Pin It

Necesitatea conducerii vietii sociale, ca si a diverselor sale sisteme si subsisteme, este atat de acerba la ora actuala incat unii autori nu s-au sfiit sa afirme ca dezvoltarea economica si sociala depind in mare masura de felul cum se realizeaza conducerea si ca, deci, ele ar fi „rezultatul conducerii"1.

Astazi conducatorul, fie el individual, fie el colectiv, este implicat in realizarea obiectivelor sociale, politice, economice etc. Se fac eforturi nu doar pentru gasirea celor mai bune forme de organizare, a celor mai bune structuri organizatorice, dar si pentru imbunatatirea si perfectionarea permanenta a conducerii. La intrebarea "Ce este conducerea ?", multi autori s-au straduit sa raspunda de-a lungul timpurilor. Astfel s-a impus interpretarea conducerii ca fenomen, ca forma concreta si distincta a activitatii umane, inteleasa in expresia ei vie, complexa, dinamica, mobila, ca modalitate specifica a practicii sociale.

Conducerea poate aparea sub un dublu aspect: pe de o parte ca raport social, pe de alta parte ca un raport psihosocial. Desi strans legate intre ele, practic aspecte diferite ale unuia si aceluiasi fenomen, aceste aspecte se cer neaparat diferentiate.

Conducerea este inainte de toate un raport social, baza obiectiva a aparitiei ei constituind-o munca. Unele particularitati esentiale ale activitatii de munca, cum ar fi orientarea ei spre realizarea unui scop, si mai ales diviziunea, specializarea ei, atrag dupa ele o complicare treptata a relatiilor de productie, a relatiilor interpersonale, dintre oameni, dintre ei si compartimentele organizatiei cu care vin in contact si pe care trebuie sa o deserveasca. In aceste conditii, lasarea acestui aparat productivo- economic sa functioneze la voia intamplarii ar fi o mare eroare.

Apare deci necesitatea creării unor organisme speciale care sa coordoneze activitatea de munca, relaţiile dintre oameni, sa le centreze pe realizarea scopului, sa asigure un caracter ritmic, uniform si mai ales eficient tuturor verigilor sistemului productiv. Este nevoie deci ca munca productiva sa fie coordonata, dirijata, condusa.

Asadar, conducerea apare ca urmare a adancirii diviziunii sociale a muncii, a cresterii complexitatii relatiilor productive dintre oameni, cu alte cuvinte, din natura sociala a procesului muncii.[1] Conducerea se instituie deci ca un instrument orientat pe directia armonizarii procesului de productie.

Este necesar de a se raporta la particularitatile fiecarei oranduiri sociale, la scopurile sale, la natura relatiilor dintre clase, toti acesti factori fiind esentiali in conturarea unui profil sau altul al conducerii. Se impune a sublinia nu doar faptul ca in expresia sa generala conducerea este un raport social, ci si pe acela ca ea poate sa apara si sub alte aspecte la fel de importante. De indata ce acest raport este interpretat nu doar la nivelul general-uman, ci si la nivelul planului particular-uman, el se concretizeaza, se umple de continut, devine mai viu, mai bogat, ia, cu alte cuvinte, forma unui raport psihosocial.[2] intradevar, conducerea este un raport intre doi oameni (un sef si un subordonat), intre doua grupuri (unul care conduce, altul care se supune), intre un om si un grup (un maistru, sa spunem, si echipa sa, profesorul si clasa sa). Nu se poate vorbi de conducere in afara relatiilor concrete dintre oameni, fie ele directe, nemijlocite, de tipul "fata in fata", fie ele indirecte, realizate prin intermediar.

Din acest punct de vedere, conducerea devine un raport interpersonal sau intergrupal cu nenumarate implicatii si valente de ordin psihosocial.

Conducerea proceselor sociale (productive, educationale etc.) se realizeaza nu direct, ci mijlocit, prin intermediul oamenilor. Intre acestia se stabilesc si o serie de relatii (de comunicare, afective, de subordonare, de dependenta etc.) care organizandu-se si ierarhizandu-se dau nastere la o multitudine de structuri informale, psihologice isi vor incepe functionalitatea alaturi de cele formale, oficiale; apar fenomene de grup (cooperare, competitie, conflict, solidarizare, subgruparea membrilor etc); apar structuri mentale colective (atitudini, opinii, mentalitati), care pot influenta pozitiv sau negativ nu doar viata de grup, ci si productivitatea muncii grupului sau organizatiei.

A conduce inseamna, printre altele, a munci cu oamenii, a te raporta permanent la viata, interesele, nazuintele, doleantele, aspiratiile lor, fie individuale, fie de grup. Metaforic vorbind s-ar putea spune ca materia prima a conducerii sunt oamenii, deoarece numai prin intermediul si cu ajutorul lor pot fi manevrate mijloacele de productie. Un conducator prin actiunea sa trebuie sa influenteze, adica sa determine modificarea comportamentului, opiniilor atitudinilor celorlalti membri ai grupului, sa faciliteze, prin relatiile lui de statut si rol, realizarea scopurilor.

Psihologul american Koontz considera ca "sarcina de baza" a conducatorului consta in a stabili in organizatie o ambianta interna proprie conducerii active si eficiente a indivizilor. Numai intr-o astfel de ambianta se va putea obtine participarea "din suflet" a lucratorilor la realizarea obiectivelor productive.

Activitatea de conducere nu este asadar doar un simplu fenomen si raport psihosocial, care implica actionarea intr-o astfel de maniera a psihicului individual sau colectiv, incat sa se obtina fenomenele umane psihosociale dorite, favorabile, pozitive. Pentru aceasta este necesar ca cel care conduce sa manifeste grija pe directia insusirii cunostintelor si tehnicilor psihosociale care l-ar putea ajuta in formarea unei ambiante intr-adevar eficiente.

 

 

[1] Karl Marx, Capitalul, 1960, vol. I, p.19

[2]M. Zlate, Psihologia muncii, 1981