După cum spuneam, „Să nu furi!” nu este numai o normă morală sau o „poruncă”religioasă, ci şi o reglementare sau prescripţie juridică. Chiar dacă nu se teme de pedeapsa divină şi chiar dacă nu are mustrări de conştiinţă, hoţul trebuie să se teamă de „braţul lung şi necruţător” al legii.
Ce deosebiri clare se pot face între interdicţia legală şi cea morală a furtului?
În primul rând, autoritatea care impune prescripţia legală în acest caz este, ca şi Dumnezeu, heteronomă, dar, spre deosebire de Fiinţa divină, aparţine lumii pământeşti, fiind vorba întotdeauna de o instituţie politică, administrativă sau juridică: Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia, Prefectura, Primăria, Marele Stat Major etc. Prescripţiile instituite de puterea legiuitoare sunt apărate şi impuse, la nevoie prin forţă, de către poliţie, procuratură, tribunale, curţi de apel etc.
Dimpotrivă, norma morală este autonomă, fiind respectată întrucât individul este el însuşi convins, de propria raţiune şi voinţă, de valabilitatea ei universală. Cel care nu fură numai de teamă să nu suporte rigorile legii poate fi oricând tentat să-şi însuşească bunul altuia ori de câte ori se simte la adăpost de consecinţele legale ale faptei sale – fie că are certitudinea că nu va fi niciodată descoperit, fie că se bizuie pe anumite imunităţi, posibile într-un sistem judiciar corupt şi ineficient. Pe când o persoană cu adevărat morală nu va fura niciodată, indiferent dacă este sau nu expusă pericolului de a suporta rigorile legii în urma faptei sale.
În al doilea rând, subiectul prescripţiilor juridice este întotdeauna circumscris în limitele grupurilor de „supuşi” ai anumitor autorităţi instituţionale.
De ex.: în calitate de cetăţean al României - conform codului nostru rutier -, sunt obligat să circul cu automobilul pe partea dreaptă; atunci când călătoresc în Anglia sunt însă obligat să respect legile britanice, să plătesc vamă englezilor pentru anumite produse introduse în ţara lor şi, dacă vreau să ajung cu bine la destinaţie, trebuie să circul pe partea stângă, oricât de nefiresc şi de incomod mi s-ar părea. În schimb, subiectul normei morale este întotdeauna generic: nimeni nu are dreptul şi nu e bine să fure, indiferent dacă este cetăţean român, britanic sau pakistanez şi oricare ar fi prevederile legale privind furtul din fiecare ţară.
Deosebirea cea mai accentuată apare între sancţiunile juridice şi cele morale.
Respectul legii nu este răsplătit, întrucât reprezintă o îndatorire sau o obligaţie; cel mult se poate spune că respectarea legii atrage după sine o recompensă indirectă, întrucât conferă cetăţeanului corect dreptul de a beneficia de protecţia statului în exercitarea libertăţilor sale. Nimeni nu se aşteaptă la o recompensă din partea autorităţilor pentru faptul că nu a furat, nu a minţit, nu a escrocat sau nu a omorât pe nimeni. În schimb, sfera dreptului abundă de pedepse pentru cei care încalcă legea. Aceste sancţiuni punitive sunt, cel mai adesea, de natură fizică sau materială: amenzi, despăgubiri, confiscări, privare de libertate, suspendarea anumitor drepturi etc. Căinţa sau remuşcările condamnatului contează în mică măsură sau chiar de loc. Nimeni nu va fi absolvit de pedeapsa legală cuvenită pentru că, după ce a furat, îi pare sincer rău; pe de altă parte, după ce şi-a executat pedeapsa, un hoţ îşi reia viaţa în libertate ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, chiar dacă în sinea lui nu regretă câtuşi de puţin faptul de a fi furat, ci numai neşansa de a fi fost prins şi condamnat. În sfera moralităţii lucrurile nu stau de loc aşa. Pe de o parte, comportamentul moral atrage după sine, deopotrivă, sancţiuni premiale – precum lauda, respectul, admiraţia sau recunoştinţa celorlalţi – sau punitive – dispreţul sau sila celor din jur. Dincolo de toate aceste recompense sau pedepse venite din afară, cele mai puternice şi cele mai specifice sancţiuni morale sunt cele ce vin dinăuntrul conştiinţei fiecărui individ. Ele sunt de natură psihică sau spirituală; cel ce a greşit faţă de propria conştiinţă se pedepseşte singur prin regret, căinţă, remuşcare sau ruşine, din care, într-o voinţă morală puternică, se nasc dorinţa şi hotărârea de a nu mai repeta aceleaşi greşeli şi, dacă se mai poate, intenţia de a îndrepta răul făcut sieşi sau altora.
În sfârşit, individul se poate conforma în mod conştient unei norme numai dacă aceasta este enunţată explicit ca model supraindividual de comportament. Simpla uniformitate statistică a stereotipiilor sociale, realizată spontan prin imitaţie
sau „dresaj social” nu are nimic comun cu acţiunea normativă.
Rezumând: o normă este o regulă de comportament, având o valabilitate supraindividuală, explicit enunţată la nivelul conştiinţei colective ca standard de conduită, deliberat acceptat şi respectat de către indivizi.