1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Acest model al administrării corporative se caracterizează printr-un număr mare de bănci, companii afiliate în calitate de acţionari. Sistemul bancar fiind caracterizat prin legături strânse între banca şi corporaţie, legislaţie. Opinia publică şi structurile industriale susţin “Keiretsu”- grupuri de companii aflate în relaţii de interdependenţă, cauzate de deţinerea reciprocă a pachetelor semnificative de acţiuni şi a posturilor cheie în corporaţii.

O altă definiţie a Keiretsu[1] este: o reţea de businessuri care deţin cote parţi între ei ca un mijloc de securitate reciprocă, mai ales în Japonia, şi de obicei constă din mari producători şi furnizorii de materii prime şi componente.

Procentul acţionarilor neafiliaţi la corporaţie este mic. Acesta este cauzat de dificultăţile întimpinate de aceştia la procedura de votare.

Tabelul 1. Keiretsu: Relaţiile intra-firmă[2]

1987

Nr. de firme membri

Media coparticipărilor (%)

Media împrumuturilor intragrup(%)

MITSUBISHI

29

27.80

20.17

MITSUI

24

17.10

21.94

SUMITOMO

20

24.22

24.53

FUYO

29

15.61

18.20

SANWA

44

16.47

18.51

DKB

47

12.49

11.18

În sistemul japonez finanţarea prin emisie de acţiuni joacă un rol nu prea important în comparaţie cu sistemul american, prioritatea fiind acordată sistemului de creditare.

În majoritatea companiilor japoneze “insider”-ii şi afiliaţii lor sunt principalii deţinători de acţiuni. În consecinţa ei joacă un rol important în companii şi, respectiv, în întregul sistem corporativ, iar interesul acţionarilor din afară este limitat. Cu toate că procentul investiţiilor străine în companiile japoneze este mic, se consideră că acest modelul japonez este foarte atractiv şi destul de favorabil pentru acţionarii de peste hotare.

Elementele principale a acestui model sunt: sistemul bancar şi Keiretsu care se suprapun şi se complectează. Aproape toate companiile japoneze au relaţii strânse cu o bancă-creditor. Banca îşi asigură clienţii corporativi cu împrumuturi şi cu servicii în probleme de acţiuni, bonuri, deschiderea conturilor şi consultaţiile respective. Banca creditor este un deţinător considerabil de acţiuni ale corporaţiei[3].

În SUA şi-n alte ţări care urmează modelul Anglo-american nu există un atare fenomen cum este îndeplinirea unor funcţii multiple de către bănci. Aceste servicii sunt oferite de instituţii diferite:

  1. Băncile comerciale – acordă credite, împrumuturi;
  2. Banca de investiţii – deserveşte procesul de emisie a acţiunilor;
  3. Firmele de consultanţă – consultanţa în afaceri, deservirea procesului de votarea prin procură.

Pe când în sistemul japonez toate aceste servicii sunt acordate de aceeaşi bancă.

Multe companii japoneze au relaţii strânse cu o reţea de companii - Keiretsu. Un rol deosebit în relaţii corporative japoneze îl joacă şi politica economică a Japoniei. Până la cel de-al II-lea război mondial, în timpul lui, în perioada postbelică guvernul a promovat o politică economico-financiară activă, orientată să susţină companiile japoneze. Aceasta politică include reprezentanţi oficiali şi neoficiali în comitetele de conducere corporative.

În modelul japonez subiecţi de bază ai relaţiei corporative sunt:

  • Banca creditor;
  • Compania afiliată;
  • Cei mai mari acţionari;
  • Administraţia şi guvernul.

Interacţiunea lor în modelul japonez serveşte la stabilirea unor relaţii de colaborare, dar nu la crearea unui echilibru de forţă ca în cazul modelului Anglo-american. Spre deosebire de modelul Anglo-american, acţionarii neafiliaţi - outsaiderii nu sunt în stare să influenţeze real activitatea corporaţiei, ca rezultat sunt puţinii directori cu adevărat independenţi ce-ar reprezenta acţionarii din afară sau acţionarii mici.

Diagrama modelului japonez reprezintă un hexagon cu laturi deschise (figura ) . Baza acestei figuri este alcătuită din patru trepte unite ce reprezintă conexiunea celor patru subiecţi de bază. Liniile punctate reprezintă conexiunea celor 2 subiecţi de secundari. Liniile punctate reprezintă lipsa de interes reciproc a acţionarilor neafiliaţi şi outsaider-ilor care joacă un rol semnificativ în modelul japonez.

Modelul managerial japonez demonstrează pe de o parte o implicare majoră a statului în activităţile corporaţiilor naţionale pe plan local şi internaţional, pe de altă parte minimizarea intereselor micilor acţionari, cu limitarea posibilităţii acestora în procesul de conducere.

Mecanismul relaţiilor corporative în modelul dat nu presupune întărirea relaţiilor dintre toţi participanţii la aceste relaţii. Corporaţiile japoneze sunt interesate în stabilirea relaţiilor de lungă durată, în special cu persoanele afiliate. Iar acţionarii neafiliaţi permanent simt o presiune de excludere din circuitul corporativ.

Dările de seamă anual şi materialele prezentate la adunările generale a acţionarilor sunt disponibile liber pentru toţi acţionarii. Acţionarii pot fi prezenţi la adunările generale sau pot vota prin procură sau prin poştă. Teoretic sistemul este foarte simplu, dar în realitate votarea acţionarilor mici sau a celor de peste hotare este foarte îngreunată.

Adunarea Generală a Acţionarilor fiind o măsură organizatorică formală iar „Structura corporativă” nu stimulează şi nici nu acceptă „nesatisfaceri” din partea acţionarilor. Activitatea acţionarilor este limitată şi de faptul că majoritatea corporaţiilor petrec adunările generale a acţionarilor în aceeaşi zi, mărginind astfel importanţa acţionarilor neafiliaţi în diferite corporaţii.

În aşa mod esenţa modelului japonez de administrare corporativă poate fi reprezentat astfel (figura 16).

Un rol important jucându-l şi organele centrale de stat, care au reprezentanţi în cele mai mari corporaţii din japonia. Un alte element al sistemului japonez sunt aşa numiţii Amacudari[4] – persoane cu posturi de conducere în sistemul statal, care, după ieşirea la pensie, sunt angajaţi în calitate de manageri, consultanţi în cadrul organizaţiilor private.

Astfel găsim puncte tangente între interesele statale şi interesele corporaţiilor japoneze:

  1. Funcţionarii de stat apără interesele corporaţiilor naţionale;
  2. Corporaţiile naţionale apără interesele statului;
  3. Funcţionarii de stat acţionează în cadrul corporaţiilor ca reprezentanţi ai statului;
  4. Ex-funcţionarii de stat – Amacudarii - de asemenea apără interesele statului şi, evident, a corporaţiei în care funcţionează; iar datorită experienţei bogate, obţinute la posturile ocupate în structurile statale, poate aduce un aport incontestabil întru dezvoltarea companiei în cauză.

Din cele redate mai sus conchidem că mecanismul formării relaţiilor de parteneriat între stat şi sectorul privat dominant, în sistemul japonez, poate fi reprezentat sub următoare formă (figura 17):

O altă caracteristica a sistemului japonez, ce demonstrează apărarea intereslor atât corporative cât şi naţionale, statale este şi existenţa unei uniuni de corporaţii naţionale – KEIDANREN.

Keidanren (Кeidzai dаntai rengokai)– este denumirea prescurtată a Federaţiei Organizaţiilor Economice din Japonia, fondată în anul 1946 – cea mai puternică organizaţie, ce reuneşte cele mai mari companii naţionale din ţară, organizaţii ramurale, grupe economice. Acest element al structurii corporative este situat în vârful piramidei economiei naţionale, fiind tot odată un centru de consultanţă şi decizional.

Aparatul administrativ al Keidanren este format din 200 persoane, bugetul Federaţiei fiind format doar din cotizaţii benevole a membrilor.

Organul suprem de conducere a Federaţiei Organizaţiilor Economice din Japonia - Keidanren este Adunarea Generală a Membrilor, ce are loc anual în luna mai.

Organigrama sistemului managerial Keidanren include:

  • preşedintele;
  • 12 preşedinţi-adjuncţi, reprezentanţi ai celor mai mari corporaţii japoneze pe principii de echitate şi egalitate;
  • 60 comitete ce au în evidenţă analiza problematicii politicii economice interne şi externe.

Organul ce are în competenţă luarea deciziilor de consens este Consiliul de Directori – format din cca. 500 persoane, ce se întruneşte lunar. Chestiunile ce au o importanţă deosebită sunt analizate de Consiliul Directorilor Executivi (cca. 200 persoane), iar problemele de ordin global – de Directorul Executiv şi adjuncţii săi[5].

Structura proprietarilor în modelul japonez

În Japonia piaţa hârtiilor de valoare se află în exclusivitate în mâinile organizaţiei şi corporaţiei financiare. La fel ca în SUA şi Anglia, în Japonia în perioada postbelică s-a mărit radical numărul investitorilor-instituţionali. În 1990 instituţiile financiare constituiau 43% din piaţa japoneză de capital, corporaţia cu excepţia instituţiilor financiare 25%, persoane fizice 23%, investitori străini 3%. Atât în modelul japonez cât şi-n modelul german băncile sunt acţionarii principali.

Componenţa comitetului de conducere

Ea ilustrează una dintre cele mai mari deosebiri dintre modelul japonez şi cel Anglo-American. Comitetul de conducere în corporaţia japoneză este constituit integral din persoane afiliate. Directorii executivi, şefi ai celor mai mari subdiviziuni ale companiei şi administraţiei. Alt fenomen caracteristic modelului japonez este alegerea în calitate de membru a funcţionarilor de stat pensionaţi. În contrast cu modelul Anglo-American reprezentanţii outsaiderilor sunt foarte rar aleşi în componenţa consiliilor de administraţie a corporaţiilor japoneze. Numărul mediul al consiliului în companiile japoneze constituie cca. 50 persoane.

Activitatea corporaţiei ce necesită aprobarea acţionarilor

Chestiunile principale ce sunt în competenţa acţionarilor în Modelul Japonez sunt: plata dividendelor, repartizarea mijloacelor, alegerea consiliului de directori şi alegerea auditorilor.

Alte chestiuni ce cer aprobarea acţionarilor sunt:

  1. întrebări ce sunt legate de capitalul social al corporaţiei;
  2. modificări, amendamentele la statul corporaţiei;
  3. componenţa Consiliului Societăţii;
  4. schimbarea domeniului de activitate;
  5. plata suplimentară directorilor şi auditorilor;
  6. reorganizarea, restructurarea, contopirea cu alte companii, ş.a.

 Propunerile din partea acţionarilor este un fenomen relativ nou în Japonia. Astfel până în anul 1981 legislaţia în vigoare nu permitea acţionarilor de a înainta propuneri personale pentru a fi analizate la Adunarea Generală A Acţionarilor. Începând cu anul 1981, acţionarii ce deţin mai mult de 10% acţiuni au dreptul să înainteze propuneri la AGA.

Cerinţe faţă de transparenţa informaţiei

Cerinţele înaintate faţă de corporaţiile japoneze ce ţin de transparenţa informaţiei nu sunt atât de aspre ca în Modelul Anglo-american. Corporaţiile sunt obligate să prezinte următoarele tipuri de informaţii:

  1. informaţia financiară (odată în semestru);
  2. date despre structura capitalului;
  3. informaţii despre fiecare candidat în consiliul societăţii (incluzând numele de familie, posturile ocupate, relaţii cu corporaţia, deţinerea acţiunilor corporaţiei);
  4. informaţii despre premiile acordate (de obicei cele mai mari sume, plătite directorilor executivi şi membrilor consiliului societăţii)
  5. informaţii despre propunerile de reorganizarea şi fuziune;
  6. propunerile de modificarea a Statutului corporaţiei;
  7. Datele de identificarea a persoanelor fizice sau juridice ce sunt invitate să efectueze controlul de audit.

Procedurile ce ţin de transparenţa informaţiei în Japonia se deosebesc de cele similare modelului anglo-american şi anume:

  1. În Japonia informaţia financiară se prezintă odată în semestru, în SUA – o dată în trimestru;
  2. În Japonia se prezintă informaţia despre remunerarea totală a directorilor şi administratorilor, în SUA – nominal;
  3. În Japonia se prezintă darea de seamă despre primii 10 ce-i mai mari acţionari, În SUA (şi practic în foarte multe alte ţări) – lista acţionarilor ce deţin cel puţin 5% acţiuni.

Baza legislativă

Datorită rolului important care îl joacă corporaţia japoneză în ţara sa şi peste hotare, elaborarea politicii industriale a implicat un volum mare de ministere în frunte cu ministerul finanţelor, ministerul de comerţ internaţional şi-a industriei. Internaţionalizarea corporaţiilor japoneze le-a făcut pe acestea mai puţin dependente de piaţa naţională şi mai puţin dependente de politica industrială internă, creşterea pieţei de capital a condiţionat liberalizarea pieţelor financiare japoneze. În timp ce aceşti factori au scăzut influenţa politicii industriale, acesta rămâne totuşi un factor important al legislaţiei japoneze existente, cu toate că-i mai puţin eficientă şi o reglementare în dependenţă a pieţei hârtiilor de valoare de către agenţiile guvernamentale. Baza legislativă a fost modelată conform celei americane după modelul anului 1945 în pofida numeroaselor modificări legislaţia poate rămâne asemănătoare cu legislaţia americană. În 1971 după creşterea volumului de investiţii străine în Japonia au fost adoptate noi legi. Principalele organe ce reglementează activitatea corporativă sunt: Departamentul Valorilor Mobiliare pe lângă Ministerul Finanţelor şi Comitetul de reglementare a burselor de valori, înfiinţat în anul 1992. Acest departament are în competenţă gestiunea respectării de către corporaţii a legislaţiei în vigoare şi analiza încălcărilor.

 

[1] Keiretsudin  japoneză, serie, afiliere: kei, sistem + retsu, rând, linie (trad. autor)

[2] Sursa: The Japanese Economy - Takatoshi Ito

[3] Este necesar de menţionat faptul că, conform reformei „Anti-Monopoly Law Reform 1977”, băncile din Japonia nu au dreptul să procure într-o singură companie un pachet de acţiuni mai mare de 5%. Dar acest fapt nu reduce aportul cumulativ a acţiunilor băncilor în corporaţiile mari. Cota parte a băncilor şi instituţiilor financiare în corporaţii este foarte considerabilă.

[4] Amacudari – traducerea mot a mot este „paraşutarea” sau coborârea din ceruri, adică trecerea funcţionarilor de stat de vârstă pensionară la serviciu în cadrul corporaţiilor particulare, asociaţiilor, organizaţiilor comerciale. Cea mai marea reţea de „amacudari” fiind deţinută de Ministerul autoadministrării locale (cca. 3 mii persoane).

[5] Federaţia de Business din Japonia - ca membri 1540 unităţi, ce includ 1,232 companii, incluzând 71 foreign ownership, 127 asociaţii industriale, 47 asociaţii regionale pentru angajare (datele din 18 Iunie, 2002).

Loading...