceea ce spuneam mai sus -- un text, nu un cuvânt. Culturile se amestecă, apare o mixură de coduri, limbaje, simboluri, o mozaicare a culturii, cu alte cuvinte. Astăzi nu mai ascultăm muzica proprie culturii din care facem parte, ci dimpotrivă ne atrage ceea ce este combinația unei serii de elemente venite din diferite culturi.

Comunicarea instituie regulile proprii de joc. Din această cauză este foarte important ca un om să știe să comunice cu reprezentanții diferitor culturi. Astăzi nu mai putem percepe o cultură diferită, de exemplu, cea musulmană ca una deviantă, anormală. Normalitatea presupune în cazul dat nu ceea ce este propriu culturii din care venim, ce celei conforme normelor culturii din care provine. Se fac o mulțime de glume pe seama comunicării dintre diferite culturi: începând de la raportul dintre cultura masculină și cea feminină, până la diferențe de limbaj dintre culturi. Ștefan Prutianu[1] relatează un caz anecdotic la această temă: „Șeful delegației chineze s-a apropiat de unul dintre directorii combinatului și a ciocnit paharul pronunțând cu o mină sobră expresia: „Cam bei”. Directorul a spus „Noroc”, dar s-a schimbat brusc la față, s-a simțit jenat și nu a mai fost în formă toată seara, în care s-a negociat două ceasuri și jumătate...abia a doua zi, respectivul director a aflat că de fapt, i s-a făcut o urare în limba chineză”[2].

Dacă directorul cu pricina ar fi știut această urare sau dacă chinezul știa că traducerea expresiei sale sună românește ca o încercare de a-l atenționa pe om să nu mai bea, poate că negocierea ar fi durat mai puțin și partea românească implicată s-ar fi simțit mult mai liber.

Conform studiilor efectuate, putem demonstra că diferite culturi percep diferit tipuri de comportamente. Pentru chinezi a fi onest înseamnă una, pentru arabi alta, iar pentru occidentali cu totul altceva.

În momentul în care discută doi reprezentanți din culturi diferite, se formează o arie comună, care poate fi numită „a treia cultură”[3]

Acesta este momentul în care cele două culturi se tamponează, practic una de alta. Valorile în cultura a treia sunt preluate atât din cultura A cât și din cultura B. Participanții la a treia cultură se vor înțelege unii pe alții mai ușor, pentru că au acea zonă comună, care îi unește. Mai putem numi acest tip de cultură subcultură. Cel mai bun exemplu pentru cultura a treia este cultura de tip familial, unde copilul este reprezentatul a două culturi: spre exemplu, mama este româncă, iar tatăl este evreu, etc. Mentalul unui reprezentant al culturii a treia este flexibil din punct de vedere cognitiv, realist în ce privește valorile și atitudinile culturale; oamenii de acest tip sunt sensibili din punct de vedere cultural și empatici.

Paradigma propusă de Casmir și Assuncion promovează relația de tip și-și, în care au de câștigat toate părțile implicate, pe când cea a culturilor originare este dominată de paradigma „dominație-aservire” sau o relație de tip „sau-sau”.

Prin interacțiunea a doi sau mai mulți indivizi, în cadrul culturii a treia, își creează un nou sistem de valori, care include elemente din culturile „naturale”.

Unele dintre caracteristicile culturii a treia sunt următoarele:

  1. Este deschisă. Acceptă elemente noi.
  2. Este expansivă. Poate include diferite elemente, provenie din mai multe culturi.
  3. Este sensibilă la provocări. Răspunde la solicitări provenite de din expectanțe sau situații noi, care cer o adaptare.
  4. Este orientată spre viitor.

O altă teorie însă presupune că această a zonă se numește „cultură de schimb”. Relația dintre reprezentanții culturilor este mai dificilă în acest caz, pentru că aici nu funcționează regulile culturilor mari sau mici.

Regula cea mai bună pentru comportamentul în alte culturi este „respectarea legilor locului”. Dar este simplu de vorbit și mai greu de realizat. Respectarea obiceiurilor unui popor presupune în afară de toleranță și cunoașterea lor și o încărcătură simbolică, cu care adesea nu putem fi de acord. Oricât de mult nu ne-am dori să fim empatici și să intrăm în pielea celui cu care comunicăm, avem o proprie viziune asupra lumii, propriile obiceiuri și norme culturale. Stilul propriu de gândire presupune un anumit comportament de care de obicei ne este foarte greu să ne debarasăm. Insă aceasta nu înseamnă că trebuie să devenim intoleranți și să nu acceptăm nimic din culturile străine. Dimpotrivă, este frumos să păstrăm marile valori ale propriei culturi, dar să asimilăm ceea ce este frumos din culturile vecine sau cele cu care intrăm în contact. Astfel comunicarea a fi facilitată și desigur că vom avea numai de câștigat drept rezultat.

Surse de gafe interculturale

După Șt. Prutianu există douăsprezece surse de gafe interculturale: tabuurile, statutul femeii în raport cu bărbatul, maniera de a arăta respectul, percepția spațiului și timpului, eticheta în afaceri, mesajele nonverbale, limba și translatorul, îmbrăcămintea, argumentația și puterea de convingere, mediul politic și religios, prejudecățile și importanța acordată cuvântului scris.

Tabuuri. Semnificația cuvântului „tabu” este bine-cunoscută. Vom reveni doar cu niște amănunte pentru a reaminti lucruri esențiale. La începuturi, cuvântul Tabu semnifica o interdicție, cu caracter sacru, încălcarea căreia aducea cu sine sancțiuni grave. Altfel spus dacă un tabu era încălcat, zeii pedepseau persoana vinovată. Astăzi există o mulțime de interdicții, de la obiecte până la cuvinte sau expresii proscrise. Tabuurile diferă în funcție de culturile în care apare.

Spre exemplu, în țările islamice, carnea de porc este un tabu. De asemenea, în general, musulmanii nu consumă alcool. Din această cauză este contraindicat să propui sau să ceri alcool dacă ești oaspetele unui arab. Un alt tabu din lumea arabă este feregeaua femeii.

Pentru țările ortodoxe, un tabu îl constituie expresii sau imagini legate de simbolizarea răului.

În unele țări, unele daruri, pot fi interzise. Spre exemplu, nu poți merge la un englez cu o cravată, pentru că de obicei, ei poartă cravatele clubului din care fac parte.

Pentru japonezi, cifra patru este un tabu. Ea semnifică ghinion și moarte. Din acest motiv, este recomandat ca să nu amintim această cifră sau să nu o folosim. La fel se întâmplă cu cifra 13 pentru europeni.

Tabu este pentru occidentali și timpul liber. De altfel, și pentru orientali.

Fumatul este indezirabil în multe țări occidentale, în SUA el este considerat un tabu, ca și mâcatul brânzei în China sau al câinilor și pisicilor în Moldova.

Statutul social al femeilor este încă o sursă de gafe. În diferite culturi relația dintre bărbat și femeie este privită diferit. De obicei, Orientul și Occidentul au opinii totalmente diferite asupra acestei relații. Cultura noastră conține elemente atât occidentale , cât păstrează și o moștenire orientală în această privință. În țările islamice femeia nu are dreptul să stea cu bărbatul la aceeași masă. Ea este lipsită de putere și de libertate. Orice relație cu un străin este interzisă.

În Europa Occidentală condiția femeii în raport cu bărbatul este aceeași. Dar acest lucru trezește o mulțime de nedumeriri. Dacă femeia este egală în totalitate cu bărbatul, atunci cum rămâne cu gesturile curtenești de genul sărutatului mânii sau deschiderea ușii, pentru ca să treacă o damă? În general, în țările în care curentele feministe au schimbat modalitatea de comportament a bărbatului, gesturile care demonstrează atitudini prea feminine sau masculine (a lăsa o femeie să o ia înainte pe culoar) trezesc opinii negative.

Am vorbit în capitolul precedent de prezentare. Am enunțat în acel moment că prezentarea este diferită pentru diferite culturi. Astfel, pentru țările considerate masculine (Japonia, Austria, Germania și țările islamice) sunt importante vârsta, sexul, titlul, rangul social. În multe țări islamice tânărul este obligat să se ridice în picioare în momentul în care în cameră intră cineva mai în vârstă.

Pentru culturile reci (Germania, Japonia) sunt acceptate doar formulele oficiale și sunt interzise adresările critice la adresa oricărui compatriot, chiar dacă partenerul dumneavoastră nu îl cunoaște.

În culturile orientale este normal ca doi oameni care fac cunoștință să facă schimb de cadouri. Salutul obișnuit în Japonia este plecăciunea adâncă, cu spatele și cu gândul rigid. Cu cât mai mult respecți persoana, cu atât te vei apleca mai mult. În lumea arabă salutul obișnuit este „Salaam alaykum”(pace ție), însoțit de o strângere de mână sau de un sărut pe obraji.

Un alt indicator important este maniera de a percepe timpul și spațiul. Punctualitatea este adeseori una dintre sursele conflictelor interculturale. Noi latinii, și arabii nu facem mare problemă din punctualitate. Știm foarte bine din proprie experiență că poporul român consideră drept normal să întârzie la o întâlnire cu 15 minute cel puțin. Nu mai vorbim despre ritualul întârzierii la nunți, cumetrii, face deja parte din cultura națională a noastră. Pentru arabi situația este similară. Altfel însă este situația țărilor scândinave, germanice, britanicii sau nord- americanii. Știm că germanii sunt obsedați de punctualitate. În general, pentru orice popor care consideră punctualitatea o valoare morală, timpul este foarte prețios. Din aceste considerente, ar fi frumos să venim la timp la întâlnirea cu asemenea persoane.

Tipologia spațiului interpersonal ține la fel de codul bunelor maniere interculturale. După E. T. Hall distanțele sunt următoarele:

  1. zona intimă - 0-45 cm
  2. zona personală - 45 -122 cm
  3. zona socială - 122 - 350 cm
  4. zona publică - peste 350 cm.

Prima zonă, cea intimă este, prin definiție, cea care aparține corpului nostru. Este distanța dansului intim, zona pe care de obicei o apărăm înverșunat. În zona intimă au dreptul să pătrundă doar oamenii foarte apropiați: rude, prieteni, iubiți. Din această cauză femeile acceptă să îi fie sărutate mânile, dar nu și obrajii, gâtul sau ochii. Întinderea zonei intime are în vedere siguranța de sine a persoanei. Astfel, atingerea zonei intime a persoanei permite o declanșare a mecanismelor inconștiente, a sentimentului de acceptare. Putem manipula mai ușor persoana dacă pătrundem în zona ei intimă.

Zona personală este un al doilea cerc invizibil. Gradul de familiaritate al interlocutorilor este la fel ridicat, pentru că soția, copiii, prietenii pot locui bine în ea. Astfel se explică de ce devenim geloși. În momentul în care un străin violează zona personală a partenerilor noștri se activează instinctul nostru de proprietate. În diferite culturi, zona personală este diferită. Anglo- saxonii suportă foarte greu aglomerațiile, deci zona lor personală este mai mare decât cea a japonezilor, care sunt obișnuiți cu spații restrânse.

Zona socială este rezervată contactelor sociale, relațiilor profesionale. Aici se întâlnesc de obicei colegii de serviciu. Dacă vă asumați riscul să interveniți în zona socială a partenerului dumneavoastră într-un moment nepotrivit, puteți irita sau deranja. Dacă învățăm să respectăm distanța socială putem domina sau intimida pe cineva.

Zona publică este cea mai deschisă și cea mai îndepărtată de persoană. Este vorba mai degrabă despre discursuri publice decât de o comunicare interpersonală.

Contextul religios și politic este foarte important când doi reprezentanți ai diferitor culturi comunică. Aici putem include și maniera de a ne îmbrăca. Nu ne putem permite, în țările arabe, să purtăm haine decoltate, iar în China și Japonia nu vom purta haine albe, pentru că semnifică doliul.

Este recomandat să fim atenți și la formula de adresare. Cu un german vom comunica de pe poziții oficiale. Cu americanii sau francezii putem trece rapid la utilizarea numelui mic, iar japonezii sunt foarte formaliști în tot ceea ce fac, inclusiv în comunicare.

Sunt foarte multe lucruri de spus și de accentuat în acest curs și specific acestui subiect. Doar că spațiul nu ne permite desfășurarea subiectului. Și nici nu intră în obiectivele propuse. Un lucru este esențial: în orice cultură te-ai afla, bunele maniere sunt bine-venite. Învățați, dacă mergeți în altă țară câteva cuvinte în limba vorbită. Fiți zâmbitori și curtenitori, iar dacă vedeți că nu știți ceva, întrebați foarte politicos, căci vă va răspunde oricine.

 

[1]    Prutianu, Ș. Comunicare și negociere în afaceri, ed. Polirom, 2000

[2]    Idem, p. 149

[3]      Concept introdus de N. Assuncion &Fred Casmir în Intercultural communication revisited: conceptualization, paradigm building and methodological approach, NY, 1989

Loading...