Evoluţia volumului resurselor financiare publice condiţionează nivelul cheltuielilor publice şi este influenţată de managementul fiscal practicat în măsura în care peste 85% din veniturile bugetar se asigură din venituri de natură fiscală.
În România este funcţional un sistem fiscal bine conturat, transformat şi modernizat după evenimentele din decembrie 1989 în condiţiile trecerii economiei româneşti de la economia socialistă centralizată la economia de piaţă. În prezent sistemul fiscal românesc se află, încă, în proces de armonizare cu sistemul fiscal al Uniunii Europene aflat el însuşi în proces de reordonare şi de consolidare.
Potrivit prevederilor cadrului normativ construit în România[1], resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de bugete: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom, care compun bugetul general consolidat şi care concură la asigurarea echilibrului economic în general a celui financiar în special.
Analizate din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse financiare publice provin din:
- prelevări fiscale cu caracter obligatoriu
- resurse de trezorerie:
- resurse financiare angajate din împrumuturi publice;
- credite furnizori;
- finanţări prin emisiune monetară fără acoperire;
- finanţări europene rambursările şi nerambursabile;
- parafiscalitatea;
Prelevările fiscale cu caracter obligatoriu, provin din impozite, taxe şi diverse contribuţii. Volumul acestora este însă limitat şi de cele mai multe ori insuficient. Este cunoscut faptul că încasările din impozite nu cresc în acelaşi ritm cu solicitările de cheltuieli. Măsurile luate de puterea executivă pentru creşterea veniturilor fiscale se bazează pe modificări ale sistemului fiscal, pe majorarea cotelor de impunere sau pe instituirea unor noi impozite.
Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a deficitului curent al bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale, pentru acoperirea golurilor de casă înregistrate în bugetele locale sau pentru a acoperi deficitele temporare ale bugetelor fondurilor speciale.
Resursele financiare angajate din împrumuturi publice se gestionează prin trezoreria statului. Împrumuturile publice interne şi externe reprezintă un mijloc frecvent de procurare a resurselor financiarea acoperire a deficitului bugetar sau pentru finanţarea cheltuielilor de dezoltare a sectorului public.
Emisiunea monetară fără acoperire ca mijloc de finanţare a deficitului bugetar, este posibilă, dar în acelaşi timp produce efecte negative, nefiind recomandată numai în cazuri extreme.
Finanţările europene nerambursabile
România a beneficiat de finanţări europene prin fondurile de preaderare Phare, ISPA şi SAPARD. Din poziţia de stat membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, România participă la Politica de Coeziune, de Convegenţă, la Politica Agricolă Comună şi Politica Comună de Pescuit promovată de Uniunea Europeană. Pentru susţinerea acestor politici, din bugetul Uniunii Europene, în perioada de programare 2007-2013, este disponibilă o alocare financiară de aprox. 30 miliarde euro.
Finanţările europene nerambursabile prin Fondurile Structurale şi de Coeziune sunt identificate ca instrumente financiare prin care Uniunea Europeană finanţează proiecte care vizează eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale.
Parafiscalitatea[2]
Veniturile parafiscale sunt venituri bugetare realizate din alte surse decat impozitele si taxele fiscale. Acestea sunt percepute de instituţii ale statului pentru a-şi asigura veniturile proprii, integral sau parţial, au caracter legal şi sunt obligatorii fiind instituite prin acte normative specifice.
Veniturile parafiscale îmbracă forma unor taxe administrative (nefiscale) şi sunt percepute de autorităţi şi instituţii ale statului pentru prestarea unor servicii considerate de utilitate publică de către entitati publice şi private[3]. Unele dintre ele sunt foarte mici, insa disconfortul este dat de aspectul birocratic şi de diversitatea lor[4].
Justificarea taxelor parafiscale vine din faptul că, statul creează prin lege o piaţă a serviciilor publice delegate, acordînd dreptul de a se taxa contribuabilii care au nevoie de serviciile respective. Intre consumator si furnizorul de servicii nu exista niciun contract liber consimtit, consumatorul fiind obligat, daca doreste respectivele servicii, sa le accepte.
[1] Legea 500/2002 privind finanţele publice
[2] În România, după ultimul studiu intocmit de Banca Mondiala cu privire la parafiscalitate, erau identificate 385 astfel de taxe, 107 dintre acestea fiind abrogate. În prezent sunt percepute aproximativ 278 de taxe parafiscale, de către entitati publice şi private.
[3] Camera Notarilor, Corpul Expertilor Contabili si Contabililor Autorizati din Romania (CECCAR) sau, mai nou, Camera Consultantilor Fiscali, etc.
[4] Sunt percepute taxe pentru eliberarea de documente pentru stagiile efectuate in strainatate, taxe privind evaluarea si acreditarea institutiilor de invatamant particular, taxe pentru eliberarea documentelor privind conformarea ca medic si farmacist, contributia pentru inscrierea copiilor la gradinita, taxe pentru licenta nepromovata si tarife pentru expertizarea diamantelor introduse, taxele pentru transportul urban cu metroul, biletele pentru accesul muzee,etc.