Deşi este mai puţin sângeroasă şi mai puţin violentă, metafora maşinăriei poate fi şi mai dezumanizantă decât metafora junglei şi cea a câmpului de luptă. În această viziune, tot ceea ce este omenesc dispare şi se transformă în ceva rece, impersonal şi mecanic. Gândurile, sentimentele, intuiţiile şi relaţiile interumane sunt înlocuite de cauze şi efecte. Corporaţiile nu se mai identifică cu oamenii şi personalităţile care intră în alcătuirea lor, ci sunt privite ca nişte sisteme funcţionale, în care oamenii sunt simple componente ce pot fi oricând înlocuite şi în care personalitatea umană serveşte, în cel mai bun caz, drept lubrifiant al maşinăriei, sau, în cel mai rău caz, drept impediment şi sursă de ineficienţă. Întregul mediu de afaceri încetează a mai fi legat de aspiraţii umane şi este redus la mecanismele pieţii.
Se doreşte ca o companie să „meargă uns” ca un motor de automobil, iar idealul este eficienţa sau randamentul, o noţiune împrumutată direct din fizica newtoniană. Angajaţii sunt piese într-o maşinărie uriaşă, care, la rândul ei, nu este decât un subansamblu în cadrul unor maşinării şi mai gigantice, economia naţională sau cea globală, iar eficienţa acestor sisteme poate fi măsurată prin cifrele năucitoare pe care le dau publicităţii lunar diferite departamente sau oficii guvernamentale. Corporaţiile devin maşini de făcut bani, iar managementul se face cu cifre. Produsul vizat este profitul contabil, iar satisfacerea consumatorilor un mijloc printre altele de a face bani; iar dacă mecanismul nu (mai) are randamentul scontat, el trebuie să fie „reproiectat”.
Cei care văd afacerile în această manieră mecanicistă sunt obsedaţi de ideea unui control cât mai deplin asupra sistemului. Dar tocmai excesul de control generează cele mai dificile probleme. „Controlul este antiteza încrederii, iar încrederea (engleză trust) stă chiar la baza oricărei relaţii umane de cooperare. Controlul este totodată şi antiteza creativităţii. El sufocă inovaţia deoarece mută accentul de pe ceea ce individul ar putea să facă pe ceea ce el trebuie să facă.
Controlul este şi antiteza autonomiei. Oamenii nu pot gândi ei înşişi atâta timp cât altcineva gândeşte pentru ei. Iar controlul nu se împacă prea bine cu participarea. De ce să te implici dacă rezultatul este mecanic predeterminat? Ne place metafora maşinăriei deoarece ne oferă iluzia controlului, dar lumea afacerilor este călăuzită de creativitatea umană şi de atenţia acordată nevoilor şi dorinţelor celorlalţi”.