1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În antichitatea uniunile corporative erau la o etapă pregătitoare şi nu aveau un aport considerabil asupra dezvoltării economice. Cu dezvoltarea economiei, a producţiei şi mai ales a transportului maritim se dezvoltă şi formele juridice de activităţi economice.

Uniunile bizantine. Pe teritoriul Estic a Imperiului Roman – Bizanţ – care a moştenit o mulţime de tradiţii a dreptului roman privat, uniunile tovărăşeşti aveau o mare importanţă asupra circulaţiei marfare.

Eclogul – act legislativ a s. VIII – stipula următoarele condiţii pentru funcţionarea tovărăşiilor: „ ...Tovărăşia se formează sau oral sau înscris între două sau mai multe persoane, când fiecare în cote părţi egale, sau unul într-o cotă mai mică alocă partea sa în afacerea comună. Sau cineva alocă suma, alţii alocă puterea şi munca. Profitul obţinut este repartizat după înţelegerea existentă. Dacă tovărăşia înregistrează pierderi, atunci fiecare membru va înregistra pierderi...”.

Tovărăşii în comandită. De asemenea una din primele forme de uniuni a fost tovărăşia în comandită, prima informaţie datând cu anul 976, Veneţia. Însă o răspândire mai largă a obţinut-o abia în sec. XII. În oraşele-porturi a Italiei uniunile negustorilor se prezentau sub formă de cammendă, în Veneţia numindu-se şi colleganza sau societas maris. Această formă permitea diferitor grupuri sociale să participe în comerţul maritim, primind de la acesta considerabile avantaje şi neasumându-şi totodată greutăţile şi pericolele călătoriilor.

Istoric sau evidenţiat două căi de formarea a acestor uniuni:

  1. Prima şi cea mai simplă formă a acestei uniuni este procesul de transmiterea a mărfurilor de către negustor unui agent, „tractator” sau persoană ce îndeplinea o misiune (comendatarius). Acumulând apoi profituri, acesta la rândul său procura mărfuri, investind în afacere. Tractatorul încheia apoi contracte cu mai mulţi negustori, companioni (soci stans sau comendator). În cele din urmă, anume Tractatorul ducea facerea nu ca un agent simplu, dar ca o persoană ce acumulează capital pentru o afacere comună. Profitul de la afacerea dată era repartizat uniform, însă pierderea era repartizată în aşa fel, încât comendatorii pierdeau doar marfa (cota parte, iar tractatorul de obicei – tot.
  2. A doua cale de formarea a camendei - creditele maritime, care erau foarte populare în acea perioadă. Această formă de afaceri consta în faptul că negustorul, ce ducea un comerţ maritim, sau patronul vasului maritim primeau de la o persoană o anumită sumă de bani pentru afacerea personală. Riscul în cazul unei forţe majore şi-l asuma creditorul. Negustorul (proprietarul vasului) se obliga să ramburseze la întoarcere suma primită cu procentele stabilite.

Deci în această perioadă camenda era una din cele mai prospere forme de organizare a afacerilor.[1]

Tovărăşii de munte (tovărăşiile extractive). După sec. X în Europa se dezvoltă producţia industrială. Necesitatea stringentă în metale dă un imbold dezvoltării industriei extractive. De obicei capitalul era împărţit în cote egale – cotă de asociat – fiecare din care dădea dreptul la o parte din producţia extrasă din mină.[2] Cotele părţi puteau fi liber vândute, astfel din cauza speculaţiilor proprietarii se schimbau destul de des, afacerea ajungând în măinele bisericii, negustorilor şi nu a producătorului propriu-zis.

Proprietatea tovărăşiei de munte era proprietatea membrilor-participanţi la tovărăşie. Organul suprem de conducere – Adunarea Generală – adopta deciziile prin simpla majoritate a voturilor. O trăsătură caracteristică importantă este faptul că în unele ţări (Germania) membrii tovărăşiei nu purtau o responsabilitate personală pentru obligaţiile uniunii de munte. Dacă tovărăşia ducea lipsă de surse, atunci reprezentantul tovărăşiei – şahmeisterul – deseori reprezentantul statului - odată în trimestru stabilea suma necesară şi o repartiza pe cotele părţi existente. În caz de neachitare a acestor sume suplimentare, cotele părţi rămase se divizau între membrii tovărăşiei sau se transmiteau unor persoane terţe. Dacă nici unul din membri-proprietari nu alocau sume suplimentare, atunci tovărăşia de munte îşi întrerupea activitatea.

Deci dacă coparticipanţii la afacere considerau necesar de a continua lucru, capitalul „statutar” se acumula, în caz contrar uniunea se desfiinţa. Din cele expuse putem conchide că tovărăşia de munte avea unele trăsături comune cu societăţile pe acţiuni actuale (excluzând faptul că exista şi un control din partea statului): cotele părţi – parcelele – proprietatea particulară -  putea fi liber vândută, transmisă persoane terţe, iar proprietatea „socială” se afla în mâinile tuturor participanţilor.

Uniunea maonilor. Cauza principală a formării uniunilor de maoni este dezorganizarea şi descreşterea activităţii statale. În Italia, oraşele sunt nevoite, în acea perioadă, să-şi apere independenţă, ceea ce impunea mari cheltuieli financiare. Creditele statale sunt impuse cu forţa. Evident, ca rezultat a unei cereri de credite apare şi o ofertă corespunzătoare, mai ales că creditele sunt impuse marii majorităţii a populaţiei. În aşa mod apar primele bănci în Veneţia, Genova, Florenţa, etc. Populaţiei – creditoare se promitea întoarcerea creditelor cu dobânda respectivă, care de obicei era destul de mare. Dacă tovărăşiile maritime sunt considerate ca una din formele primare a uniunilor comerciale, atunci maonii – prima formă de organizarea a afacerilor financiare. Maonii încep să-şi diversifice activitatea, se modifică şi se complică structurile organizaţionale şi relaţiile din cadrul companiilor date financiare. Formată în 1419, Banca de Genova Sf. Gheorghe a bătut toate recordurile acelei perioade, înghiţind mai mulţi maoni şi transformându-se în felul său în „Maonul maonilor”.

 

[1] În anul 1268, în Veneţia a decedat patricianul, care timp de 15 ani era conducătorul parlamentul din Veneţia, ocupa o mulţime de posturi şi de asemenea conducea flota marină veneţiană. Urmaşii au determinat că majoritatea averii era investită în camende, el fiind membru a 132 tovărăşii, cotele părţi variind între 100 şi 970 lire veneţiene. (Луццато Дж. Экономическая история Италии. – М., 1954, с.371.) 

[2] În Sardinia, de exemplu, terenul era divizat în 32 cote-părţi, care purtau denumirea de trente, iar fiecare de membrii tovărăşiei – partiarii verchi – putea să fiei proprietar a unei sau mai multor părţi.

Loading...