1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În dreptul şi practica continentală conceptul de corporaţie este egalată cu persoana juridică.

Corporaţia – este o uniune de persoane pentru îndeplinirea unei activităţi sociale benefice (ceea ce de fapt nici nu este specificat în nici o lege). Astfel, ele activează bazându-se şi pe principiul: „Este permis tot ce nu este interzis”. Activitatea corporaţiilor se evidenţiază în toate domeniile: comerţ, industrie extractivă, deservire, activitatea financiară, etc.

Corporaţia - este şi persoană juridică, astfel încât uniunea colectivă se transformă în corporaţie după obţinerea statutului de persoană juridică, ceea ce are loc după înregistrarea de către organele de stat.

Din punct de vedere al competitivităţii putem evidenţia 4 nivele de competitivitate[1] la care se află companiile:

  • Companiile de nivelul I se mulţumesc să producă lucruri, să fabrice producţie fără a pregăti surprize pentru concurenţi şi consumatori.
  • Companiile de nivelul II tind ca sistemele lor de producţie să corespundă pe deplin nivelurilor (standardelor) respective, stabilite de principalii lor concurenţi.
  • Companiile de nivelul III de competitivitate creează asemenea sisteme de dirijare, ce influenţează activ asupra procesului de producţie, contribuind la dezvoltarea şi perfecţionarea lui.
  • Companiile care au atins cel de al IV nivel de competitivitate se caracterizează prin faptul că reuşita lor în lupta concurenţială devine tot mai mult nu atât funcţie de producere, cât funcţie de dirijare a producţiei. Ele depăşesc concurenţii cu mulţi ani, ceea ce la asigură succesul pe o perioadă îndelungată.

Alt criteriu de clasificare propus de savantul cu renume mondial I. Ansoff este clasificarea corporaţiilor din punct de vedere a atitudinii faţă de angajaţi.

  1. Conceptul de „corporaţie în calitate de maşină”.

Corporaţiile şi metodele de prezentare a lor preocupă reprezentanţii ştiinţelor economice în prealabil ultimii 100 ani.

Conceptul de corporaţie în calitate de maşină s-a păstrat atâta timp, cât erau asigurate următoarele condiţii:

  1. Stăpânul, Proprietarul are cu adevărat putere nelimitată asupra lucrătorilor şi poate s-o utilizeze: poate că-l angajeze şi să-i alunge sau poate utiliza alte metode de a stimula sau pedepsi lucrătorii în măsura în care el consideră necesar.
  2. Pericolul lipsurilor, neajunsurilor economice, legate de şomaj trebuie să fie pentru angajaţi real şi foarte serios.
  3. Calificarea lucrătorilor trebuie să fie în general joasă, pentru că ea să fie posibil uşor de procurat.
  4. nivelul studiilor, dezvoltării personale şi cerinţele lucrătorilor trebuie să fie relativ mic.
  5. Conceptul de „corporaţie în calitate de organism”

După 1945 treptat se formează un nou concept: corporaţia ca organism. În corespundere cu acest concept corporaţiei i se atribuia propria viaţă şi propriile scopuri. Începe să se considere că principalele scopuri, ca şi la orişicare organism este creşterea şi supraveţuirea. Profitul corporaţiei este privit ca şi oxigenul pentru organism: necesitate dar nu sensul vieţii.

III. Conceptul de „corporaţie în calitate de organizaţie”

De la iniţiere corporaţia se considera organizaţie, dar ce este aceasta, ce stă după cuvântul organizaţie se defineşte (lămureşte) mai târziu.

Organizaţia este (1.) o sistemă ce urmăreşte un scop, care (2.) este parte componentă a unei sau mai multor sisteme şi (3.) părţile componente ale cărei – oameni – au scopuri personale.

Ansoff de asemenea demonstrează că acţionarii au o viziune proprie asupra corporaţiei.

Corporaţia din punct de vedere a acţionarilor

Viziunea noastră asupra corporaţiei influenţează asupra faptului, cum ne atârnăm faţă de aceasta şi cum descriem activitatea ei. Prezentarea ca organizaţie înseamnă o viziune din punct de vedere a acţionarilor.

Acţionarii sunt toţi cei din interiorul sau exteriorul organizaţiei, asupra cărora influenţează direct activitatea corporaţiei.

Din punct de vedere a acţionarilor în corporaţie au loc schimburi de 6 tipuri (figura 7):

  1. Schimbul banilor pe munca angajaţilor năimiţi.
  2. schimbul banilor pe mărfurile şi serviciile furnizorilor.
  3. schimbarea mărfurilor şi serviciilor pe banii consumatorilor.
  4. schimbul banilor, plătiţi mai târziu, pe banii primiţi acum de la investitori şi arendatori.
  5. schimbul banilor, plătiţi acum pe banii, ce vor fi primiţi de la debitori mai târziu.
  6. schimbul banilor pe mărfuri şi servicii (de ex. pe apă, asigurarea curăţeniei publice, securitatea), dispoziţiile de stat, parlamentare, guvern
  1. Berle[2] a propus (a evidenţiat) următoarele stadii de dezvoltare a corporaţiilor contemporane:
  2. La prima stadie se atribuie corporaţiile, în cadrul cărora deţinătorii capitalurilor au o putere reală şi totală şi pot controla acţiunile administraţiei corporaţiei. numărul de acţionari-proprietari este mic, o parte din acţionari activează în cadrul corporaţiei. Astfel ei sunt interesaţi nu numai de cota parte a dividendelor, care trebuie să o primească, ci şi de procesul de ridicare a eficienţei corporaţiei, de dezvoltării şi creştere a acesteia.
  3. Către stadia a doua se referă corporaţiile cu aşa numitul pachet de control, adică un anumit număr de proprietari-acţionari, cu ajutorul unui anumit număr de acţiuni realizează controlul corporaţiei. Doar această „echipă” de acţionari este în stare să implementeze deciziile şi strategiile în cadrul corporaţiei. Majoritatea acţionarilor din această companie sunt disperaţi: au cote-părţi prea mici sau se află la o depărtare prea mare şi nu sunt interesaţi prea tare de activitatea corporaţiei. Chiar dacă fiecare acţionar are dreptul la vot, din cauza dezorganizării, necesare pentru unirea şi stabilirea proprietăţilor în procesul votării.[3] Din cauza lipsei „programului” de votare, deseori pachetul de control nu este 50%+1, ci un pachet ce constituie 20%, 15% uneori ajungând chiar la 1-5% din capitalul statutar.
  • Către a treia stadie se referă corporaţiile mari în care, datorită dispersiei mari a acţiunilor în mâinile unui număr mari de acţionari (zeci, sute de mii, chiar milioane), controlul activităţii companiei este preluat de administraţia corporaţiei. Deţinătorii de hârtii de valoare – acţiuni sunt doar acţionari formali şi practic nu participă la luarea deciziilor. La această etapă de dezvoltare se evidenţiază transmiterea dreptului de vot prin procură reprezentanţilor. Proprietari sunt influenţaţi de mărimea dividendelor, pe când activitatea propriu-zisă a companiei nu este în viziunea intereselor.
  1. La a patra stadie de dezvoltare se conturează procesul de reuniune a micilor acţionari de către companiile de asigurări, fondurile de pensii, fondurile de investiţii. Datorită acestui fapt (proces) aşa tipuri de uniuni obţin posibilitatea de a controla acţiunile administraţiei corporaţiei. Totodată şi corporaţia are legătură doar cu un reprezentat înlăturându-se problema majorării personalului, necesar pentru întreţinerea relaţiilor cu acţionarii.

Robert Albanese[4] divizează companiile în următoarele stadii de dezvoltare, din punct de vedere al aprecierii mediului extern:

  1. Primitivă;
  2. Ad-hoc;
  3. Reactivă;
  4. Proactivă.

În general progresul de la o fază la alta depinde de evoluţia în timp a organizaţiei li de abordarea totală de către companie a procesul de planificare strategică.

Tabelul 2 ne arată distribuţia a patru faze (stadii) între 186 de corporaţii, participante la un studiu de analiză a aprecierii mediului extern.

Tabelul 2

Etapele de apreciere a mediilor în diferite corporaţii, conform volumului de vânzări

Etapa

Mai puţin de 1 mlrd. USD

Cu vânzări cuprinse între 1 şi 5 mlrd. USD

Mai mult de 5 mlrd. USD

Numărul total

Primitivă

38

18

1

57

Ad-hoc

23

23

25

71

Reactivă

5

28

11

44

Proactivă

0

6

8

14

Total

67

81

50

186

  1. La prima stadie de dezvoltare (Primitivă) companiile văd mediul extern ca ceva inevitabil. Companiile nu efectuează o analiză activă şi sistematică a factorilor mediului extern şi-i primesc aşa cum sunt. Corporaţia priveşte mediul său extern ca ceva inevitabil şi întâmplător. Conducerea presupune că nu se poate nimic de făcut pentru modificarea mediului extern şi îl acceptă aşa cum este. Informaţiile ce vin din mediul extern nu sunt utilizate ca instrument strategic pentru dezvoltarea corporaţiei.
  2. La această stadie (Ad-hoc) managementul dezvoltă o activitate pentru identificarea unor număr mic de factori, forţe pentru analiza mediului extern, fiind mai sensibil faţă de informaţiile ce vin din afară, dar totuşi fiind încă relativ inert. Dar la această stadie administraţia corporaţiei încearcă să facă o legătură între modificările structurale ale mediului şi planurile strategice ale firmei.
  3. La faza (stadie) a treia corporaţiile monopolizează şi controlează un număr mare a factorilor mediului extern. Se acordă atenţie planurile şi modificărilor strategice de pe piaţă. Se dezvoltă iniţiativa companiilor în relaţiile cu mediul extern. Corporaţiile acordă o atenţie deosebită modificărilor ce au loc în cadrul corporaţiilor – concurenţii principali din ramura respectivă – pentru stabilirea ţi aprobarea planurilor strategice corporative.
  4. Corporaţiile ce se află la această fază de dezvoltare utilizează diferite metode şi tehnici complexe de cercetare şi analiză a mediului extern. La faza (stadia) proactivă se află un număr foarte mic de corporaţii – cele mai mari puternice, care încearcă să modeleze mediul extern conform scopurilor şi misiunii corporaţiei.

 

[1] N. Burlacu, Management corporativ, ASEM, Chişinău, 1996, pag. 104

[2] Berle A. Power Without Property, p. 69-76.

[3] În unele ţări: Rusia, România, etc. există „Asociaţii a acţionarilor minoritari” care se ocupă de apărarea drepturilor/intereselor acţionarilor mici/minoritari

[4] Albanese R., „Management”, South-Western Publishing Co, 1988,p.161-163

Loading...