Psihologia socială ca ramură a psihologiei cu statut independent s-a format la mijlocul sec. XX. Ea studiază faptele, legităţile şi mecanismele comportamentului uman, comunicarea şi activitatea interpersonală, particularităţile psihologice ale comunităţilor de oameni. Psihologia socială studiază:
- Mecanismele conştiinţei şi comportamentului comunităţilor sociale, grupuri, indivizi, relaţiile interpersonale şi rolul acestor mecanisme în diverse sfere ale societăţii;
- Studiază fenomenele şi legităţile psihologice, care apar în rezultatul comunicării interpersonale;
- Studiază comportamentul uman în cadrul grupelor sociale, influenţa individului asupra grupelor sociale şi invers.
Dezvoltarea acestei discipline reprezintă o convergenţă a contribuţiilor ce au
venit din direcţii diferite. Filosofi precum Hobbes, în Anglia şi Rousseau, în Franţa s-au ocupat de problemele naturii umane şi ale relaţiilor dintre om şi societate. Darwin şi discipolii săi au pus accentul pe continuitatea între comportamentul uman şi cel animal şi au pregătit calea ce a condus la introducerea conceptului de instinct care a avut un mare rol în psihologia socială. Sociologi, precum, Comte şi Tarde în Franţa, G. H. Mead în Statele Unite au fost printre primii ce au pus în evidenţă problemele interacţiunii sociale ce preocupă şi astăzi cercetătorii. Gustav Le Bon a atras atenţia asupra psihologiei maselor. În psihologie Lewin a pus bazele dinamicii de grup. Primele 2 cărţi întitulate „Psihologia socială” au fost publicate în 1908, una de către psihologul britanic W. McDougall şi alta de sociologul american E. A. Ross. Chiar dacă preocupările de Psihologie socială vin din diferite ţări, SUA reprezintă locul în care această disciplină s-a dezvoltat în mod deosebit. Există 2 explicaţii principale ale acestui fenomen: pe de o parte, SUA se confruntă cu anumite probleme, (etnice, crima) într-o manieră mai accentuată decât în alte ţări. Pe de altă parte optimismul caracteristic americanilor i-a condus pe aceştia la căutarea de soluţii pe care au crezut că le găsesc în psihologie. În prelungirea acestor preocupări au apărut o serie de psihologii „aplicate”. Sondajele de pildă, servesc nu numai la predicţia rezultatele unei alegeri, dar şi la studiul pieţelor, la eficacitatea publicităţii etc.
Încercări de intercalare a economiei şi psihologiei se referă la sec. XVIII-XIX, era o necesitate în concepţiile economiştilor de a ţine cont de factorii psihologici pentru explicarea comportamentului economic al oamenilor. Adevărata istorie a psihologiei economice începe cu ultima parte a sec. XIX, odată cu lucrările lui Karl Menger şi succesorii săi, din şcoala psihologică austriacă, care constituie după opinia noastră o primă etapă în evoluţia psihologiei economice. În 1871 el scrie lucrarea „Bazele economiei naţionale” şi fundamentează o şcoală de gândire economică numită „Şcoala marginalistă” alături de Böhm-Bawerck, Von Wieser, Sax etc., a căror influenţă a fost considerabilă în acea perioadă. Ei proclamă faptul ca analiza psihologică constituie baza oricărei teorii economice şi că numai prin introspecţie putem să cunoaştem trebuinţele de valoare de care depinde întregul mecanism economic.
O altă etapă în evoluţia psihologiei economice o situăm în perioada anilor 1920-1945, în care o serie de economişti încearcă să revizuiască temeiurile ştiinţei lor şi legătura ei cu psihologia. Psihologia aplicată la viaţa economică se ocupă cu utilizarea ştiinţifică şi cu rolul factorului uman în producţia, distribuţia şi consumul bunurilor economice. Utilizarea ştiinţific-raţională a factorului uman în producţia economică este dependentă de următoarele condiţii fundamentale:
1) adaptarea omului la munca pe care este chemat s-o îndeplinească sau, în alţi termeni stabilirea unui acord deplin între dispoziţiile, aptitudinile şi capacităţile individuale şi cerinţele muncii profesionale. Această adaptare se realizează prin plasarea „omului potrivit la locul potrivit” şi formează obiectul şi scopul orientării şi selecţiei profesionale.
Orientarea şi selecţia profesională se întemeiază pe următoarele adevăruri:
- structura psihică precum şi aptitudinile şi capacităţile individuale diferă din punct de vedere calitativ şi cantitativ de la persoană la persoană;
- fiecare profesiune pretinde spre a putea fi îndeplinită cu succes la însuşiri fiziologice şi psihice specifice;
- aptitudinile şi capacităţile profesionale ale indivizilor se pot nu numai constata ci şi măsura obiectiv prin examenul psihotehnic.
2) A doua condiţie esenţială în utilizarea ştiinţifică a energiei umane în producţie este pregătirea şi învăţarea pe baza celor mai raţionale principii şi metode a muncii profesionale pe care individul orientat şi selecţionat este chemat s-o efectueze.
3) Condiţiile anterioare se completează cu a treia: organizarea ştiinţifică a muncii. Aceste condiţii specifice procesului muncii se rezumă în următoarele:
- organizarea mişcărilor, a ritmului muncii, a timpului de muncă şi mediului tehnic.
Prolema psihologică ce se pune în directă conexiune cu aceste aspecte ale procesului muncii este raportul dintre efort şi oboseală.
4) Deoarece progresele uimitoare ale industriei au avut ca urmare faptul că munca se desfăşoară din ce în ce mai mult în marea întreprindere şi în uzină, organizarea muncii implică şi organizarea ştiinţifică a întreprinderii. Această organizare se bazează în special pe stabilirea raporturilor raţionale dintre şef şi lucrător. Cu organizarea întreprinderii ne găsim pe punctul de trecere spre psihologia aplicată la distribuţia (repartiţia) bunurilor economice.
Aici se înserează problema salarizării şi cointeresării muncitorilor. Strâns legată de distribuţie se găseşte circulaţia bunurilor economice, care pune pentru psihologia vânzătorului caută să stabilească mijloacele şi condiţiile acestuia pentru asigurarea unei desfaceri cât mai largi a bunurilor economice. Vânzătorul se adresează unui cumpărător. Consumatorul are însă trebuinţele şi dorinţele lui specifice, are, astfel zis, psihologia sa proprie. Din această cauză, psihologia aplicată la consumaţia bunurilor economice se ocupă îndeosebi de psihologia cumpărătorului.
Mijloacele pe care vânzătorul (sau producătorul care e în acelaşi timp şi vânzător) le foloseşte în vederea facilitării consumaţiei şi a intensificării circulaţiei şi desfacerii produselor economice se cuprind la un loc sub termenul de reclamă. Psihologia economică are menirea să se ocupe şi cu acest aspect al vieţii economice căutând să stabilească principiile psihologice care stau la temelia eficacităţii reclamei.
Astfel se poate susţine că psihologia economică este o ramură de studiu a psihologiei care studiază mecanismele şi procesele psihologice ce stau la baza comportamentului economic. Ea studiază în special trei domenii de bază:
- piaţa de consum – în centrul atenţiei concentrându-se comportamentul consumatorilor;
- sfera bussinesului – comportamentul antreprenorial şi de afaceri;
- sfera relaţiilor cetăţean – societate-problema reacţiilor oamenilor la politica economică, privilegiile sociale, politice impozitelor etc.