1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Structura organizatorică reprezintă configuraţia internă si relaţiile care se stabilesc intre componentele acesteia în scopul realizării obiectivelor propuse.  

Instituţiile publice au o structura proprie, cu un anumit număr de compartimente in care se desfăşoară activităţi specifice, in funcţie  de obiectivele pe care le are de îndeplinit fiecare componentă.

Structura administraţiei publice diferă de la un stat la altul, iar in cadrul fiecărui stat, de la o etapa de dezvoltare la alta, in raport cu influentele naţionale, istorice si tradiţionale, in scopul realizării obiectivelor pe care le au de indeplinit. Un rol deosebit revine factorului politic, întrucât, puterea legislativa si partidele de guvernământ sunt cele care stabilesc obiectivele administraţiei in raport cu interesele economice, politice si sociale, pe care trebuie sa le îndeplinească. Toate aceste influente duc la apariţia unor deosebiri marcante intre diferitele sisteme administrative  determinate, in principal, de interesele grupurilor sociale.       

Din cele de mai sus rezulta ca administraţia publica poate apară interesul unor grupuri economice, sociale si politice restrânse, caz in care administraţia publica promovează interesele publice generale ale societăţii in ansamblul sau, având un caracter democratic.

O structura eficienta a administraţiei publice trebuie sa asigure atât evitarea supradimensionării aparatului administrativ care duce la activităţi paralele, rezolvări greoaie cu cheltuieli bugetare mari, inutile si ineficiente, cat si a subdimensionarii, ceea ce conduce la aglomerarea funcţionarilor cu sarcini.

Structura organizatorică publică poate fi abordată sub trei forme:

  • structura ierarhic-functională care asigura, in principal, unitatea de decizie si acţiune in cadrul sistemului administraţiei publice in, raport cu varietatea domeniilor de activitate;
  • structura teritoriala, determinata de componentele sistemului, administartiv in unităţi teritoriale distincte;
  • structura de tip mixt, care îmbina cele doua tipuri de structuri.

1. Structura ierarhic - funcţionala

Organizarea ierarhic-functionala a administraţiei publice (de stat) presupune stabilirea unor niveluri ierarhice pe categorii de instituţii in funcţie de domeniul in care îţi desfăşoară activitatea respectivele instituţii' publice, ceea ce presupune:

  • crearea unor  instituţii  cu  competenta  generala   care   îşi   desfăşoară activitatea, principial, in toate sferele vieţii sociale, cum ar fi guvernul,  primăriile etc.;
  • existenta unor diferenţe între instituţii in ceea ce priveşte volumul si natura atribuţiilor  in  raport   cu  rolul   acesteia  in   cadrul   sistemului administraţiei publice, astfel:

- guvernul are atribuţii specifice in domenii de importanta naţionala, cum ar fi relaţiile externe, apărarea naţionala, telecomunicaţiile etc;

-   primăriile nu au decât competente reduse sau nici o competenta intr-un anumit număr de domenii de activitate  de importanta  deosebita;         

  • existenta unor organe de specialitate subordonate acestor instituţii, care-si desfăşoară activitatea numai in anumite domenii, cum ar fi: ministerele de  specialitate,  agenţiile,  comisiile  organisme  locale  de  specialitate) (direcţii, inspectorate, comitete, circumscripţii etc.);
  • existenta unor organisme de specialitate de ramura, cum ar fi: Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei etc., precum si organisme de  domeniu care  sunt competente sa rezolve probleme comune tuturor ramurilor,   de   exemplu,   Ministerul   Muncii   si   Protecţiei   Sociale   si Ministerul Finanţelor;
  • ministerele sunt   subordonate   guvernului,   iar   instituţiile   locale   de specialitate instituţiilor locale cu competenta materiala generala.

2. Structura teritorială

Un  asemenea  tip  de   structura presupune  organizarea  sistemului administrativ in raport cu teritoriul pe care isi desfăşoară activitatea si îşi exercita competenta.

Structura teritoriala este formata din: 

  • instituţii centrale sau naţionale, care au competente teritorial generale, deci isi pot exercita competenta pe intreg teritoriul tarii (guvernul, ministerele să fie organe centrale);
  • instituţii locale, care au competente teritoriale limitate la teritoriul unde îşi desfăşoară activitatea.

In România, unităţile administrativ teritoriale sunt de mai multe categorii: comunale, orăşeneşti, judeţene, municipale si ale Municipiului Bucureşti. Competentele acestor unităţi administrativ-teritoriala diferă in raport cu ierarhizarea teritoriala si cu nivelul la care funcţionează.

Specific este faptul ca organul/ instituţia situata pe un nivel ierarhic superior nu poate anula actele celor situate la un nivel ierarhic inferior, având numai dreptul  de suspendare a executării unui anumit act. Singurul care are împuternicire  sa decidă menţinerea, modificarea sau anularea actului pus in discuţie este organul cu competenta generala de pe acelaşi nivel. Cu alte cuvinte, organele, centrale ale administraţiei de stat ar putea rezolva si problemele colectivităţii locale, ceea ce presupune o activitate complexa. Sistemul de  management al administraţiei publice trebuie descentralizat si orientat asupra realităţilor existente la nivel local, care se pot adapta rapid la schimbările  care se produc in mediul unităţilor administrativ-teritoriale. În realitate, nu teritoriul determina structura administraţiei, ci interesele zonale care reprezintă fundamentul sistemului de obiective al instituţiilor publice.

Loading...