Tipărire
Categorie: Uncategorised
Accesări: 428
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Misiunile sistemelor administrative publice se abordează în funcţie de aria sau răspândirea teritorial-geografică a funcţionării lor. Anumite obiective sunt naţionale şi se îndeplinesc în acelaşi mod pe toată aria teritoriului naţional, cuprinsă între  graniţele unei ţări. Altele sunt regionale sau locale, limitate la un anumit areal din interiorul unei ţări, cum este un oraş, de exemplu. Competenţele autorităţilor administrative însărcinate să îndeplinească aceste misiuni sunt definite într-o manieră mai mult sau mai puţin explicită.

Evoluţia sistemelor administrative, în cele mai multe state, a demonstrat faptul că, sub presiunea solidarităţii naţionale şi a imperativelor de ordin tehnic, tendinţa de naţionalizare a unui număr însemnat de misiuni este din ce în ce mai mare. Sarcinile centrale sunt conferite, fie ministerelor, fie organismelor administrative specializate. Sarcinile locale sunt îndeplinite, atât de instituţiile subordonate ierarhic organelor centrale sau de administraţii specializate, cât şi de organe descentralizate autonome.

Organele centrale nu pot să îndeplinească, singure, sarcinile administrative, în fiecare punct al teritoriului; ele au nevoie de o reţea publică locală pentru a-şi exercita acţiunea. Pentru amenajarea structurilor locale sunt necesare două condiţii:

  1. acţiunile administrative care se exercită pe ansamblul teritoriului trebuie să fie omogene, pentru a nu pune în pericol, unitatea naţională; în acelaşi timp, existenţa aspiraţiilor proprii, caracteristice anumitor teritorii, nu este necunoscută administraţiei, ea trebuie să se adapteze la diversitatea structurilor pe care le coordonează;
  2. descentralizarea administraţiilor teritoriale, pornind de la caracterul divers al revendicărilor acestora. De regulă, organele locale nu optează, în mod absolut, fie pentru unitate, fie pentru diversitate. Ele se străduiesc să combine în diferite proporţii, cele două principii extreme, luate în considerare de către orice sistem

În anumite ţări, cum este cazul Franţei, sistemele administrative au fost din totdeauna marcate de o tendinţă profundă de centralizare. În alte state – ca S.U.A. şi Germania – s-a optat pentru soluţia federalizării care lasă posibilităţi largi de exprimare a autonomiei locale. Se poate admite, însă, că evoluţia actuală a condus la  o anumită uniformizare a regimurilor administrative.

Astfel, în statele federale puterea de decizie s-a transferat în seama organelor locale. Pe de altă parte, statele centralizate au fost nevoite să-şi reconsidere  structurile, deoarece centralizarea excesivă şi autonomia absolută conduc la o lipsă de comunicare între organele de decizie naţionale şi cele locale.

Pe de altă parte, evoluţia sistemelor administrative a fost marcată de tendinţe de integrare, care au condus la crearea unor entităţi şi structuri  supranaţionale în cadrul cărora coabitează state unitare şi state organizate sub formă de federaţii. Istoria a cunoscut nenumărate tentative de formare a unor uniuni sau grupuri de ţări, acestea având caracter economic, politic sau militar; exemplele clasice ale istoriei europene sunt Germania sau Elveţia, dar în aceeaşi măsură se poate vorbi de integrarea statelor sud-americane, a celor africane sau din Asia de sud-est, precum şi de zona liberă de comerţ (NAFTA) creată în 1994 între Canada, Mexic şi S.U.A..

Integrarea s-a manifestat în diferite forme, iar sentimentul, care izvorăşte din acest fenomen, îşi găseşte expresia concretă în tendinţele de concertare a intereselor; acestea au condus, în anumite circumstanţe, la crearea unor instituţii politice şi administrative comune.

Construcţia administrativă actuală a Europei este rezultatul unui proces îndelungat de evoluţie şi de negocieri care s-au finalizat prin semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma; acesta a reprezentat actul de naştere a Comunităţii Economice Europene şi totodată a unui sistem administrativ supranaţional, care s-a mărit considerabil (de la 6 state semnatare la 25 în prezent).

Ideea integrării europene a fost privită diferit în literatura de specialitate. G.Haberler13 considera că prin aceasta se asigură relaţii economice mai strânse între zonele respective. M. Byé era de părere că a integra un ansamblu economic înseamnă a face cât mai compatibile planurile centrelor de decizie care îl compun.

Unii politologi şi sociologi atribuiau integrarea fenomenului de teamă,  cu efect de realizare a securităţii colective. Alţii vedeau în integrare un rezultat al ajungerii la punctul de “neîntoarcere”. Jan Tinbergen definea integrarea economică ca o centralizare, la nivel supranaţional, a unui număr de instrumente ale economiei politice, de preferinţă ale celor care au efecte externe considerabile.

În acest context, deşi generalul Charles de Gaulle era pentru unitatea Europei, avea să afirme că “niciunul dintre popoarele Europei nu va admite să încredinţeze destinul său unui organ format în principal din străini”.14

Sistemul administrativ al Uniunii Europene este format dintr-un complex de instituţii supranaţionale, care urmăreşte să promoveze pe teritoriile ţărilor membre acţiuni concertate la nivel guvernamental, dar în acelaşi timp, să menajeze suveranitatea politică şi economică a statelor respective. Suprimarea între ţările membre, a obstacolelor de natură politică, comercială, fiscală, urmăreşte să creeze o “piaţă comună” în care producătorii şi comercianţii să concureze în condiţii relativ egale.

Ca urmare a acestor profunde schimbări, Comunitatea Economică Europeană  a devenit prima putere comercială a lumii, deţinând 15 % din exportul mondial (urmată fiind de S.U.A. – 12 % şi Japonia – 9 %) şi cea mai mare piaţă a lumii industrializate. Schimbările intervenite în Europa după 1989 şi noile aderări la C.E.E., au impus revizuirea cadrului legal instituit în 1957 şi semnarea unui nou tratat la Maastricht în decembrie 1991.

Noul tratat a instituit sintagma “Uniunea europeană” în locul celei de “Comunitate Economică Europeană”. El marchează “o nouă etapă în procesul de dezvoltare a unei uniuni care crează legături mai strânse între popoarele Europei şi în cadrul căreia, deciziile sunt luate pe cât mai mult posibil, de către cetăţeni”.15

În plan administrativ, scopul Uniunii Europene constă în:

Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor în scopul realizării obiectivelor propuse, conservând şi dezvoltând avuţia comunitară. Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre ale căror sisteme de guvernare sunt fondate pe principii democratice.

Organizarea administrativă a Uniunii Europene este concepută astfel încât   să

sprijine derularea următoarelor acţiuni:

Constituţia Uniunii Europene instituie: Banca Centrală şi Curtea de Conturi. Organele consultative ale instituţiilor UE sunt: Comitetul Economic European şi Comitetul Regiunilor.

Atribuţiile instituţiilor menţionate anterior sunt prezentate într-o manieră simplificată în Tabelul de mai jos

INSTITUŢIILE UE

1. Parlamentul European

C compus din 750 euro-deputaţi aleşi prin vot universal;

C atribuţii de: co-legiuitor (alături de Consiliul de   Miniştri),

bugetare, de control politic al Comisiei Europene

2. Consiliul European

C  compus  din  şefi  de  stat  sau  de  guvern  +     preşedintele

Comisiei Europene;

C insituţie nouă introdusă de Constituţia UE;

C promotor al politicilor europene;

C se pronunţă prin consens, nu legiferează ;

C este condus de un Preşedinte ales pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni (se renunţă la preşedenţia prin rotaţie din prezent, asigurată de fiecare stat membru o dată la 6 luni)

3. Consiliul de Miniştri

(„Consiliul”)

C compus din reprezentanţii guvernelor statelor membre;

C atribuţii de: co-legiuitor (alături de Parlament), politică externă şi de securitate comună, politică bugetară

C se întruneşte pe domenii (agricultură, concurenţă, pescuit)

4. Comisia Europeană

C reprezintă interesul european comun şi UE pe plan extern;

C are 25 membri (1 membru din fiecare ţară, o ţară propune

un singur comisar);

C din 2014 se va reduce numărul membrilor corespunzător a 2/3 din numărul ţărilor membre;

C este condusă de un Preşedinte al cărui mandat este de 5 ani;

C atribuţii: propune proiecte de acte normative, asigură planificarea şi executarea politicilor comunitare, execută bugetul, gestionează programele comunitare, veghează la buna aplicare a tratatelor şi deciziilor instituţiilor  comunitare;

C răspunde în faţa Parlamentului şi se sprijină pe administraţiile naţionale

5.Curtea de Justiţie (compusă din Curtea de Justiţie              propriu-zisă, Tribunalul de primă instanţă,                                     Tribunale specializate)

C asigură respectarea dreptului comunitar;

C judecă: litigii între state membre, litigii între state membre  şi UE, litigii între UE şi particulari, litigii între instituţiile UE

6. Constituţia UE instituie

C Banca Centrală Europeană- asigură finanţarea    proiectelor

în cadrul UE

C    Curtea    de   Conturi-   asigură   controlul   veniturilor   şi

cheltuielilor

7. Organe consultative ale

instituţiilor UE

C Comitetul Economic European- organ consultativ care dă consultanţă şi avizează probleme specifice sindicatelor, întreprinderilor, agricultorilor, familiilor, consumatorilor;

C Comitetul Regiunilor- reflectă dorinţa statelor de a face să participe şi palierele locale şi regionale la dezvoltarea politicii UE; este consultat asupra problemelor care privesc direct promovarea intereselor şi a diversităţii regionale.