- Viaţa morală, moralitate, norme de bună purtare
În cea mai sumară şi clară definiţie posibilă, etica este o teorie filosofică despre viaţa morală. Dar ce este morala? Deşi această întrebare se pune încă din antichitate, încă nu există un consens între şcolile filosofice – spune domnul prof.univ.dr. Dan CRACIUN în lucrarea sa intitulată Etica în afaceri (după ce am alcătuit acest capitol).
Totuşi, este un fapt de conştiinţă că imensa majoritate a oamenilor asociază ideile de morală şi moralitate cu anumite norme de bună purtare a individului în societate.
La prima vedere, totul pare pe cât se poate de simplu. La o reflecţie ceva mai atentă, menită să clarifice în ce anume constă specificul normelor morale în comparaţie cu alte tipuri de reglementări normative constatăm că, judecând de pe poziţia simţului comun, ne rătăcim lesne în tot felul de confuzii şi de contradicţii. Dovada cea mai bună este perplexitatea simţului comun atunci când i se cere să exemplifice câteva norme morale elementare. Cel mai adesea, exemplele de norme morale la care se gândesc majoritatea oamenilor sunt de genul:
„Să nu minţi!”,
„Să nu furi!”,
„Ajută-ţi aproapele!”,
„Respectă-ţi părinţii!”,
„Creşte-ţi copiii aşa cum se cuvine!”,
„Respectă-ţi întotdeauna promisiunile!”
Într-adevăr, pare foarte simplu să enunţăm o mulţime de reguli morale. Să luăm, de exemplu, o normă foarte des pomenită drept tipic morală şi deosebit de relevantă în domeniul afacerilor: „Să nu furi!”
Furtul, de orice fel, este o faptă dezonorantă şi profund imorală. Dar dacă ne gândim puţin, remarcăm faptul că interdicţia „Să nu furi!” este una dintre cele Zece Porunci ale Vechiului Testament, fiind, ca atare, şi o normă religioasă. Pe de altă parte, furtul este nu numai o faptă imorală, ci şi ilegală, întrucât sfidează o normă juridică. Marea majoritate a regulilor morale sunt astăzi, totodată, şi norme religioase sau legale. Din acest motiv, este foarte greu de alcătuit o listă de norme exclusiv morale, pe care să nu le întâlnim decât în sfera eticului, după cum există foarte puţine situaţii în care, prin ceea ce face, individul să fie şi să acţioneze exclusiv moral, fără nici o implicaţie de ordin vital, utilitar, economic, social, politic sau religios. În loc de a căuta normele tipic morale şi de negăsit altundeva decât în sfera moralităţii „pure”, trebuie, mai degrabă, să vedem prin ce atribute specifice o reglementare normativă se înscrie în domeniul etic.
În acest scop avem nevoie de câteva clarificări conceptuale privind normele în general.
Ce sunt normele?
O normă este un model de acţiune, care trebuie aplicat în anumite împrejurări. Fiecare normă oferă un tipar comportamental abstract, ideal pentru un gen specific de acţiune, care lasă deoparte aspectele accidentale şi nesemnificative ale contextului social, reliefând lucrurile importante care trebuie înfăptuite sau evitate.
Chiar dacă este corectă, caracterizarea de mai sus mai are nevoie de câteva precizări înainte de a formula o definiţie acceptabilă a normelor.
În primul rând, chiar dacă aplicarea unei norme vreme îndelungată duce la formarea unor deprinderi, un model normativ trebuie să fie asumat de către individ în mod conştient. Din acest motiv, reflexele automate, stereotipurile şi orice tip de obişnuinţă – bună sau rea – care au fost dobândite fără voie şi pe nesimţite de către subiect nu aparţin domeniului normativ.
Unii oameni au o strângere de mână puternică, dar nu toţi urmează prin aceasta o regulă socială, ci pur şi simplu îşi exprimă spontan caracterul.
În al doilea rând, o normă este un model de comportament individual, ce are însă o semnificaţie şi o valabilitate supraindividuală. Fiecare individ are propriile sale reguli de comportament, dar nici una dintre aceste reguli personale nu este o normă, deoarece ele nu contează ca modele sociale de comportament, adoptate şi respectate de către un mare număr de oameni.
- Reguli morale şi prescripţii juridice
După cum spuneam, „Să nu furi!” nu este numai o normă morală sau o „poruncă”religioasă, ci şi o reglementare sau prescripţie juridică. Chiar dacă nu se teme de pedeapsa divină şi chiar dacă nu are mustrări de conştiinţă, hoţul trebuie să se teamă de „braţul lung şi necruţător” al legii.
Ce deosebiri clare se pot face între interdicţia legală şi cea morală a furtului?
În primul rând, autoritatea care impune prescripţia legală în acest caz este, ca şi Dumnezeu, heteronomă, dar, spre deosebire de Fiinţa divină, aparţine lumii pământeşti, fiind vorba întotdeauna de o instituţie politică, administrativă sau juridică: Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia, Prefectura, Primăria, Marele Stat Major etc. Prescripţiile instituite de puterea legiuitoare sunt apărate şi impuse, la nevoie prin forţă, de către poliţie, procuratură, tribunale, curţi de apel etc.
Dimpotrivă, norma morală este autonomă, fiind respectată întrucât individul este el însuşi convins, de propria raţiune şi voinţă, de valabilitatea ei universală. Cel care nu fură numai de teamă să nu suporte rigorile legii poate fi oricând tentat să-şi însuşească bunul altuia ori de câte ori se simte la adăpost de consecinţele legale ale faptei sale – fie că are certitudinea că nu va fi niciodată descoperit, fie că se bizuie pe anumite imunităţi, posibile într-un sistem judiciar corupt şi ineficient. Pe când o persoană cu adevărat morală nu va fura niciodată, indiferent dacă este sau nu expusă pericolului de a suporta rigorile legii în urma faptei sale.
În al doilea rând, subiectul prescripţiilor juridice este întotdeauna circumscris în limitele grupurilor de „supuşi” ai anumitor autorităţi instituţionale.
De ex.: în calitate de cetăţean al României - conform codului nostru rutier -, sunt obligat să circul cu automobilul pe partea dreaptă; atunci când călătoresc în Anglia sunt însă obligat să respect legile britanice, să plătesc vamă englezilor pentru anumite produse introduse în ţara lor şi, dacă vreau să ajung cu bine la destinaţie, trebuie să circul pe partea stângă, oricât de nefiresc şi de incomod mi s-ar părea. În schimb, subiectul normei morale este întotdeauna generic: nimeni nu are dreptul şi nu e bine să fure, indiferent dacă este cetăţean român, britanic sau pakistanez şi oricare ar fi prevederile legale privind furtul din fiecare ţară.
Deosebirea cea mai accentuată apare între sancţiunile juridice şi cele morale.
Respectul legii nu este răsplătit, întrucât reprezintă o îndatorire sau o obligaţie; cel mult se poate spune că respectarea legii atrage după sine o recompensă indirectă, întrucât conferă cetăţeanului corect dreptul de a beneficia de protecţia statului în exercitarea libertăţilor sale. Nimeni nu se aşteaptă la o recompensă din partea autorităţilor pentru faptul că nu a furat, nu a minţit, nu a escrocat sau nu a omorât pe nimeni. În schimb, sfera dreptului abundă de pedepse pentru cei care încalcă legea. Aceste sancţiuni punitive sunt, cel mai adesea, de natură fizică sau materială: amenzi, despăgubiri, confiscări, privare de libertate, suspendarea anumitor drepturi etc. Căinţa sau remuşcările condamnatului contează în mică măsură sau chiar de loc. Nimeni nu va fi absolvit de pedeapsa legală cuvenită pentru că, după ce a furat, îi pare sincer rău; pe de altă parte, după ce şi-a executat pedeapsa, un hoţ îşi reia viaţa în libertate ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, chiar dacă în sinea lui nu regretă câtuşi de puţin faptul de a fi furat, ci numai neşansa de a fi fost prins şi condamnat. În sfera moralităţii lucrurile nu stau de loc aşa. Pe de o parte, comportamentul moral atrage după sine, deopotrivă, sancţiuni premiale – precum lauda, respectul, admiraţia sau recunoştinţa celorlalţi – sau punitive – dispreţul sau sila celor din jur. Dincolo de toate aceste recompense sau pedepse venite din afară, cele mai puternice şi cele mai specifice sancţiuni morale sunt cele ce vin dinăuntrul conştiinţei fiecărui individ. Ele sunt de natură psihică sau spirituală; cel ce a greşit faţă de propria conştiinţă se pedepseşte singur prin regret, căinţă, remuşcare sau ruşine, din care, într-o voinţă morală puternică, se nasc dorinţa şi hotărârea de a nu mai repeta aceleaşi greşeli şi, dacă se mai poate, intenţia de a îndrepta răul făcut sieşi sau altora.
În sfârşit, individul se poate conforma în mod conştient unei norme numai dacă aceasta este enunţată explicit ca model supraindividual de comportament. Simpla uniformitate statistică a stereotipiilor sociale, realizată spontan prin imitaţie
sau „dresaj social” nu are nimic comun cu acţiunea normativă.
Rezumând: o normă este o regulă de comportament, având o valabilitate supraindividuală, explicit enunţată la nivelul conştiinţei colective ca standard de conduită, deliberat acceptat şi respectat de către indivizi.
- Principiile morale şi regula de aur
Ca elemente de autolegiferare, normele morale trebuie să fie comparate, evaluate şi ierarhizate. Aceste operaţii necesită o supraregulă sau o metanormă, ce arată întotdeauna calea Binelui. Această regulă supremă este principiul moral.
Principiile morale sunt acele norme de maximă generalitate care îşi propun să integreze şi să coordoneze într-un sistem coerent diferitele reguli morale, oferind totodată un criteriu universal de decizie morală justă într-o cât mai mare varietate de situaţii posibile. Metaforic vorbind, principiul moral (căci într-un sistem etic nu poate exista decât unul singur) joacă rolul busolei sau al Stelei Polare, care arată invariabil Nordul, în speţă acel comportament care satisface în cea mai mare măsură exigenţele moralităţii.
Cel mai des susţinut şi mai comentat principiu moral este, neîndoielnic Regula de aur, uşor de înţeles şi cu mare forţă persuasivă, chiar la o minimă reflecţie. Ideea de bază a Regulii de aur este reciprocitatea şi afirmarea implicită a valorii egale a indivizilor sub aspectul umanităţii lor.
Potrivit acestui principiu, în luarea deciziei moralmente corecte, agentul trebuie să răspundă cu sinceritate la întrebarea dacă lui i-ar conveni şi dacă ar accepta fără rezerve ca el însuşi să fie tratat de către ceilalţi la fel cum intenţionează să procedeze el în relaţia cu semenii săi. Prezentă în folclorul nostru în forma negativă „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”, Regula de aur poate fi regăsită, ca o temă cu variaţiuni, în mai toate religiile lumii. Iată numai câteva exemple:
? în creştinism: „Ceea ce-ai vrea ca oamenii să-ţi facă ţie, fă-le şi tu lor” (Matei, 7:12)
? în islam: „Nici unul dintre voi nu este un adevărat credincios până când nu îi doreşte aproapelui ceea ce-şi doreşte sieşi”. (Coran)
? în iudaism: „Ceea ce este pentru tine detestabil, nu face aproapelui tău. Aceasta este toată Legea; restul sunt comentarii”. (Talmud)
? în budism: „Nu-i răni pe ceilalţi prin ceea ce te face pe tine să suferi”. (Udana Varga, 5, 1)
? în hinduism: „Aceasta este datoria supremă: nu face altora ceea ce nu doreşti ca ei să-ţi facă ţie”. (Mahabharata, 5, 1517)
? în zoroastrism: „Orice îţi displace ţie, n-o face altora”.
? în confucianism: „Ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie, n-o face altora” (Analecte, 15:23)
? în Bahá’i: „Şi dacă e să-ţi întorci privirea către dreptate, alege pentru aproapele tău ceea ce ai alege şi pentru tine”.
? în jainism: „Orice om ar trebui să se întrebe cum să trateze toate fiinţele aşa cum el ar vrea să fie tratat la rândul său”.
? proverb Yoruba (Nigeria): „Cel ce se pregăteşte să străpungă un pui de pasăre cu un băţ ascuţit ar trebui să-l încerce mai întâi asupra lui însuşi, să vadă cât e de dureros”. (apud Maxwell, 2003, p. 22-23)
În formele sale „populare”, Regula de aur prezintă însă un inconvenient major, care conduce la relativism – adică tocmai ceea ce urmăreşte să evite, oferind o regulă universal valabilă: indivizii sunt destul de diferiţi în ceea ce priveşte nevoile, dorinţele şi aspiraţiile lor, astfel încât ceea ce place sau displace unora nu coincide câtuşi de puţin cu ceea ce place sau displace altora. Un sado-masochist adoră să chinuie şi să fie chinuit, dar este îndoielnic că mulţi ar fi încântaţi să fie trataţi aşa cum ar dori să fie tratată persoana în cauză. Un om care adoră puterea sau faima, bogăţia sau contemplaţia teoretică, frumosul sau distracţia, cu greu ar putea să acţioneze de fiecare dată moral, călăuzit fiind exclusiv de acest principiu al reciprocităţii. Cu unele amendamente însă, Regula de aur poate fi ridicată la rangul unui principiu moral rezistent la o astfel de obiecţie.
Dar de unde ştie agentul moral că regula lui de acţiune are o semnificaţie şi o validitate supraindividuală, nefiind numai o toană sau o preferinţă subiectivă a sa? Cum poate fi el sigur că oricine altcineva ar trebui să recunoască şi să urmeze acelaşi principiu moral? Şi cum se explică faptul obişnuit, însă şocant, că atât de frecvent ştim ce este bine să facem şi, totuşi, facem pe dos? Acestea sunt, probabil, cele mai dificile probleme ale eticii, iar încercarea noastră de a găsi un răspuns ne duce în pragul unei alte teme fundamentale în filosofia morală: conceptul de valoare.