1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În tradiţia Moscovei era monopolizarea activităţilor comerciale foarte profitabile. Pentru a nu permite îmbogăţirea negustorilor ruşi, ceea ce presupune şi obţinerea puterii, inclusiv politice, se acordau facilităţi doar negustorilor străini, care nu se implicau activ în activitatea politică.

Interesul practic faţă de aşa tip de activitate în Rusia cum sunt organizarea corporaţiilor a apărut, ca şi în Germania, nu în comerţ, ci în cadrul organelor administrative de stat.

Astfel la data de 27 octombrie 1699 Petru I emite următorul act (Ucaz) în care indica: „negustorii trebuie să facă comerţ, tot aşa cum fac comerţ şi în alte părţi comercianţii – cu companiile ... „

Practic toate legile ce se refereau la activitatea în companii acordau o atenţie deosebită impozitării. Diferite proiecte (legislative şi de formare a companiilor) nu au fost duse la un bun sfârşit până în anul 1757.

Această formă de activitate, priorităţile acesteia, a devenit foarte convenabilă mai ales după anul 1805, când intermediarii doreau să câştige în urma bancrutării „Companiei din Petersburg pentru construcţia de corăbii”. Intermediarii sperau să scoată din acţionari sume considerabile, iar un act din 6 septembrie 1805 a explicat foarte clar răspunderea limitată a acţionarilor.

În anul 1836 Nicolai I cu scopul de a unifica activitatea societăţilor pe acţiuni emite actul „Despre companiile pe acţiuni”, considerat ca unul din primele, ce reglementează activitatea societăţilor pe acţiuni.

Actul legislativ din 1836 includea următoarele:

  1. Permisiunea de a înfiinţa o companie este deja un privilegiu, de aceea trebuie înfiinţate doar cele mai de folos;
  2. Privilegii nu trebuie să fie date companiilor, ce nu au şanse de succes, astfel guvernul trebuie să previzioneze astfel încât înfiinţarea companiilor să fie de folos pentru toţi;
  3. Capitalul statutar: 50% din capitalul statutar trebuie să fie achitat pe parcursul a unei luni; suma rămasă – pe parcursul a 2 ani.
  4. O acţiune trebuie să coste între 50 şi 1000 ruble;
  5. Registrul acţionarilor este dus de către companie;
  6. Un singur acţionar nu putea să aibă mai mult decât 10% din acţiuni[1];
  7. Conducerea companiei este aleasă pe o perioadă de 3 ani;
  8. În conducere erau aleşi doar acţionari;
  9. Acţionarii – membrii ai conducerii depuneau ca gaj o parte din acţiuni, până la momentul alcătuirii dărilor de seamă;
  10. Comitetul de conducere are în frunte preşedintele – ales anual din cadrul membrilor comitetului de conducere.

 

Totuşi în comparaţie cu alte ţări numărul de persoane afectate de crizele bursiere a fost cu mult mai mic.

Aceasta are loc din următoarele cauze:

  1. Normele juridice erau o barieră destul de însemnată. A nu întoarce creditul, a nu plăti cambia, a vinde un produs necalitativ erau considerate ca delicte;
  2. Numărul mic de speculaţii la un număr mare de societăţi pe acţiuni se explică şi prin faptul că statul reglementa piaţa bursieră;
  3. Statutul societăţii de acţiuni era întărit de guvern;
  4. Ministerul Finanţelor analiza prospectul de a influenţa burselor de valori mobiliare, care luau hotărârea de a primi la bursă Hârtiile de valoare.
  5. În Rusia valoarea nominală a Hârtiilor de valoare era destul de înaltă. Cea mai răspândită Hârtie de valoare fiind acţiunea de 250 ruble, sumă ce era comparabilă cu salariul anual a unu lucrător înalt calificat.

 

[1] Deseori acţionari ai marilor corporaţii ruseşti deveneau obligatoriu – cu porunca imperatorului şi persoanele (boierii, knezi) mai înstărite.

Loading...