Management

Comunicarea – termen ce provine din cuvântul latin communis (comun). Deci, putem spune că ”a comunica” este echivalent cu ”a face ceva comun” sau ”a face cunoscut”.

Conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din multiple perspective, iar acest lucru a determinat o proliferare spectaculoasă a definițiilor. Atunci când ne referim la comunicare, majoritatea ne gândim la ”a aduce la cunoșțînță” sau la ”a informa”. Dacă ne vom uită într-un dicționar explicativ vom găși menționate trei semnificații ale cuvântului comunicare. Este vorba despre: înștiințare sau aducere la cunoștință, contacte verbale în interiorul unui grup, prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relațiile spirituale.

Actul de a face anumite lucruri comune se realizează prin schimbul de gânduri, idei și sentimente. Așadar, comunicarea reprezintă un schimb – dai și primești. Este un proces bidirecțional la care iau parte atât vorbitorul cât și ascultătorul. Participanții la procesul de comunicare trebuie să aibă o înțelegere comună a sensului cuvintelor și al sunetelor, al gesturilor, expresiilor, simbolurilor și contextului folosite în comunicare.

Comunicarea eficientă = este reprezentată de existența unei înțelegeri comune a intenției și sensului. Atât cel care transmite cât și cel care receptează au o înțelegere comună a scopului, sensului și semnificației mesajului.

Unul dintre cele mai cunoscute modele de comunicare este cel preluat din teoriile informaționale. Astfel, un proces de comunicare are următoarele elemente: sursă/ emitentul/expeditorul care codifică mesajul și îl transmite printr-un anume canal (sau mai multe) destinatarului/receptorului/primitorului, care la rândul lui decodifică mesajul primit și răspunde într-un anume fel. Transmiterea mesajului poate fi distorsionată de dirsi factori, denumiți generic zgomot. Codificarea este operația prin care sursă transformă ideile într-un limbaj (set de simboluri). Aceste simboluri conțîn, de fapt, mesajul sau informația. Prin decodificare se realizează

interpretarea mesajului de către destinatar. Feedback-ul încheie un episod de comunicare. Datorită lui, sursă poate evalua cât de eficientă a fost comunicarea.

Procesul de comunicare este influențat atât de caracteristicile sursei, cât și de cele ale mesajului, ale canalului și ale destinatarului. De exemplu, telefonul, în ipostază de canal de comunicare, are anumite limite fizice (cum ar fi excluderea semnalelor vizuale) și impune alegerea unor strategii de comunicare care țîn cont de acestea. În mod asemănător, strategia de comunicare este influențată de caracteristicile sursei sau ale destinatarului, spre exemplu statutul, puterea, inteligență. Mesajul este și el foarte diferit în funcție de context: folosim un anumit limbaj când ne interesăm de sănătatea cuiva și altul când ne negociem salariul. Totuși, acest model are și anumite limite, prezentând comunicarea că un proces simplu prin care se transmit anumite informații fără a se ține cont de lumea exterioară, de enimentele trecute sau preconizate. Teoriile alternati accentuează faptul că procesul de comunicare este un proces dinamic, bidirecțional, bazat pe reciprocitate, pe cunoștințele sociale comune ale emitentului și receptorului, pe „istoria comună" a partenerilor.

Principiile de baza ale comunicării formulate de reprezentanții școlii de la Palo Alto (P. Watzlawick, J.H. Beavin, D.D. Jackson) arată că, în relațiile interpersonale, comunicăm încontinuu, orice comportament având valoare informațională (astfel, transmitem ceva chiar și atunci când nu vorbim, când ne depărtăm de ceilalți, când ne întoarcem etc). în concepția lor, orice mesaj este în același timp un conținut și o relație, aspectul de conținut referindu-se la informația transmisă, iar aspectul de relație la modul în care trebuie să înțelegem acel mesaj. Continuând analiză aspectului relațional, Schulz von Thun (2000) ajunge la concluzia că orice mesaj are patru aspecte : conținutul obiectiv (informația comunicată), apelul (ce așteptăm de la celălalt în urmă comunicării acestei informații), latura relațională (care exprimă părerea despre celălalt sau despre legătură existența între cei doi) și autoexprimarea (care se referă la starea de moment a persoanei care comunica). Aceste patru aspecte sunt de același rang, iar în funcție de situația concretă unele devin mai accentuate decât celelalte. Dacă luăm că exemplu propoziția „Te aștept de jumătate de ora! ", unul dintre următoarele patru enunțuri poate prima în funcție de context și accent: „Timpul de așteptare a fost de 30 de minute" (conținut obiectiv), „Cel puțîn da-mi o explicație accepila" (apel), „Această întâlnire este prea importantă pentru mine, de aceea am așteptat chiar și atât de mult" (aspect relațional), „Sunt furios/furioasă" (autoexprimare).

Noțiunea de comunicare se leagă mai ales de limbaj, comunicarea verbala fiind o formă foarte importantă a comunicării, care presupune în mod necesar intenționalitatea și hicularea mesajelor. Fenomenele paralingvistice, adică tonalitatea, viteză, timbrul, intensitatea vocii și accentul, exprimă numeroase informații afecti și relaționale. Alături de acestea, există o serie de alte canale de comunicare care fundamentează, însoțesc și califică comunicarea verbala. Astfel de cai sunt: mimica, gesturile, contactul vizual, ținută, distanță dintre persoane etc. Diferitele manifestări nonrbale funcționează împreună și, de obicei, în paralel cu cele rbale. Un anumit canal de comunicare nu poate fi interpretat izolat de celelalte cai și de situația dată. Dacă, din moți obiecti, nu pot fi folosite decât unele dintre canale, acestea dobândesc o importantă mai mare.În timp ce comunicarea verbala este întotdeauna voluntară, cea nonrbala poate fi atât voluntară, cât și involuntară. în cazul comunicării nonverbale voluntare, sunt folosite semnale conventionale, cum ar fi unele gesturi de baza, unirsale (de exemplu, ridicarea umerilor, utilizată când o persoană nu știe sau nu înțelege despre ce se vorbește), și semnele emblematice. în cazul comunicării nonrbale involuntare, informația este transmisă de mișcări spontane, inconștiente. Datorită acestora, oamenii se află într-o relație reciprocă permanentă, indiferent de voință lor.

Chiar dacă în centrul atenției se găsește de obicei comunicarea verbala, mesajele nonverbale sunt la fel de importante, uneori chiar mai importante decât cele verbale. Eficientă lor poate fi surprinsă în special în comunicarea atitudinilor și sentimentelor.

"Comunicarea" a devenit un concept universal şi atotcuprinzător, pentru că "totul comunică". Iată cum răspunde Lucien Sfez la întrebarea: "Ce se înţelege, în general, prin a comunica?" "Eu primesc o comunicare telefonică. Transmit sau iau o comunicare. Stabilesc, întrerup sau tulbur comunicări. Am reuşit sau n-am reuşit să comunic impresiile, ideile sau sentimentele mele partenerului meu, vecinului sau publicului. Comunic, de asemenea cu universul fizic prin simţurile mele. Astfel văd şi aud, receptez arta contemporană, care îmi comunică frisoane sau dezgust, apreciez natura, această mare pe care o văd albastră, acest lac liniştit.

Pe scurt, trăiesc în mijlocul unor comunicări multiple, distingându-le pe unele de altele în mod implicit. Căci eu ştiu bine, fără a fi nevoie să mă explic de fiecare dată, că comunicarea ştiinţifică a unuia dintre colegii mei la recentul colocviu nu este de acelaşi fel cu aceea pe care o primesc sau mi se transmite prin repondeur, nici de aceeaşi intensitatecu cea pe care cred că o am cu un prieten. O lume le separă şi totuşi  eu le reunesc pe toate sub termenul generic de comunicare."

Principalele dicţionare franceze întăresc acest punct de vedere – cum. Că este vorba de Robert, Littré, Gaffiot, definiţiile abundă, fiind apropiate sau divergente: schimb, relaţie, acţiunea de a comunica un lucru cuiva, mijlocul prin care comunicăm (media), a împărtăşi ceva cuiva, a pune în comun idei sau interese, etc. Se constată că niciuna dintre aceste definiţii nu coincide, că fiecare relevă universuri diferite. Şi totuşi termenul întruneşte un larg consens. Se pot "reuni aceste aspecte diferite spunând: a comunica înseamnă a pune sau avea ceva în comun, fără a prejudicia acest ceva, nici căile care servesc la transmitere şi nici termenii care participă la împărţire". Fără ca prin aceasta să se nege că există o mare varietate de moduri de legatură între elementele unei societăţi. Însă, cum apreciază autorul citat, chestiunea comunicării se defineşte azi în alţi termeni: nu mai e vorba de faptul că, "totul comunică". Societatea însăşi este numită "de comunicare".

Aşadar, trebuie precizat că situaţiile de comunicare sunt extrem de variate şi de deosebite între ele şi că noţiunea de comunicare este polisemică.

Există numeroase situaţii de comunicare. Iată 2 exemple:

1. O persoană îi spune alteia "bună ziua". Ea nu comunică nimic despre ziua respectivă şi totuşi transmite un mesaj (de simpatie, de prietenie sau cel puţin de atenţie) . Cel care  procedează în acest fel se supune uni ritual consacrat, traducând de fapt apartenenţa sa şi a interlocutorului la aceeaşi cultură şi respectul pentru obişnuinţele din cultura respectivă (ex: oamenii de la sat care îşi "dau bineţe" de fiecare dată când se întâlnesc). Acest fapt este evident de ordinul comunicării.

2. Un tânăr invitat la un cocktail îi spune unei fete drăguţe: "o ţigară?". În aparenţă, el invită fata să aprindă o ţigară, dar în realitate îi  "comunică" interesul pentru persoana ei şi dorinţa de a continua această întâlnire întâmplătoare.

Termenul  "comunicare" începe a fi utilizat în secolul XIV şi provine la origine din latinescu „communis” care înseamnă „a pune în comun”, „a fi în relaţie”, fiind mai apropiat, în vremea respectivă, de înţelesul  "a împărtăşi",  "a împărţi mai multora". Din secolul al XVI-lea, termenului i se asociază şi un înţeles nou: „a transmite”, odată cu dezvoltarea poştei, a drumurilor. Din secolul XIX, sensul „a transmite” trece pe primul plan ca o consecinţă a dezvoltării unor tehnici moderne de comunicaţii – trenul, telegraful, automobilul, telefonul. În contextul noilor mijloace de comunicare – radio, cinema, televiziunea – termenul adecvat ar fi cel de comunicare – difuzare.

Înţelesurile noţiunii de comunicare se diversifică şi nuanţează o dată cu multiplicarea activităţilor, formelor şi mijloacelor de comunicare, mai ales ca urmare a intervenţiei tehnicilor moderne în comunicarea umană naturală, ca mediatori şi transmiţători ai mesajelor. Dacă telefonul rămâne apropiat de comunicarea umană directă, permiţând o comunicare personală, în sensul înţelegerii reciproce şi al ajustării locutorilor într-un proces cu sens dublu şi simultan (asigurând cel puţin parţial "comunicarea - împrăştierea"), mijloacele audiovizuale propriu – zise (radio – tv.) vor introduce noi forme de comunicare, radical diferite de comunicarea interpersonală.

Este necesar a distinge, între comunicarea directă, interpersonală, care presupune contacte personale între fiinţele umane şi comunicarea indirectă, bazată pe utilizarea unor dispozitive tehnice pentru transmiterea informaţiilor. Dacă prima se bazează pe tehnici „primare” (cuvânt, gest, mimică), a doua recurge la tehnici „secundare” (scriere, tipăritura, toate sistemele grafice, semnale transmise prin unde hertiziene, cabluri etc.).

Aşadar, există mai multe tipuri de comunicare legate de om şi de colectivităţile umane:

1. Comunicarea interpesonală, cum este dialogul dintre două sau câteva persoane aflate „faţă în faţă”. Este o comunicare directă şi personalizată. În acest caz, pe lângă voce au un rol important elemente care ţin de mimica feţei, de gesturile noastre. Dacă surâdem când ne adresăm unui interlocutor exprimăm şi transmitem o intenţie de amabilitate şi vom trezi reacţii corespunzătoare. Tonul vocii este foarte semnificativ: un ton amabil transmite un alt mesaj decât un ton aspru şi determină un anumit comportament din partea interlocutorului. În comunicarea interpersonală feed – backul funcţionează imediat, direct şi continuu.
2. Comunicarea de grup sau comunicarea în organizaţii presupun reunirea oamenilor pentru a dezbate şi a hotărî într-o anumită problemă, pentru o activitate în comun (o clasă de elevi, un seminar, reuniunea comitetului director al unei organizaţii etc.). Este de asemenea cazul circulaţiei informaţiilor de la o treaptă la alta în ierarhia organizaţiilor (comunicarea organizaţională).
3. Comunicarea de masă, care înseamnă producerea şi difuzarea mesajelor de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros. În acest caz, realizarea efectivă a comunicării este mai dificilă, implicând mai multe elemente şi un proces complex de elaborare şi difuzare a mesajelor, o artă şi o ştiinţă a comunicării – comunicatorii devin persoane specializate, care trebuie să ştie ce şi cum să transmită etc.

„Cuvântul comunicare are de asemenea un sens foarte larg; el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci şi muzica, artele vizuale, teatrul, baletul şi, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi şi mai mult definiţia comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu), echipamentul automat de reperaj al unui avion şi de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion). (Claude Shannon şi Warren Weaver, The Mathematical Theorz of Communication).

Fiecare dintre definiţiile redate specifică o dimensiune a comunicării: unele înţeleg comunicarea ca un transfer de informaţie, opunând transferul de idei, cunoştinţe, gânduri şi mesaje transferului de lucruri materiale, altele reţin mai curând ideea de influenţă sau de efect, decât pe cea de transfer, precizând că mesajele se exprimă prin „semnale”; de asemenea, comunicarea constituie mecanismul relaţiilor interumane. Comunicarea este, deci, interacţiune, interpretare comună, relaţie, acţiune, efect de reducere a incertitudinii într-o situaţie dată, echivalenţa dintre codificare (la sursă) şi decodificare (la destinatar) etc. Ea presupune cinci elemente – comunicator, mesaj,cod, canal, receptor.

Există comunicarea  ori de câte ori o entitate socială poate afecta o alta şi modifică reacţiile acesteia prin transmiterea unei informaţii, şi nu printr-o acţiune directă. Edward O. Wilson (1975 / 2003, 33) înţelegea prin comunicare orice „acţiune din partea unui organism (sau celule) care schimbă modelul de probabilitate a comportamentului într-un alt orgnism (sau celulă) într-o manieră adaptativă”. Definiţia propusă de către fondatorul sociobiologiei merită să fie reţinută, pentru că include şi exclude în acelaşi timp. Include atât actele de comunicare intenţionate, cât şi pe cele neintenţionate; include schimbul de informaţii uman şi infrauman, dar exclude comunicarea în care nu sunt implicate două organisme. De acord cu Edward O. Wilson, vom spune şi noi că numai metaforic se poate vorbi despre o comunicare intrapersonală, „diferită de comunicarea cu alţii prin aceea că este mută, are loc în mintea noastră, este mai deconectată (disconnected), mai repetitivă şi mai puţin logică decât alte forme de comunicare” (S. Trenholm şi A. Jensen, 2000, 24). În orice act comunicaţional există un emiţător, un receptor, un mesaj, un canal de comunicare şi un efect asociat comunicării.

Comunicarea prin intermediul limbajului este considerată un aspect care diferenţiază specia umană în raporturile cu alte specii. K. J. Hayes şi C. Hayes (1953) au încercat să înveţe un cimpanzeu să vorbească, nereuşind decât pronunţia stâlcită a câtorva cuvinte monosilabice. Primatele nu au un aparat vocal suficient de dezvoltat, similar cu cel uman, şi de aceea însuşirea limbajului articulat este foarte dificilă. Totuşi, maimuţele superioare sunt capabile să imite cu uşurinţă gesturi ale oamenilor şi s-au înregistrat succese remarcabile în deprinderea acestora cu limbajul gestual al surdo-muţilor (American Sign Language – Ameslan).

Comunicarea verbală este strâns legată de manifestările existente la nivelul creierului. Antropologul francez Paul Broca (1865) a localizat limbajul la nivelul emisferei cerebrale stângi, arătând că afectarea acestei zone determină grave tulburări de vorbire. C. Wernicke (1874) localizează limbajul la nivelul părţii posterioare a emisferei stângi, prima circumvoluţiune temporală. În ceea ce priveşte emisfera cerebrală dreaptă, aceasta poate juca un rol în comprehensiunea verbală dacă răspunsurile sunt date prin mijloace nonverbale. Emisfera cerebrală dreaptă este, de asemenea, implicată în înţelegerea mesajelor scrise şi în special a celor grafice.

Viata si activitatile desfasurate de oameni nu pot fi concepute in lipsa comunicarii. Coordonarea actiunilor unui individ cu actiunile altor indivizi, ale unui grup sau ale societatii este posibila doar printr-un transfer de informatii, transmiterea si receptarea de mesaje.

Sociologii studiază comunicarea ca proces ce reflectă anumite determinări sociale şi anumite mecanisme psihologice, efectele reale ale comunicării pentru societate, modul cum comunicarea este expresia valorilor şi idealurilor sociale.

Din punct de vedere psihologic, comunicarea este o problemă "de modelare mutuală a unei lumi comune prin intermediul unei acţiuni conjugate"(L. Quéré, 1991, pag 76). Limbajul şi relaţia fac parte integrantă din identitatea fiinţei care participă la comunicare. Limbajul participă, ca şi comportamentele (deoarece, de acum înainte, ansamblul lor defineşte comunicarea), la definirea unei perspective comune asupra lumii, care precizează alcătuirea acestei lumi, mizele ce trebuie reţinute etc. Comunicarea  participă la elaborarea unui univers comun (public) de referinţă, acesta servind drept bază pentru intercomprehensiune, care devine adevărata miză de profunzime a comunicării. Nu mai există o "bună comunicare". Principala funcţie a comunicării este construirea unei lumi intersubiective ce serveşte drept fundament intercomprehensiunii şi deci vieţii colective.

Orice comunicare aduce negreşit informaţii. Situaţia limită a transmiterii telegrafice de informaţii, preluată de teoria informaţiei, prin modelul său Emiţător – Receptor, reaminteşte această evidenţă fundamentală: a comunica înseamnă şi a informa. Comunicarea este cu siguranţă, în parte, transmitere de informaţie. Aceasta este prima sa modalitate de existenţă. Însă comunicarea nu poate fi doar o modalitate de informare. Ea este un proces mult mai complex decât un simplu schimb de informaţii.(Alex Mucchielli, pag. 80)

Dacă privim ce se întâmplă într-o comunicare, remarcăm că prin această activitate se asumă în primul rând o identitate. Pentru că faptul de a comunica are mereu ca finalitate generală exprimarea acestei identităţi. Comunicând, nu pot să nu-mi afirm fiinţa şi deci să mă poziţionez în raport cu celălalt. Pentru numeroşi cercetători, finalitatea comunicării constă în crearea identităţii pentru celălalt, printr-un act relaţional. Pentru Goffman, de pildă, comunici pentru a avea identitatea voită în situaţia de comunicare în care te găseşti (I. Goffman, 1974). În opinia lui Flahaut, orice discurs este produs pornind de le întrebări fundamentale, precum: Cine sunt eu pentru tine? Cine eşti tu pentru mine?(apud. Mucchielli, 2005, pag. 81). "Comunicarea este atunci percepută ca un proces complex în care informația şi mesajul sunt mai puţin importante decât chestiunea centrală, care e aceea de a şti cui vorbeşti"(M. F. Agnoletti, apud. Mucchielli, 2005, pag. 81 ). Aşadar, poţi comunica chiar şi numai pentru a te poziţiona şi a fi recunoscut în această poziţie.

Actul de comunicare este întotdeauna şi o tentativă "de influenţare" a celuilalt. Într-adevăr, doar propunându-i celuilalt o definiţie a mea (despre ce gândesc, ce vreau să fac), eu lansez în lume o informaţie în raport cu care el va trebui atunci neapărat să se poziţioneze.

Comunicarea este deci un fenomen global din două motive. Mai întâi, pentru că tot ce e exprimat de individ face parte din comunicarea sa. Comunicarea integrează astfel vorbele, comportamentele, atitudinile şi toate paralimbajele. Apoi, deoarece comunicarea este ţesută dintr-un ansamblu complex de mize. "Orice comunicare încearcă să influenţeze, în grade diverse, informaţia semenilor noştri, poziţionarea individuală, mobilizarea celuilalt, precum şi să specifice normele de referinţă ale situaţiei de schimb." (Alex Mucchielli, pag. 86).

Psihologia propune patru paradigme pentru a studia fenomenele relative la comunicare. Fiecare dintre ele se aplică într-un mod aparte studierii anumitor fenomene. De exemplu, în întâlnirea amoroasă, comunicarea în faza de apropiere este analizată de psihologi cu ajutorul paradigmei structural-expresive, în faza de selecţie, cu ajutorul paradigmei formal-tranzacţionale, în timp ce în etapa de fuziune este analizată prin paradigma fenomenologică şi praxeologică, pentru ca în faza ulterioară să fie studiată cu ajutorul paradigmei relaţional-sistemice. Fiecare fază în parte se pretează mai bine analizei făcute cu ajutorul unei paradigme precise.

Ca o concluzie generală, Alex Mucchielli defineşte comunicarea ca fiind "un instrument al acţiunii umane. Oamenii se servesc de ea pentru a acţiona asupra semenilor şi situaţiilor. O comunicare umană autentică se întemeiază pe două sentimente de bază, strâns legate între ele: încrederea şi sentimentul că îţi este recunoscută valoarea."