1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

De regulã, psihologii s-au enumerat printre umanitariştii, atât ca formaţie ştiinţificã dar şi eforturi pe linia unor "câştiguri" în plan psihocomportamental.

În mod direct, mai rar, dar de cele mai multe ori în manierã indirectã practicienii-psihologi au gãsit soluţii şi au rezolvat dificile probleme concrete - de cele mai diferite tipuri. Cei care şi-au dublat permanent abilitãţile datoritã "câştigurilor" ştiinţelor de graniţã s-au impus în domenii dintre cele mai delicate - de la neuropsihologie pânã la diplomaţie.

În istoria diplomaţiei ca practicã, activitate, ca artã ori ca ştiinţã, nu sunt menţionate în mod expres nume de mari psihologi ori sociologi care sã fi influenţat sau sã fi contribuit efectiv la statuarea unei decizii la nivel de stat, naţiune, la nivel internaţional. Cu toate acestea, acei lideri care au dispus de cunoştinţe solide de psihologie politicã, de psihologie socialã, ori de psihologia comunicãrii au fost feriţi de grave greşeli, de erori cu implicaţii nefaste asupra umanitãţii. Perceperea şi înţelegerea unui minimum de cunoştinţe - informaţii de psihologie la nivelul diplomaţiei pare în prezent un fenomen implicat în formarea celor din domeniu, dar nu trebuie uitat cã doar comprehensibilitatea psihosocialã nu este suficientã. Negociatorii, diplomaţii se preselecteazã şi selecteazã datoritã unui set de deprinderi, de atitudini, de motivaţia intrinsecã raportatã la acest domeniu - şi se formeazã cu multe eforturi personale de filtrare în conduitã, în gândire, în decizii, în acte voluntare etc.

Negocierile şi diplomaţia au evoluat de la simple rezolvãri practice de probleme având drept beneficiari eroi anonimi care se pierd în negura timpurilor pânã la sofisticate încadrãri epistemiologice în prezent.

Observarea comunã care se impune este cã negocierea înruditã cu diplomaţia (teoretic şi practic) au deprins şi au impus oamenilor "exerciţiul rãbdãrii", "tactica de a învinge cu armele adversarului", cu "balanţa puterii", cu "influenţe voalate" etc. Ambele (diplomaţia şi negocierea) de fapt presupun tactici şi strategii care pot influenţa nu doar domeniul politic internaţional ci prin politica externã (cu negocieri ample de bazã) pot modifica în timp chiar soarta umanitãţii.

În secolul 20, în jurul anului 1956 diplomatul suedez Dag Hammarskjold introducea într-un dicţionar politic termenul de "diplomaţie preventivã", gândind probabil (dupã sfârşitul celui de al doilea rãzboi mondial) cã ar fi cazul ca statele, ca naţiunile, omenirea sã previnã conflictele şi nu sã aştepte apariţia unor neînţelegeri chiar minore pentru a declanşa rãzboaie. Poate cã în perioada "Rãzboiului Rece", poate cã şi în prezent când unele transformãri sociopolitice pot influenţa decizii şi tratative paşnice, psihologii şi sociologii pot sã schimbe şi sã influenţeze (în bine?) conduite, atitudini individuale, decizii etc.

Conceptul de "diplomaţie preventivã" s-ar putea spune cã pentru mult timp şi pentru multe persoane a rãmas un simplu termen într-un dicţionar. Aceasta întrucât multe conflicte s-au agravat, nu au fost escaladate multe agresiuni între state, între naţiuni, iar "balanţa puterii" între marile superputeri nu a însemnat un echilibru securizant de forţe din moment ce rãzboaie precum cel din Suez, Liban, Vietnam, Nigeria, Afganistan, Iran nu au fost în nici un plan câştigate pentru omenire, ori pentru politica secolului nostru.

Cooperarea şi conflictele nu sunt studiate doar în cazul diplomaţiei ori a psihologiei politice, ele sunt noţiuni de bazã în orice sistem psihologic.

De aceea, apare cu mult mai curios în prezent faptul cã situaţiile anormale din politicã, neavând de cele mai multe ori explicaţii "la vedere", nu beneficiazã de studii şi de aportul psihosocial al experţilor în domeniu, ele degenereazã în rãzboaie denumite "noi conflicte" precum cel din Balcani din fosta Iugoslavie, ori cel din zona Marilor Lacuri din Africa.

Chiar dacã epoca "rãzboiul rece" s-a sfârşit şi marile puteri percep prezentul ca o destindere, ca o relaxare necesarã mutualã, asistãm unor forme noi şi sofisticate de percepere a democraţiei, a sistemelor şi normelor de raportare între state. În acelaşi sens, se descriu influenţe pânã la degenerarea în rãzboaie a conflictelor datorate înţelegerii nenuanţate a religiilor, a culturilor care creeazã identitãţi interne de tip transcultural (ex. Nigeria).

De aceea, au şi apãrut "soli" ai diverselor state şi naţiuni care sub drapelul "ajutoarelor umanitariste" nu pot stinge nemulţumirile naţionale (interne), în aria respectivã iscându-se de multe ori noi conflicte, de data aceasta internaţionale, ieşind la ivealã violenţe difuze, dar perceptibile, de multe ori fireşti pentru anumite contexte psiho-socio-culturale şi spirituale.

Chiar dacã nu este meritul exclusiv şi efectiv al psihologilor şi sociologilor, specialiştii începând cu anii 1990 (când Rãzboiul Rece a luat sfârşit) au arãtat cã înmulţirea formelor de democraţie în state cu tradiţii şi culturi diferite, ca şi formele de economie de piaţã care pot genera global efecte pozitive pentru sistemul internaţional. În acelaşi timp mult discutatã şi disputata globalizare pare sã fi contribuit mai degrabã la mobilizarea în alt plan în macro religioasã (de exemplu a musulmanilor) şi la accentuarea exageratã a unor identitãţi spirituale şi culturale decât sã fi determinat apropieri între ele.

Încercãrile de dezvoltare recentã într-un sistem cosmopolit a unor state de tip "post-naţional" la nivel mondial s-au dovedit a fi grave greşeli pentru cei care şi-au "acordat" acest privilegiu al iniţiativelor.

Faimoasa viziune privind "the global village" a lui McLuhan pare a fi contrazisã de dezvoltarea unor puternice zone (locale) religioase şi cu identitate etnicã în multe regiuni de pe glob. (apud Jan Eliansson, 2000).

Acestea deşi par fenomene de strict interes politic au la bazã înţelegerea sau eludarea unor axiome psihologice, de aceea îşi gãsesc rostul în prezentul material.

Sunt glasuri de politicieni care vorbesc în prezent despre "rãzboiul total" ("total war") pe care îl descriu drept rezultanta prevalenţei factorului etnic în strategiile interne care ar contribui (fãrã îndoialã) la apariţia acestui fenomen înspãimântãtor care ar dori - ca o expresie extremã - "purificarea etnicã". Pentru acest "total ware" s-ar gãsi şi ingredientele necesare: populaţii civile amestecate, apariţia unor actori de tip militarist din non-state, arii de mari conflicte ca şi diversificarea şi înmulţirea tuturor tipurilor de arme în mai toate regiunile de pe glob. Din 1990 în astfel de conflicte interne pe planetã au avut de suferit mai mult de 10 milioane de persoane civile.

Cu atari schimbãri de opticã politicã şi diplomaticã din securitatea internaţionalã metodele tradiţionale care încearcã sã estompeze crizele sunt sfidate, vorbindu-se chiar de "crisis management". Psihologii ar trebui sã se facã mai bine şi clar auziţi în legãturã cu prevenirea conflictelor care devine o problemã practicã şi nu doar un "puzzle" de rezolvat la şcoalã.

Componentã a securitãţii generale, securitatea mediului nemaifiind strict problema politicienilor şi a superputerilor lumii preocupã din ce în ce mai mulţi şi mai diverşi specialişti. De aceea, s-au şi propus şi statuat o serie de concepte şi de metode relevante în acest sens. În glasul milioanelor de victime şi al posibilelor distrugeri totale a societãţilor umane în conflicte interne se disting posibile cãi de urmat pentru a nu se ajunge la un dezastru general. Acestea ar putea fi:

· valorificarea şi îmbunãtãţirea timpurie a avertismentelor şi acţiunilor de preîntâmpinare a acestora;

· dobândirea şi perfecţionarea unor deprinderi de mediere în conflicte pentru instaurarea pãcii oriunde pe glob;

· facilitarea reconcilierilor dupã conflicte şi negocieri.

Toate acestea nu sunt doar "arme" şi metode strategice ale diplomaţiei; ele pot fi şi sunt cunoscute de psihologi care le pot expune cu succes în condiţiile actuale de permanente şi dinamice schimbãri sociale-economice mondiale.

Vor exista conflicte între state şi pe viitor, cu siguranţã. În consonanţã cu schimbãrile din mediul internaţional, ne vom axa pe "noile" conflicte interne. Voi expune câteva opinii asupra prioritãţilor care trebuie avute în vedere pentru îmbunãtãţirea colaborãrii dintre diplomaţie şi psihologie în scopul prevenirii conflictelor.

Pentru a controla violenţa trebuie acţionat din timp

Orice conducãtor şi adepţii sãi are întotdeauna posibilitatea de a alege înainte de a recurge la violenţã. Dacã se fac presiuni din exterior la locul şi la timpul potrivit, se poate obţine un rezultat pozitiv, chiar decisiv în oprirea escaladãrii conflictului.

Existã diverse ocazii pentru a întreprinde o acţiune preventivã de-a lungul desfãşurãrii unui conflict. Succesele acţiunilor preventive sunt adesea greu de dovedit, ceea ce ridicã obstacole în calea vinderii acestei idei. Totuşi, se pot aminti câteva cazuri din ultimii ani: eforturile intense de instaurare a pãcii în America Centralã care au culminat la începutul anilor '90, tranziţia politicã din Namibia, şi, recent, reglementarea pe cale paşnicã a drepturilor ruşilor care trãiesc în Statele Baltice.

Odatã conflictul izbucnit, escaladarea violenţei este factorul cel mai dificil de controlat. Apar temeri pentru securitate, cursele înarmãrilor cresc în intensitate şi se înmulţesc atacurile asupra civililor. În acest moment, existã puţine şanse de compromis şi reconciliere, datoritã perceperii adversarului ca pe un demon.

Rãzboiul civil nu înseamnã numai suferinţã umanã, deoarece atunci când conflictul îşi mai pierde din intensitate sau i se pune capãt, acţiunile de ajutorare şi reabilitare fizicã se fac cel mai adesea cu un cost enorm de resurse.

De aceea prevenţia violenţei este imperios necesarã, ceea ce a dus la cãutarea unor sisteme care sã identifice semnalele ce apar înaintea declanşãrii violenţei, aşa cum se procedeazã în caz de foamete, inundaţii şi cutremure. Chiar dacã aceste semnale sunt ambigue, ele dau factorilor de decizie posibilitatea de a evita o crizã iminenta, de a-i schimba direcţia şi de a o atenua. Guvernele pot apela la organismele ONU şi cele regionale pentru consultãri, iar conducãtorii din cele douã tabere conflictuale pot fi identificaţi şi contactaţi.

Puţine conflicte izbucnesc din senin. Dovezi ale violenţei iminente se adunã precum norii de furtuna. Ştim acum cã genocidul în Ruanda din 1994 poate fi considerat orice altceva, numai neprevãzut nu. Agenţiile ONU şi cele non-guvernamentale au tot trimis rapoarte care semnalau starea de tensiune în creştere şi discursurile extremiste. În aceastã privinţã este important sã existe un proces de învãţare. Rapoartele ONU şi cele întocmite de diferite comisii care au abordat rolul ONU şi al altor actori externi în catastrofa din Ruanda precum şi în masacrul din Srebrenita, din fosta Iugoslavie dintr-o perspectivã criticã trebuie sã constituie importante puncte de referinţã pentru viitor.

Existã o dilemã fundamentalã legatã de rãspunsul la semnalele de violenţã iminentã pe care trebuie sã le înţelegem mai bine. De ce dovezile unui conflict pe cale sã izbucneascã şi ale unei catastrofe umane iminente sunt adesea respinse? De ce nu suntem oare pregãtiţi sã vedem ceea ce ne sare în ochi înainte ca orice acţiune umanitarã sã se transforme într-o operaţiune militarã de mare amploare? Cu alte cuvinte, cum pot fi ajutaţi politicienii sã ia decizii mai raţionale, având în vedere cã aceste decizii sunt cele mai dificile şi trebuie de regulã luate în momente de stress maxim? Meritã sã studiem dinamica percepţiei în aceastã privinţã pentru ca, de exemplu, semnele de crizã adeseori sunt estompate de alte evenimente mai spectaculoase pe plan mondial.

Descoperirile şi experienţa acumulatã în domeniul psihologiei ar putea juca un rol mult mai important şi concret în conştientizarea sporitã a mecanismelor relevante. Psihologii ar putea avea o contribuţie deosebitã în corelarea semnalelor de crizã şi acţiunea preventivã.

Deşi Carta ONU se bazeazã pe experienţa conflictelor interstatale din Al Doilea Rãzboi Mondial, nu face nici o diferenţã între diferitele ameninţãri la pace şi securitate. Prin urmare, aceasta Carta a dovedit o aplicabilitate surprinzãtor de largã la conflicte interne. Dag Hammarskjold chiar spunea cândva cã ONU reprezintã "o organizaţie vie, capabilã sã-şi adapteze obiceiurile constituţionale în funcţie de diverse nevoi".

Articolul 33 din Carta ONU reprezintã o colecţie de soluţii de pace şi un catalog de mãsuri care pot fi luate. Negociere, investigaţie, mediere, conciliere, arbitraj, reglementare pe cale juridicã şi apelul la agenţii regionale, toate acestea constituie mãsuri care pot fi aplicate cu acelaşi succes în cazul conflictelor interne. Din varii motive, incluzând respectul politic faţã de statele membre şi lipsa de mijloace, ONU s-a dovedit pânã în prezent incapabil sã-şi îndeplineascã sarcina de mediator al rezolvãrii conflictelor pe cale paşnicã.

Astfel, toleranţa internaţionalã faţã de suferinţa pe scarã largã a civililor tinde sã se diminueze pe zi ce trece. Solidaritatea nu se opreşte în mod automat la graniţa, ci se extinde şi asupra celor care au nevoie de ea.

Importanţa normelor

Datã fiind cruzimea rãzboaielor civile, la fel ca şi rolul factorului etnic în izbucnirea conflictelor, eforturile de apãrare a drepturilor omului au cãpãtat o importanţã tot mai mare. Încã de la început, ONU a adoptat principiul ca aceastã protecţie trebuie sã se realizeze prin respectarea sistemelor universale de norme.

În lumina marii complexitãţi a conflictelor interne din ziua de azi, adaptarea unor mãsuri speciale pentru protecţia minoritãţilor în timpul desfãşurãrii conflictelor şi acorduri de pace este pe deplin justificatã.

Medierea şi problema conducerii defectuoase

Atunci când scapã "spiriduşul din sticlã" şi violenţa pe scarã largã începe sã se manifeste, pãrţile conflictuale sunt forţate sã apuce pe calea negocierii.

În acest punct apar iarãşi limitãri şi dileme. Caracteristicile rãzboaielor civile le fac mai dificil de rezolvat decât rãzboaiele între state. În primul rând, unii dintre actorii implicaţi în rãzboaie locale ar putea sã obţinã un profit de pe urma rãzboiului şi atunci sunt interesaţi în continuarea acestuia. Exemple în acest sens putem gãsi în Europa şi în Africa.

În al doilea rând, este foarte probabil ca pãrţile angajate într-un conflict nu vor renunţa la scopurile lor incompatibile. În aceste condiţii, conducerea defectuoasã - numitã de unii "patologicã" ţinând seama de anumite exemple contemporane binecunoscute, este un factor care îngreuneazã serios ajungerea la un compromis. Aceasta conducere a ridicat imprevizibilitatea şi suferinţa la nivele copleşitoare uneori.

Acordurile de pace trebuie respectate

Existã numeroase obstacole în pãstrarea cãii paşnice dupã negocierea unui acord. Discursurile în favoarea rãzboiului şi ideile ca duşmanul vrea sã punã stãpânire pe ţarã, pot continua sã existe. Distanţa dintre frica şi un dram de încredere pare sã fie extrem de mare. "Noi" şi "ei" se aflã uneori la distanţe astronomice.

Democraţia este adeseori consideratã un mediu favorabil şi un instrument în aplanarea conflictelor. Totuşi, tranziţia politicã şi economicã reprezintã pietre de încercare în calea stabilitãţii. Existã numeroase exemple din diferite pãrţi ale lumii, care demonstreazã ca în stadiile incipiente ale democratizãrii, considerentele etnice şi religioase sunt cele care au dus la apariţia loialitãţii şi mobilizãrii politice. Un exemplu tipic ar fi fosta Iugoslavie. Atunci când se organizeazã alegeri, dupã încheierea unui acord politic, partidele trebuie sã fie convinse cã învingãtorul în alegeri nu se va folosi de victorie pentru a acapara totul.

Conflictele interne mocnesc ani de zile, iar societãţile deja devastate de rãzboi sunt adesea susceptibile la violenţã. Dacã nu se acţioneazã asupra principalelor cauze ale rãzboiului, violenţa va izbucni iar şi iar. De asemenea, dacã nu se procedeazã la dezarmare pe baza unui acord de pace, armamentul va fi continua sã fie ţinut la îndemânã în caz de noi conflicte.

În perioada de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial s-au încheiat o serie de acorduri de pace. Unele dintre ele ar fi putut foarte bine sã fie scrise în nisip. UNITA din Angola a pornit iar rãzboiul dupã alegerile din 1992, iar Khmerii Roşii au încãlcat Acordurile de Pace de la Paris dupã ce iniţial le semnaserã în 1992. De asemenea, regimul Habyarimana, înainte de genocidul din Ruanda, a refuzat sã implementeze prevederile Acordurilor Arusha.

În lumina acestor experienţe, psihologii pot fi de mare ajutor în ajunge la o mai bunã înţelegere a modului în care sistemul de recompense şi pedepse acţioneazã în cazul implementãrii tratatelor de pace.

Reconcilierea reprezintã un scop pe termen lung

Durata mare în timp a conflictelor este un motiv suficient pentru a insista în gãsirea unor strategii de reconciliere.

Concluzii: pentru o culturã a prevenţiei

A lãsa armele din mâini, a da la o parte diferenţele şi a reconstrui sisteme politice şi economice nu este lucru uşor. Prevenirea conflictelor este pe atât de dificilã pe cât este de necesarã.

S-a sugerat cã în multe privinţe, cum ar fi valul de naţionalism şi importanţa problemelor minoritãţilor, situaţia actualã este similarã cu cea de dupã Primul Rãzboi Mondial. Ni se aminteşte cã un conflict este un fenomen uman fundamental, lucru estompat de cãtre caracterul abstract de teorie a jocului al Rãzboiului Rece.

Astãzi pacea şi securitatea nu mai sunt doar chestiuni reglementate exclusiv între state ci au devenit o parte a unui context social. Conflictele interne sunt adesea cauzate de nevoi, valori şi aspiraţii. Identitatea individului şi a grupului intrã în scenã, iar miza o constituie consecinţele frustrãrilor economice şi sociale.

Sfârşitul Rãzboiului Rece şi natura conflictelor interne au fãcut ca relaţia dintre diplomaţie şi psihologie sã fie mai comprehensivã şi revelantã. Psihologia şi alte ştiinţe sociale sunt necesare nu numai pentru a rafina metode şi practici ci şi pentru a descrie şi conceptualiza noul mediu de securitate.

Limbajul este principalul instrument de lucru al diplomatului şi poate fi folosit pentru a da asigurãri, a convinge sau a constrânge. Cuvintele pot fi puternice, ambigui sau pline de violenţã. Nu degeaba zice o vorbã înţeleaptã: "Fãrã limbaj nu e existã nici poezie, nici rãzboi". Într-un context de mediere multi-cultural, valoarea limbajului nu poate fi consideratã ca de la sine înţeleasã. Psihologia poate avea o contribuţie majorã în a lãmuri modul diferit de interpretare a unei situaţii de crizã în cadrul unei culturi sau a alteia.

Pe scurt, din perspectiva diplomaţiei, am dori sã sugerãm patru domenii prioritare pentru a avansa graniţele cunoaşterii în arii de interes reciproc pentru psihologie şi diplomaţie.

În primul rând, datoritã naturii greu de manipulat a conflictelor şi posibilitãţii izbucnirii violenţei la scarã largã, este nevoie urgentã de gãsirea unor metode de prevenire a ei. Abilitatea noastrã de a preveni conflicte violente în viitor ţine, nu în micã mãsurã, de îmbunãtãţirile pe care trebuie sã le facem în corelarea semnelor de violenţã iminentã cu acţiunea întreprinsã din timp. Trebuie sã ştim mai multe despre factorii psihologici, şi nu numai, care-i constrâng deciziile şi opiniile publice pentru a fi capabil sã rãspundã cât mai pozitiv la semnale de violenţã iminentã.

În al doilea rând, democraţia, drepturile omului şi pluralismul sunt bazele universale pentru o dezvoltare paşnicã a societãţii noastre. Totuşi, aceste valori sunt contestate în multe pãrţi ale lumii. Psihologia a jucat un rol hotãrâtor în cunoaşterea fenomenelor care pot duce la conflicte violente. Am dori sã sugerãm cã ar trebui sã se punã accent şi pe nevoia de a ne extinde înţelegerea din perspectiva inversã, cum ar fi condiţiile propice rezolvãrii conflictului şi obţinerii unei dezvoltãri susţinute a pãcii şi democraţiei.

În al treilea rând, în timp ce diplomaţia prin tradiţie s-a preocupat în special de graniţele geografice, conflictele din ziua de azi ne obligã sã ţinem seama de "graniţele interioare" ale oamenilor. Într-o lume din ce în ce mai diversã, trebuie sã construim o cale a pãcii care sã punã de acord co-existenţa etniilor cu un sentiment fundamental de protecţie fizicã. Conducãtorii slabi s-au dovedit foarte abili în a exploata, crea şi întreţine o atmosferã de nesiguranţã. Una dintre cele mai mari provocãri ale secolului XXI va fi, fãrã îndoialã, acceptarea şi absorbirea diversitãţii culturale şi religioase în şi între societãţile noastre.

În al patrulea rând, implicarea internaţionalã în prevenţie necesitã un grad înalt de acţiune trans-culturalã şi abilitãţi. Mãsura în care înţelegem modurile şi condiţiile de negociere în diverse contexte culturale trebuie dezvoltatã, astfel încât sã fie identificate cãi de a încuraja pãrţile sã respecte acordurile.

Prevenirea conflictelor este în mod clar în interesul nostru, dar trebuie întãrit grupul suporterilor sãi. Ideile comune - "mituri pozitive şi edificatoare" sunt benefice şi pot fi chiar necesare în toate comunitãţile umane ca bazã pentru consens şi supravieţuire. Contribuind la construirea unei imagini pozitive a ONU, singurul forum universal abilitat sã aibã grijã de viitorul nostru comun am reuşi sã întãrim structurile de cooperare şi susţinere a pãcii în întreaga lume.

A venit vremea sã mergem înainte şi sã recurgem la o abordare mai sistematicã pentru a preîntâmpina frica de rãspândirea violenţei şi de a reduce frica în toate regiunile globului. Trebuie sã creãm o "culturã a prevenţiei". Savanţi, politicieni şi diplomaţi, precum şi cei din mass-media şi afaceri, sunt suporteri naturali ai unei asemenea culturi.

Loading...