1 Contextul cultural-istoric chinez

1.1 Valori culturale chineze

Zhongguo, adică imperiul din mijloc sau din centrul lumii, reprezint ă una dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii, cu o cultură strălucitoare şi cu o istorie îndelungată. Invenţiile antice chineze - tiparul, busola, praful de puşcă, bancnota de hârtie, succesele din domeniile astronomiei, matematicii şi medicinei, doctrina lui Confucius - filosof, ideolog, educator, muzician, au avut importante contribuţii şi au influenţat substanţial ştiinţa şi cultura. Republica Populară Chineză este o ţară aflată de circa 25 de ani într-o puternică expansiune economică. În prezent este o mare putere asiatică, iar peste 20 de ani va deveni cu siguranţă o mare putere mondială. China s-a dezvoltat rapid începând din anul 1977, după iniţierea de către Deng Xiao Ping a reformelor economice şi recunoaşterea erorilor din perioada 1966-1976, în care s-a derulat o sângeroasă şi primitivă „revoluţie culturală", ale cărei urmări se întâlnesc şi astăzi la nivel doctrinar, mai ales la populaţia din zonele rurale. Începând cu anul 1992, ratele anuale de creştere economică depăşesc, în medie, 10%, ceea ce asigură o puternică evoluţie a economiei, în ansamblu şi a industriei, în special, dar care generează alte probleme, cu profunde implicaţii sociale: poluarea, creşterea numărului de şomeri, aglomerarea urbană excesivă.

Din punct de vedere administrativ, China este alcătuită din 23 provincii, cinci regiuni autonome, patru municipalităţi dependente doar de activitatea centrelor (Beijing, Tianjin,

Shanghai, Chongqing) şi două regiuni administrative speciale (Hong-Kong şi Macao). În China, mai mult decât în alte ţări asiatice, îndelungata tradiţie culturală şi bogata civilizaţie a ţării îşi pun puternic amprenta asupra evoluţiei actuale a economiei şi societăţii. Conceptele confucianiste de drept, morală, demnitate îi animă şi astăzi pe chinezi în activitatea pe care o desfăşoară, indiferent de domeniul de activitate. Tinerii au preocupări permanente de a învăţa foarte bine pentru a-şi putea servi eficient ţara. Fără îndoială că aici transpare şi orientarea Partidului Comunist Chinez şi a conducerii ţării, care sprijină creşterea rolului educaţiei în ansamblul preocupărilor economice şi culturale naţionale.

Nucleul vieţii sociale în China nu îl reprezint ă familia, aşa cum se înt âmplă în ţările occidentale, ci grupul socio-profesional în care aproape fiecare membru al familiei (copil, părinte, bunic) îşi petrece cea mai mare parte a zilei. Astfel, copiii îşi petrec o mare parte din timp la şcoală, printre educatori şi colegi; studenţii - în facultăţi, biblioteci sau campusuri universitare, unde şi locuiesc, chiar dacă părinţii lor se află în acelaşi oraş; adulţii - la serviciu, care ocupă în medie 11 ore pe zi, incluzând şi o pauză pentru masă şi odihnă, în jurul prânzului, când, din cauza oboselii, şi a căldurii, productivitatea muncii este mai mică; bunicii se reunesc în grupuri de vecini sau foşti colegi de serviciu. Tot la şcoală, facultate, serviciu sau în cartier se servesc şi mesele de prânz şi de seară, în cantine. Familia tradiţională se reuneşte la sfârşitul săptămânii, deşi există situaţii în care în organizaţiile economice sau cele educaţionale se programează activităţi şi în zilele de sâmbătă şi/sau duminică. Chinezii se simt foarte bine împreună, chiar şi în locuri aglomerate, unde obişnuiesc să îşi petreacă puţinul timp liber. Vizitarea unor muzee, a unor locuri cu deosebită rezonanţă istorică sau culturală le oferă posibilitatea de a-şi cunoaşte istoria, cultura şi civilizaţia, dar şi recentele realizări economice şi sociale. Membrii unui asemenea grup etnic sau profesional se individualizează de cei ai altor grupuri prin elemente specifice de vestimentaţie-şepci, tricouri, insigne, genţi de pe care nu lipsesc denumirea organizaţiei din care provin şi ţinta vizitei lor, dar şi printr-o permanentă exprimare verbală foarte sonoră, generată de entuziasm, dar şi de caracterul extrem de sonor al limbii chineze han, limba oficială a ţării vorbită de circa 94% din populaţia Chinei.

În aceste condiţii, comunicarea este firească, uşoară şi directă, în cadrul grupului iar barierele dintre aspectele formale şi cele informale aproape că nu există. În cadrul organizaţiilor se menţin mult timp stabile aceste relaţii care iau adesea forma ajutorului mutual.

1.2 Încadrarea contextului chinez prin prisma abordării diferenţelor culturale elaborată de Fons Trompenaars

Analizând contextul chinez şi particularizând abordarea diferenţelor culturale pentru spaţiul cultural-istoric şi socio-economic chinez, rezultă că acesta se caracterizează prin predominarea universalismului, a colectivismului, a caracterului neutru, difuz, a statutului câştigat, a perceperii secvenţiale a timpului şi a unei atitudini de stăpânire a naturii.

1.3 Încadrarea contextului chinez prin prisma abordării managementului structurilor multiculturale elaborată de Geert Hofstede

China reprezintă una dintre excepţiile dificil de încadrat cu exactitate în dimensiunile culturale stabilite de Geert Hofstede. Dualitatea reprezintă modul de manifestare a dimensiunilor culturale, ale căror laturi complementare şi contrare se găsesc în egală măsură în cultura chineză şi în managementul chinez. Deşi China nu a fost inclusă în cercetarea iniţială coordonată de profesorul olandez, în lucrări ulterioare, elaborate împreună cu profesorul canadian Michael Bond de la Universitatea Chineză din Hong-Kong, Geert Hofstede a studiat şi situarea Chinei în funcţie de caracteristicile culturale ale acesteia, în raport cu cele patru dimensiuni culturale clasice. Acestora li se adaugă şi a cincea dimensiune culturală, generată de dinamismul confucianist:

1. Ambele laturi ale dimensiunii culturale individualism/colectivism sunt prezente în China. În societatea individualistă chineză, legăturile dintre membrii acesteia nu sunt vădite şi nici aranjate în prealabil; ele sunt mai degrabă voluntare şi sunt cultivate cu mare atenţie. Sunt acceptate valori precum: existenţa unui prieten apropiat, intim, faptul de a fi demn de încredere, mulţumirea cu poziţia deţinută în cadrul organizaţiei sau a grupului, conservatorismul. În societatea colectivistă chineză nu predomină nevoia de a închega prietenii specifice, deoarece acest fapt este predeterminat de apartenenţa la un grup şi de respectul pentru familie, de pietatea filială şi de castitate. Sunt acceptate valori precum: ascultarea faţă de părinţi şi sprijinirea lor financiară, cinstirea strămo şilor, solidaritatea cu ceilalţi membri ai grupului, armonia, toleranţa faţă de ceilalţi, faptul de a servi patria, naţiunea;
2. Şi în ceea ce priveşte dimensiunea culturală distanţa faţă de putere, în China se întâlnesc aspecte specifice ambelor laturi. Distanţa mare faţă de putere reprezintă o nevoie acută de dependenţă faţă de persoane influente, faţă de şefi sau faţă de părinţi. Asociată colectivismului, această latură căreia îi corespunde „disciplina morală", se referă la valori precum: existenţa unui număr redus de dorinţe, urmărirea unei că i de mijloc, menţinerea individului ca o persoană dezinteresată, pură, cinstită, supusă. Distanţa mică faţă de putere înseamnă o nevoie acută de independenţă, manifestată mai ales la persoanele tinere şi educate. Asociată individualismului, această latură se referă la valori precum: flexibilitatea, adaptabilitatea, prudenţa, atenţia, grija deosebită;

• Gradul de evitarea a incertitudinii este mediu pe ansamblul ţării, dar există posibilitatea unor nuanţări. În zonele rurale, cu relief înalt din Nord-Vest sau cu relief jos din Sud-Est, unde populaţia este frecvent supusă intemperiilor naturii, gradul de evitare a incertitudinii este redus, cu toate eforturile care se fac pentru prevenirea şi combaterea calamităţilor naturale (căldură excesivă, ariditate, inundaţii). Nivelul scăzut de educaţie, relativismul, caracterul predominant al religiilor orientale - budismul, taoismul - acutizează această latură. În schimb, în zonele urbane, puternic sau chiar excesiv dezvoltate din estul Chinei, gradul de evitare al incertitudinii este mediu spre ridicat. Munca intensă, comportamentul individualist, agresiv, nevoia de consens, de reguli, de regulamente accentuează această latură;

1. Şi dimensiunea culturală feminitate / masculinitate are în China un puternic aspect dual. Masculinitatea accentuează latura pozitivă, materialistă, individualistă a complexului de valori împărtăşite în egală măsură de femei şi de bărbaţi prin nediferenţierea rolurilor: independenţa, admiraţia faţă de persoanele de succes, realizarea unor activităţi diferite, succesul în carieră şi în afaceri. Feminitatea valorizează aspecte precum: educarea tinerei generaţii, grija pentru mediul ambiant puternic poluat, mai ales în zonele urbane, viaţa de familie, chiar dacă se limitează la câteva ore pe zi sau chiar pe săptămână. Adesea în societatea chineză, ceea ce este oportun şi ceea ce este dorit nu se suprapun, însă valorile pot fi compensate reciproc. Filosofii chinezi au arătat că elementele masculin (yang) şi feminin (yin) se împletesc în viaţă: masculinitatea accentuează faptul că sensibilitatea umană susţine acest postulat al taoismului, iar feminitatea subliniază subordonarea în   faţa unor scopuri înalte, de patriotism şi de echitate socială;

1. Dimensiunea culturală abordarea asupra timpului evidenţiază pentru China, în special, dar şi pentru Asia de Sud-Est, în general, predominanţa orientării pe termen lung. Supranumită de M. Bond „dinamism confucianist", aceasta reinterpretează învăţăturile lui Confucius şi se ocupă de valori specific orientale, mai puţin evidente şi recunoscute în gândirea occidentală, precum respectarea dreptului şi a moralei în scopul creării unei societăţi ideale, dar utopice. Confucius (Kong Fu Zi) a trăit între 551 şi 479 î.H., în timpul dominaţiei dinastiei Zhou de Est, în perioada numit ă „de Primăvară şi de Toamnă". Intelectual de origine modestă, el a servit diverşi conducători locali din China divizată, în acea perioadă. A dobândit cu timpul o reputaţie deosebită în calitate de filosof, ideolog, politician, educator şi muzician, fiind înconjurat, în a doua parte a vieţii, de discipoli care au redactat ceea ce cunoaştem astăzi ca fiind învăţăturile sale. Orator precum Socrate, contemporanul său grec, Confucius a transmis, de fapt, sub forma unor lecţii de etică practică, un set de reguli pragmatice pentru viaţa de zi cu zi, derivate din ceea ce el numea „lecţii de istorie chineză".

Principiile fundamentale ale învăţăturii confucianiste sunt următoarele: t^A Stabilitatea societăţii se bazează pe legături inegale între oameni. Relaţiile fundamentale din societate (conducător-condus; tată-fiu, frate mai în vârst ă - frate mai tânăr, soţ - soţie, prieten vârstnic - prieten tânăr) se bazează pe obligaţii reciproce şi complementare. Subordonatul, fiul, fratele mai tânăr, soţia, prietenul tânăr datorează respect şi supunere. În schimb, şeful, tatăl, fratele mai în vârstă, soţul, prietenul vârstnic datorează protecţie şi consideraţie:

1. Familia este prototipul tuturor organizaţiilor sociale. Persoanele nu sunt indivizi, ci membri ai unei familii. Copiii trebuie să înveţe să se stăpânească, să-şi depăşească individualitatea, pentru a menţine armonia în familie. Gândurile pot rămâne libere. Armonia se întemeiază pe menţinerea „obrazului" fiecăruia, în sens de demnitate, autorespect şi prestigiu;
2. Comportarea virtuoasă constă în a nu-i trata pe ceilalţi aşa cum nu ţi-ar plăcea ca ceilalţi să te trateze pe tine;
3. Virtutea cu privire la obiectivele în viaţă ale unei persoane constă în încercarea de a dobândi calificări şi educaţie, a munci din greu, a nu cheltui mai mult decât este necesar, a fi răbdător şi perseverent.

Dinamismul confucianist evidenţiază la polul „orientare pe termen lung" valori precum: perseverenţă, cumpătare, organizarea relaţiilor prin statut, supravegherea atentă a funcţionării relaţiilor din societate, menţinerea sentimentului de ruşine. La polul opus, „orientare pe termen scurt", se evidenţiază valori precum: siguranţa personală imediată, stabilitate financiară, socială şi profesională, protejarea „obrazului", adic ă demnitatea, autorespect, prestigiul.

Michael Bond a ales calificativul „confucianist" pentru această dimensiune culturală deoarece aproape toate valorile, la ambii poli, par să fie luate din învăţăturile marelui învăţat antic. Cu toate acestea, la polul „orientare pe termen lung" valorile sunt axate mai mult pe evenimente viitoare, în special cumpătarea şi perseverenţa, ceea ce le face mai dinamice. La polul „orientare pe termen scurt" valorile sunt axate mai mult pe evenimente din trecut sau din prezent, ceea ce la face mai statice.

2 Contextul socio-economic chinez

Transformările puternice de natură economică şi socială petrecute în China în ultimele două decenii au reuşit să modifice substanţial structura proprietăţii şi structura economiei. În prezent, în China, structura proprietăţii este următoarea: 50% proprietate de stat, 20% proprietate privată şi 30% diverse forme de proprietate mixtă, aceasta însemnând proprietate mixtă a statului chinez şi a altor state sau proprietate privată mixtă între chinezi şi investitori străini.

În acest context, se poate afirma că există o economie complexă, în care ponderea sectoarelor tradiţionale are o structură specifică: 18% din PIB este generat de sectorul primar al economiei - agricultura, piscicultura, silvicultura, creşterea animalelor; 50% din PIB provine din sectorul secundar al economiei - industrie, construcţii; 32% din PIB este asigurat de sfera largă a serviciilor, al treilea sector al economiei. Deşi PIB total plasează China pe locul şapte în lume, respectiv pe primul loc între ţările în curs de dezvoltare, şi cu toate că a crescut de zece ori în ultimul deceniu, PIB pe locuitor se situează la nivelul de 1000 USD anual. Deşi China ocupă primul loc în lume în realizarea unor produse industriale -oţel, carbon, îngrăşăminte chimice, produse electronice, există o puternică supraproducţie la altele - lână, bumbac, iar, în ansamblu, există o structură industrială neraţională şi insuficient utilizată. Cauza principală a acestei situaţii o reprezintă nivelul slab de dezvoltare tehnologică, menţinându-se o rămânere medie în urmă de circa zece ani faţă de ţările dezvoltate şi chiar de 20-30 ani în unele domenii economice, precum industriile de vârf. Ca urmare, productivitatea muncii este scăzută, menţinându-se mult sub nivelul celei înregistrate în ţările dezvoltate din punct de vedere economic.

Puţine sunt domeniile economice în care China excelează din punct de vedere calitativ; ca regulă, nu se poate afirma că exist ă alt avantaj competitiv decât cel cantitativ. În afara cauzelor generate de randamente şi productivităţi scăzute, o altă cauză majoră este reprezentată de faptul că structura industrială a diferitelor regiuni este asemănătoare, întrucât unul dintre scopurile prioritare ale dezvoltării economice din ultimele două decenii a fost acoperirea cererii interne enorme fără a se putea acorda atenţie problemelor ecologice, de calitate şi eficienţă.

O important ă şi recentă trăsătură economică este reprezentată de existenţa unui puternic şi variat sector bancar. În China există un număr mare de bănci comerciale şi de investiţii, care acoperă întreg teritoriul ţării. Dintre acestea menţionăm: Banca pentru Industrie şi Comerţ a Chinei, Banca pentru Comunicaţii şi Infrastructură, Banca pentru Agricultură, Banca Comercianţilor. Acestora li se adaugă numeroase bănci regionale. Majoritatea covârşitoare a băncilor sunt de stat, alimentate cu fonduri de la bugetul naţional, dar şi prin împrumuturi externe. În anul 2004 erau autorizate să funcţioneze 64 de bănci din 19 ţări din toată lumea. Ritmul alert al dezvoltării economice actuale justifică existenţa acestora, întrucât finanţează diverse programe economice şi sociale stabilite prin programe guvernamentale.

Economia Chinei se dezvoltă în mod planificat, iar statul intervine în toate domeniile vieţii economice şi sociale, prin intermediul planului cincinal elaborat de către guvern. Rolul planificării a crescut cu fiecare perioadă de cinci ani scursă de la crearea, la 1 octombrie 1949, a Republicii Populare Chineze.

Din punct de vedere politic, în China rolul dominant în planificarea întregii activităţi revine Partidului Comunist; alături de acesta există alte opt partide politice, toate însă de orientare comunistă.

Din punct de vedere social, în China există patru principale grupări: Federaţia Naţională a Sindicatelor, Federaţia Naţională a Tinerilor, Federaţia Naţională a Femeilor, Federaţia Naţională din Industrii şi Comerţ.

O preocupare constantă a ultimului deceniu o reprezintă creşterea nivelului de educaţie a populaţiei în ansamblu, dar mai ales a tinerei generaţii, în paralel cu reducerea şi eradicarea analfabetismului. Diferenţele faţă de ţările dezvoltate din punct de vedere economic sunt mari, iar depăşirea lor este considerată o modalitate de asigurare a evoluţiei economice şi sociale. În medie, nivelul de educaţie este de circa şase ani pe locuitor, cu diferenţe mari între diverse regiuni şi în diverse medii. În tabelul 10 se prezintă sintetic situaţia existentă în China în anul 2004, din punctul de vedere al nivelului de educaţie, comparativ cu anul 1980.

Tabelul 1

Nivelul de educaţie în anii 1980 şi 2004

Nivel de educaţie (% din populaţia totală)	1980	2004
Primar (6 ani)	37,0	67,5
Secundar (primul nivel-3 ani)	23,3	39,6
Secundar (al doilea nivel-3 ani)	8,0	14,5
Universitar	1,4	3,5

Diferenţe majore se menţin în privinţa educaţiei şi între zonele rurale şi cele urbane. În tabelul 11 se prezintă sintetic situaţia comparativă existentă în China în anul 2004, din punctul de vedere al nivelului de educaţie pe medii - rural şi urban.

Tabelul 2

Nivelul de educaţie în anii 1980 şi 2004, pe medii Nivel de educaţie (% din populaţia Mediul rural Mediul urban totală)     Primar (6 ani) 38,3 72,0 Secundar (primul nivel-3 ani) 36,6 49,7 Secundar (al doilea nivel-3 ani) 9,5 25,7 Universitar 0,5 9,5

În anul 2004 procentul de analfabeţi reprezenta 9% din totalul populaţiei sub 15 ani, faţă de 15,9% în anul 1980 şi 4,6% din totalul populaţiei de peste 15 ani, faţă de 10,3% în anul 1980.

Preocuparea pentru educaţie este o constantă a politicii actuale a guvernului chinez. Ea este susţinută şi de populaţie, deoarece aproximativ 10% din economiile acesteia au fost alocate anual, în ultimul deceniu, pentru educaţie. În China, în învăţământul public se percep taxe la toate nivelurile. Acestea variază, de exemplu, pentru învăţământul universitar, între 200 şi 700 USD pentru fiecare an de studiu, în funcţie de facultate şi specializare.

Universit ăţile organizează frecvent cursuri de tip MBA, menite să pregătească, prin programe adecvate, manageri pentru firmele de stat sau private. Cererea pentru aceste cursuri este foarte mare, iar taxele variază între 150 şi 1500 USD. În perioada vacanţelor de vară universităţile organizează cu plată şi alte cursuri (limbi străine, informatică, autoeducaţie), având rolul de a pune în valoare resursa umană din cadrul organizaţiilor. Începând din anul 1996 o universitate din Beijing a organizat în premieră un program denumit „Repetiţia generală a vieţii", care a evidenţiat experienţe inevitabile ale vieţii, fiind dedicat mai ales celor care sunt nevoiţi să suporte stresul urban în marile aglomeraţii intens poluate.

Cei mai avantajaţi beneficiari ai reformei educaţionale derulate în China sunt absolvenţii învăţământului superior şi studenţii. Aceştia sunt cei care reuşesc să ocupe locuri de muncă în firme mixte, în filialele din alte ţări ale firmelor chineze sau să-şi deschidă proprii afaceri în domeniul serviciilor.

Un alt rezultat al reformei economice îl reprezintă reconversia profesională a unei părţi apreciabile a funcţionarilor din firmele de stat în întreprinzători. Mulţi dintre cei concediaţi percep pierderea locului de muncă drept o „aruncare în mare". Cei mai mulţi însă, reuşesc să creeze o afacere personală sau să-şi găsească un loc de muncă la o firmă privată.

În ultimii ani au apărut şi alte elemente care influenţează viaţa economico--socială din China, precum şi managementul organizaţiilor. Revenirea la China a regiunii Hong-Kong şi a regiunii Macao, tensiunile apărute în Taiwan, problema controlului natalităţii (9,2 la mia de locuitori în anul 2000), problema îmbătrânirii rapide a populaţiei (25% din populaţia mondială în vârstă de peste 60 ani se află în China), criza economică şi cea financiară care au afectat Asia de Sud-Est în anul 1998 sunt tot atâtea probleme cărora China le-a făcut faţă sau pe care se pregăteşte să le înt âmpine în anii următori.

3 Particularităţi ale managementului chinez

3.1 Tipuri de organizaţii care funcţionează în China

În anul 2004 în China funcţionau circa 212.000 firme de stat, cu 10% mai puţine decât în anul 2000. Valoarea patrimoniului acestor firme depăşea 1100 miliarde USD, cu 20% mai mult decât în anul 2000. În cadrul acestora, se evidenţiază organizaţiile mari, întrucât primele 10.000 totalizau 90% din valoarea patrimoniului total. Alături de acestea funcţionau circa 350.000 firme străine şi firme mixte, al căror capital era estimat la circa 300 miliarde USD, iar valoarea contractelor se situa la valoarea de 700 miliarde USD. Cu toate acestea, în China predomină, din punct de vedere numeric, firmele mici, familiale sau individuale, în număr de circa 20 milioane, dispersate pe întregul teritoriu locuibil al ţării. Calitatea produselor sau a serviciilor oferite aceste firme este scăzută din cauza insuficientei lor puteri economice; acestea reprezintă însă un debuşeu pentru şomerii proveniţi de la firmele de stat aflate în reorganizare. Deşi economia Chinei se dezvoltă alert, iar PIB este pe locul şapte în lume, în clasamentul primelor 500 de firme din lume nu apare decât Banca Naţională a Chinei. Cele mai răspândite grupuri economice din China sunt grupurile industriale şi holdingurile naţionale. Grupurile industriale chineze acţionează în domeniul extracţiei, transportului, prelucrării şi distribuţiei energiei electrice, petrolului, cărbunelui, precum şi în domeniul producerii îngrăşămintelor chimice. Toate acestea sunt domenii strategice, aflate sub controlul guvernului. Grupurile industriale se caracterizează printr-un portofoliu de afaceri pentru care există competenţe comune, iar rentabilitatea grupului şi, mai ales, valoarea nou creată depind în mod direct de felul în care managementul de nivel superior creează, conduce şi utilizează relaţiile dintre unităţile componente ale grupului. Producţia de resurse energetice şi petroliere este controlată de stat, costurile unitare de producţie sunt mici, iar preţurile de vânzare sunt scăzute şi constante (preţul unui litru de benzină CO 97 la pompă este de numai 0,25-0,28 USD). Strategia grupurilor industriale urmăreşte fidel şi serveşte realizării orientărilor de ansamblu ale economiei chineze. Holdingurile naţionale beneficiază de autonomie din partea statului, ele acţionând eficient din punct de vedere economic şi managerial pe baza principiilor economiei de piaţă. Unităţile de afaceri componente ale unui holding sunt organizate sub formă de filiale sau de unităţi, grupate în funcţie de ramura de activitate. Din punct de vedere managerial, la nivel central se realizează planificarea strategică şi se stabilesc mecanismele de control. Celelalte activităţi manageriale (organizarea, comunicarea, motivare) sunt descentralizate la nivelul componentelor holdingului. Un exemplu este holdingul China Telecom, care cuprinde patru componente: Compania China Telecom, care exploatează reţeaua de telefonie fixă; Compania chineză pentru telecomunicaţii mobile, Compania chineză pentru telemesagerie, Compania chineză pentru telecomunicaţii prin satelit. În acelaşi domeniu acţionează şi alţi cinci prestatori de servicii de telecomunicaţii: Unicom, Mobile, Railcom, ChinaSat, ChinaNet. La rândul său, acest holding s-a divizat în anul 2004 în China Telecom Sud şi China Conim Group. Sistemul de impozitare a profiturilor practicat în China este conceput astfel încât să stimuleze activităţile de producţie ale firmelor care realizează exporturi sau ale firmelor care beneficiază de investiţii străine considerabile. Există o gamă variată de cote de impozit, dar şi scutiri de impozite pentru firmele de producţie sau pentru cele care acţionează în domeniul tehnologiei avansate. Diferenţele ţin cont şi de criteriul geografic. În tabelul 12 sunt prezentate aceste cote de impozit.

Tabelul 3

Sistemul de impozitare a profitului brut în companiile chineze (în procente din profitul brut)

Z o n ă Tip de firmă	Zone de dezvoltare economică şi tehnologică	Zone de dezvoltare economică de coastă	Alte zone
Firme de producţie	15	24	30
Firme din domeniile energetic, transporturi, comunicaţii, portuar, tehnologic. Firme cu peste 30 milioane USD investiţie străină	15	15	15
Firme din alte domenii decât producţia (comerţ, servicii)	30	30	30
Firme care realizează produse destinate exportului sau în care ponderea exportului este de cel puţin 70%	10	12	15
Scutiri pentru firme de producţie care operează de cel puţin 10 ani	100% pentru doi ani şi 50% pentru următorii trei ani
Scutiri pentru firme din domeniul tehnologiei avansate	100% pentru doi ani şi 50% pentru următorii şase ani

La 11 decembrie 2001 China a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, după negocieri care au durat 15 ani. Una dintre consecinţele acestui fapt este şi angajamentul asumat de China de a renunţa la tratamentul fiscal preferenţial, permiţând astfel derularea liberă, nediscriminatorie a comerţului cu firme din alte ţări.

2 Probleme ale ocupării resurselor umane în China

Transformările multiple (economice, sociale, culturale, manageriale) care au început în anul 1978, dar mai ales cele produse după anul 1989, când economia Chinei s-a deschis pentru a deveni o economie de piaţă concurenţială, au generat mutaţii majore şi în ceea ce priveşte forţa de muncă. S-a modificat, în sensul creşterii accentuate, numărul celor care lucrează în diverse tipuri de organizaţii, astfel încât în anul 2004 existau 650 milioane salariaţi, cifra incluzându-i şi pe cei care se ocupă de agricultură şi de creşterea animalelor în zonele rurale. Structura forţei de muncă diferă de structura economiei, mai ales datorit ă numărului mare de persoane ocupate în sectorul agricol, în ferme de stat, pe terenuri ale statului sau în întreprinderi familiale pe terenuri închiriate de la stat. În acest sector lucrează circa 40% din populaţia activă, în industrie 30%, iar în servicii 30%. Din totalul populaţiei, circa 70%, adică aproximativ 900 milioane persoane, trăieşte în mediul rural, iar restul de 30%, adică aproximativ 400 de milioane în mediul urban. Se apreciază că, în ansamblu, populaţia neagricolă reprezintă 50% din populaţia totală a ţării. Tendinţa actuală este de creştere a ponderii populaţiei urbane, deşi există grave şi acute probleme generate de suprapopularea anumitor regiuni (Beijing, Shanghai) şi de poluarea industrială urbană, generată de dezechilibrele din industrie. Numărul şomerilor era în anul 2004 de 6,6 milioane persoane, reprezentând 3% din totalul angajaţilor din firmele de stat. Deşi acestea concediază în permanenţă o parte din salariaţi, doar jumătate din şomeri îşi creează singuri sau în asociere afaceri personale. Surplusul de forţă de muncă este evident, mai ales în condiţiile slabei productivităţi şi a eficienţei de ansamblu redusă. O parte din surplus este absorbit de domeniul construcţiilor (sedii de firme, bănci, centre comerciale, ansambluri de locuinţe de lux, şosele suspendate, poduri, linii de metro). Se apreciază că în anul 2020 pe piaţa muncii va exista un excedent de circa 120 milioane persoane, adică 20% din populaţ ia salariată la nivelul anului 2004. Patru sunt direcţiile spre care este încurajată să se îndrepte forţa de muncă disponibilizată de la firmele de stat sau de la cele aflate în proprietate colectivă:

1. spre firmele care dispun de fonduri de investiţii din străinătate şi spre firmele private;
2. spre regiunile rurale unde se poate crea mai uşor din punct de vedere legislativ, dar mai greu din punct de vedere financiar, o firmă;
3. spre sectorul terţiar, care are un enorm potenţial de dezvoltare şi unde există importante progrese (comerţ en-gros şi en-detail, alimentaţie publică, transport urban, diverse tipuri de servicii, turism);
4. spre zonele centrale şi de vest ale Chinei, mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, şi spre alte regiuni geografice (Asia de Sud-Est, Europa Centrală şi de Est) unde există firme înfiinţate de chinezi sau unde se pot crea afaceri de familie.

Î n anii următori, 2005-2010, ca urmare a transformărilor în curs din economia Chinei, se preconizează crearea a 15 milioane noi locuri de muncă în firme cu aport de capital străin, a 20 de milioane noi locuri de muncă în firme private mici şi mijlocii, a 30 de milioane noi locuri de muncă în „economia individuală" adică microfirme şi firme familiale, a 20 de milioane noi locuri de muncă în firme industriale rurale, pentru populaţia rurală şi a 70 milioane noi locuri de muncă în sectorul serviciilor.

Sistemul de salarizare practicat în China are următoarele componente:

1. salariul de bază, stabilit, de regulă, pe criterii de senioritate;
2. indemnizaţii (acordate mai ales în organizaţii de stat), care diferă de la o companie la alta, în funcţie de politica acesteia şi de contractul demuncă. Există numeroase asemenea indemnizaţii/ajutoare (pentru transport, alimente, locuinţă, deplasare, educaţie, copii, încălzire, tuns, spălat, călcat, viaţă scumpă);

1. prime (de tipul salariului al 13-lea sau al 14-lea);

4 Perspective ale managementului chinez

Evoluţia economiei Chinei în ansamblu ca şi a fiecărei organizaţii economice depinde de propriile opţiuni strategice, acestea fiind derivate din orientările la nivel macroeconomic stabilite de guvern. Deşi sunt politizate, aceste perspective economice şi sociale oferă organizaţiilor economice posibilitatea de a-şi alege modul de evoluţie.

Accentuarea reformei din sistemul economic impune, în scopul creşterii nivelului de trai, acordarea unei atenţii deosebite problemelor din regiunile rurale, rezolvate parţial prin crearea de ferme agricole, piscicole, zootehnice, în care agricultorii lucrează în comun. Terenul utilizat în acest scop este închiriat de la stat, în baza unui contract forfetar încheiat pentru 30 de ani. În unele regiuni, succesul acestor iniţiative a determinat crearea unor mici oraşe pentru ţăranii care s-au reunit în firme cu diverse activităţi agricole. În anul 2004, peste 5 milioane de persoane migraseră din mediul rural spre aceste mici centre urbane.

Concedierea masivă a personalului excedentar a permis firmelor de stat dar şi unor firme private în care statul este acţionar, să se orienteze în activităţilor lor spre cerinţele economiei de piaţă:

1. Existenţa a circa 300 milioane persoane de vârstă şcolară şi universitară, precum şi politica de creştere a nivelului general de educaţie au creat condiţiile necesare pentru dezvoltarea învăţământului de toate gradele. O atenţie deosebit ă se acordă universit ăţilor, care trebuie să asigure, în afara pregătirii de specialitate pentru studenţi, şi cursuri speciale destinate celor care vor să devină specialişti capabili să lucreze în regiunile sărace sau greu accesibile.
2. Deviza sub care şcolile populare superioare din Beijing organizează cu sprijinul universit ăţilor aceste programe este „mână în mână". Dincolo de caracterul propagandistic, trebuie reţinută contribuţia universităţilor la dezvoltarea economică şi socială a Chinei.
3. Deschiderea societăţii chineze spre economia mondială a permis dezvoltarea unui sector economic neglijat până în anul 1995: Cele mai mari companii turistice din China se află în proprietatea statului. Ele deţin hoteluri, restaurante, săli de spectacole; standardele de calitate sunt cele occidentale, însă tarifele sunt inferioare celor practicate pentru servicii similare în ţări dezvoltate din punct de vedere economic. Numărul turiştilor care au vizitat China în anul 2004 este de 95 de milioane, iar contribuţia turismului la PIB a fost de 18,5 miliarde USD reprezentând circa 5%.