1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Primul care a relevat avantajele acestui principiu de organizare a fost economistul şi filozoful englez Adam Smith (1723-1790), în cartea sa "Avuţia naţiunilor". Avuţia Naţiunilor dedică primul său capitol – „despre diviziunea muncii” unei discuţii despre organizarea optimă a unei fabrici. Specializarea muncii a fost unul din punctele centrale ale mecansimului de piaţă – „principiul mâinii invizibile” a lui Adam Smith unde cele mai mari recompense sunt obţinute de aceia care au fost cei mai eficienţi pe piaţă competitivă (piaţa liberă). Producătorii tradiţionali pot produce pe zi doar o mică parte. Când există organizare în fabrică şi fiecare muncitor realizează o operaţie limitată, muncitorii pot produce mult mai mult. Capitolul „despre diviziunea muncii” este cea mai influentă şi mai faimoasa declaraţie despre raţiunea economică a sistemului productiv. Smith a revoluţionat concepţiile despre economie şi organizaţii. De aceea, am definit în mod operaţional anul 1776, anul în care cartea Bogăţia Naţiunilor a fost publicată, drept punctul de început al teoriei organizaţionale că şi ştiinţă aplicată şi disciplină academică. El a  prezentat exemplul unui atelier de fabricat cuie. Dacă fiecare muncitor efectua întregul proces de producţie se puteau realiza 20 de cuie pe zi. Introducând principiul specializării muncii, în sensul că fiecare operaţie (tragerea sârmei, debitarea acesteia, ascuţirea unui capăt şi teşirea celuilalt) era executată de către alt muncitor, s-a reuşit creşterea producţiei până la 4.800 cuie pe zi. Mai târziu, inginerul american Frederick W. Taylor (1856-1915), întemeietorul managementului ştiinţific, a răspândit această idee, susţinând limitarea posturilor la sarcini simple, însoţită de calificarea muncitorilor pentru a le executa în cel mai bun mod posibil.

Astăzi este dificil de a determina ce ar trebui să fie structura organizației pentru o afacere de succes, fără specialiști de înaltă calificare este foarte dificil. În funcție de mărimea organizației de bunuri și servicii tangibile și intangibile pe care le produce, de a trece de la structura specifică a forței de muncă. Principiul diviziunii muncii - este principiul de bază al organizației, care se bazează - incapacitatea de a efectua activități eterogene complexe unipersonale la fel de eficiente. Pe de altă parte, acest principiu - o reflectare a diversității nevoilor indivizilor și societății în ansamblu. În cursul evoluției sociale are loc grupare de tipuri de muncă care vor fi mapate la nevoile specifice ale indivizilor și grupurilor. Aceleași procese au loc nu numai la nivelul întregii comunități om, dar, de asemenea, în formațiuni mai mici - grupuri etnice, țări, grupuri sociale și organizații. Direcția Generală a muncii duce la apariția de industrii și servicii; privat -. la formarea de sub-sectoare și activități.

            În condiții moderne de piață, datorită unei calitativ nou sistem de relații economice și mecanisme de relațiile concurențiale, una din sarcinile urgente ale agenților economici să se adapteze la condițiile de incertitudine este de a îmbunătăți strategia și structura organizației de management de producție. În noile condiții a luat act de principalele tendințe și concepte de management, care introduc noi cerințe privind organizarea de management al afacerii, care constau în principal în îmbunătățirea sistemelor de management al, în general, și în special a structurii organizatorice ca una dintre componentele cele mai importante. Nevoia de a modifica structura organizatorică a majorității organizațiilo, reabilitare și dezvoltare a sistemelor de control, trecerea la noile standarde de management, lipsa de manageri calificați determină importanța și relevanța pentru organizații problema alegerii structurii organizatorice a managementului întreprinderii, promovând realizarea mai eficientă a obiectivelor. Ca o modalitate de prioritate pentru a rezolva această problemă, ne propunem dezvoltarea și punerea în aplicare a mecanismului de formare și dezvoltare a structurii organizatorice a managementului întreprinderii.

Un factor important în creșterea eficienței managementului este diviziunea de gestionare a forței de muncă, adică de specializare angajații de conducere pentru a efectua anumite activități, delimitarea competențelor lor drepturi și responsabilități.

Diviziunea muncii presupune separarea si specializarea activitatilor in vederea concentrarii actiunilor pentru cresterea eficientei. In Ministerul de Interne in activitatea de formare a lucratorilor, exista in prezent o anume limitare a specializarii, in care, pregatirea personalului prevede formarea de baza, cu caracter complex, urmata apoi de specializari cerute de situatia operativa. Prin diviziunea muncii se realizeaza o focalizare a interventiilor din punct de vedere profesional. In cadrul acestui proces, acumularile de cunostinte favorizeaza atat separarea si specializarea activitatilor, cat si corelarea lor cu evidentierea faptului ca libertatea absoluta nu exista si ca fiecare persoana actioneaza intr-un cadru normativ-legislativ cu grade de libertate specifice diferitelor functiuni.
Activitatea fiecarui lucrator dintr-o organizatie trebuie pe cat este posibil sa fie limitata la exercitarea unei singure functii de baza.Acesta este continutul principiului diviziunii muncii sau a specializarii.Nerespectarea acestui principiu provoaca pierderi sau nemultumiri in organizatie,dimpotriva respectarea riguloasa a acestui principiu asigura conditii deosebite de functionare a activitatiiangajatilor.Inca din secolul 18 Adams Smith a fost primul care a analizat principiul diviziunii muncii si a precizat aportul adus incresterea eficientei productiei.De atunci specializarea s-a dezvoltat continuu iar procesul de productie sa divizat in operatii tot mai simplesi mai mici ca durata.

Specializarea muncii este necesară pentru un număr de motive evidente. In primul rând şi înainte de orice, pentru că numărul de activităţi dintr-o organizaţie poate fi extrem de mare şi deci imposibil de realizat de către un acelaşi angajat. în al doilea rând, atunci când un angajat este pregătit să execute doar o anumită sarcină, înalt specializată, el va reuşi să o execute extrem de eficient, în al treilea rând, nu se mai pierde timpul necesar trecerii de la o operaţie la alta. în al patrulea rând, cu cât sarcinile sunt mai specializate, cu atât este mai uşor să se realizeze echipamente specializate care să le execute. în al cincilea rând, angajaţii ultra specializaţi sunt mai uşor de pregătit şi de înlocuit în cazul în care cei existenţi pleacă sau lipsesc de la serviciu. în fine, în al şaselea rând un post mai puţin specializat trebuie plătit la nivelul calificării sarcinii cu cea mai ridicată dificultate, ceea ce impune găsirea angajatului cu calificarea adecvată.

Loading...