Realizarea inovării este diferită de la o organizaţie la alta, în ceea ce priveşte resursele alocate, structurile, procesele şi rezultatele obţinute. Având în vedere importanţa inovării, complexitatea, riscurile şi costurile mari ale acestor acţiuni, stabilirea unor reguli generale privind managementul inovării este un demers extrem de util, ajutând organiza ţiile să-şi îmbunătăţească performanţele din inovare.
Studiile pe această temă reflectă evoluţia modului de realizare a inovării, de la abordarea liniară a activităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare - cu secvenţe de activităţi realizate succesiv în cadrul unor structuri specializate ale firmei, la modele interactive complexe, multiactor, care necesită un nivel ridicat de colaborare, atât în cadrul organiza ţiei cât şi cu alte organizaţii (Tidd, 2006). Cea mai populară teorie cu privire la modelele de inovare îi este atribuită lui Henry Chesbrough (2003), care prezintă noile paradigme ale inovării, comparativ cu modelul tradiţional. „Open innovation” (inovare deschis ă) şi “Closed innovation” (inovare închisă) – sunt expresiile atribuite de Chesbrough celor d ouă abordări.
Inovarea închisă - defineşte modelul tradiţional de realizare a inovării, aplicat cu succes o lungă perioadă de timp, de firme care prin valorificarea rezultatelor din cercetarea proprie au reuşit să-şi devanseze concurenţa, devenind lideri pe piaţă. Caracteristica de bază a acestui model este gradul mare de integrare a activităţilor de cercetare, dezvoltare şi inovare, atât generarea de idei noi cât şi dezvoltarea şi valorificarea acestora pe piaţă fiind realizate în cadrul aceleiaşi organizaţii.
Mulţi ani, logica inovării închise a fost considerată, tacit, ca fiind calea cea mai bună pentru a aduce produse noi pe piaţă, iar companiile de succes au jucat după anumite reguli, implicite. Ele au investit în cercetare-dezvoltare mai mult decât competitorii, aceste investi ţii finalizându-se prin descoperiri revolu ţionare care le-au asigurat poziţia de lider pe piaţă şi profituri importante. Rezultatele economice le-au permis să-şi protejeze creaţiile, menţinându- şi astfel monopolul asupra exploatării lor comerciale. Reinvestirea în cercetare-dezvoltare a unei cote mari din profiturile realizate a dus la noi descoperiri, reluându-se astfel ciclul inovării.
Acest model, caracteristic secolului 20, a funcţionat bine. Datorită lui, Thomas Edison a fost capabil să realizeze un număr imens de invenţii, precum fonograful şi motorul electric, care au pregătit terenul pentru înfiinţarea companiei General Electric. Exemplele pot continua, majoritatea companiilor industriale de notorietate au investit în cercetare-dezvoltare şi şi-au învins competitorii prin lansarea pe piaţă a unor produse şi servicii noi. Dar spre sfâr şitul secolului 20, o serie de factori aveau să erodeze acest sistem de inovare, conturându-se un model nou, al inov ării deschise.
Inovarea deschisă - defineşte o nouă filosofie de realizare a ciclului cercetare-dezvoltare-inovare, care presupune combinarea diferitelor surse de idei interne şi externe, precum şi a căilor de valorificare pe piaţă a produselor şi tehnologiilor noi.
Iniţiatorul conceptului vede inovarea deschisă ca “o paradigm ă care presupune că firmele pot şi ar trebui să utilizeze ideile externe şi ideile interne, precum şi căile interne şi externe de valorificare pe piaţă, astfel încât s ă-şi dezvolte tehnologiile” (Chesbrough, 2003, p.xxiv). Inovarea deschisă reprezintă “utilizarea intr ărilor şi ieşirilor de cunoştinţe pentru accelerarea inovării interne, respectiv extinderea pieţelor pentru utilizarea externă a inovării” (Chesbrough et al., 2006, p.1).
In esenţă, inovarea deschisă presupune dezvoltarea unui sistem bazat pe colaborare, incluzând posibilitatea ca o firmă să adopte soluţii diverse de inovare, şi anume:
- valorificarea resurselor interne de creaţie, atât resursele din laboratoarele de cercetare proprii cât şi participarea la inovare a angajaţilor din alte compartimente ale organizaţiei;
- cooperarea cu clienţii, cu furnizorii şi cu competitorii pentru crearea de valoare adăugată pentru consumatori;
- dezvoltarea de parteneriate şi alianţe strategice cu alte organizaţii pentru realizarea unor proiecte comune de cercetare-dezvoltare şi inovare;
- valorificarea ideilor rezultate din activităţile de cercetare şi de producţie ale altor organizaţii pe baza contractelor de licenţă, inclusiv prin crearea de firme noi.
Deşi fenomenul nu este nou, Gassman şi colaboratorii săi apreciază că “era inov ării deschise abia a început” (Gassman ş.a., 2010). Trecerea de la sistemul tradiţional de inovare la noua filosofie, a inovării deschise, extinsă şi colaborativă, are cauze multiple. Această transformare este rezultatul schimbărilor care s-au produs în mediul de afaceri şi în societate, în condiţiile ascuţirii concurenţei şi accelerării progresului tehnic, ştiinţific şi social. Dintre factorii care au contribuit la această orientare nouă în inovare pot fi amintiţi: creşterea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, efortul fiind greu de susţinut chiar şi de marile companii; complexitatea tot mai mare a problemelor cu care se confruntă omenirea, impunând colaborarea şi convergenţa forţelor pentru reducerea riscurilor şi creşterea vitezei de finalizare a proiectelor de cercetare-dezvoltare şi inovare. Acestea sunt asociate cu diversele oportunităţi pentru schimbul de cunoştinţe între organizaţii determinate de dezvoltarea tehnologiilor informaţiei şi telecomunicaţiilor. Un alt factor a fost creşterea considerabilă a finanţării din fonduri publice şi a capitalurilor de risc private, care au sprijinit finanţarea noilor firme şi a efortului lor de valorificare a ideilor rezultate din laboratoarele de cercetare corporative. Nu mai puţin importantă este creşterea mobilităţii cunoştinţelor angajaţilor, care a generat dificultăţi în controlul de către companii a expertizei şi proprietăţii asupra ideilor (Chesbrough, 2003).
Inovarea deschisă este un model pe care un număr tot mai mare de firme l-au adoptat, modalităţile de acţiune fiind diferite de la o companie la alta (Chesbrough, 2003; Huston & Sakkab, 2006; Ades ş.a., 2013). Pe lista exemplelor de succes sunt incluse companii mari, precum IBM, Prokter&Gamble, Hewlett Packard, Nestle etc. Dar noua filosofie de inovare explică succesul surprinzător al unor firme mici, care au reuşit să se dezvolte şi să se înscrie printre competitorii serioşi fără a avea laboratoare proprii de cercetare. Exemplul ilustrativ de mai jos se referă la o companie din industria farmaceutică.
Studiile de specialitate evidenţiază dificultăţile cu care se confruntă în prezent firmele din industria farmaceutică în susţinerea costurilor mari asociate inovării, incluzând şi eşecurile inerente (Herper, 2012). Promovarea inovării deschise face posibilă reducerea efortului firmei şi a riscurilor, prin dezvoltarea de parteneriate cu alte organizaţii economice, cu universităţi şi institute de cercetare ştiinţifică.
Amyris este un exemplu sugestiv de promovare a inovării deschise în domeniul farmaceutic. Această companie a fost creată pentru valorificarea rezultatelor din cercetare ale Universităţii Berkeley, privind utilizarea bacteriilor pentru obţinerea de compuşi chimici utili. Produsul iniţial fabricat la Amyris este “artimesinan”, ingredie nt activ în tratamentul malariei. Dezvoltarea fabricaţiei produsului a fost finanţată de Fundaţia Gates, care a sprijinit şi acordarea licenţei pentru distribuţia internaţională a noului produs de către firma Sanofi-Aventis.
Din această scurtă descriere se vede că inovarea deschisă schimbă procesul de inovare, de la un maraton - în cazul în care o companie face toată munca, la o ştafetă - când diferite organiza ţii preiau o parte din cursă. În acest exemplu, “ ştafeta“ trece de la universitate la un start-up şi apoi la o altă firmă farmaceutică, procesul beneficiind de diverse surse de finanţare.
Dar povestea nu se termină aici. Amyris a acordat licenţă companiei Sanofi-Aventis pentru comercializarea noului medicament, dar şi-a rezervat drepturile de proprietate intelectuală, putând utiliza tehnologiile de biologie sintetică pentru alte aplicaţii. Din vânzarea medicamentelor contra malariei şi a licenţei de distribuţie, Amyris a avut profituri care i-au asigurat capitalul necesar pentru continuarea cercetării (dezvoltarea de biocombustibili). Totodată, compania a reuşit să realizeze în scurt timp profituri atractive pentru investitorii de capital de risc, Fundaţia Gates, în acest caz.
(Sursa: Chesbrough, 2011, http://www.forbes.com/)
Exemplul de mai sus scoate în evidenţă că inovarea deschisă presupune colaborarea organizaţiei cu alţi actori la realizarea activităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare, precum şi mobilizarea de capitaluri din surse multiple de-a lungul acestui proces, cu avantaje pentru toate părţile. Din perspectiva organizaţiei, principalele avantajele sunt: creşterea ritmului de înnoire şi a calităţii soluţiilor adoptate, reducerea riscurilor şi a costurilor inovării.
Studiile privind implementarea inovării deschise se referă în principal la comportamentul şi performanţele întreprinderilor mari, dar există şi studii concentrate pe întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri), care prezintă aspecte particulare ale inovării deschise în IMM-uri şi exemple de bune practici (Tiwari Buse, 2007; Vrande ş.a., 2009; Edwards ş.a., 2011; Rasztovits & Vasvari, 2012; Hossein ş.a., 2012; Laperche & Liu, 2013). Concluzia rezultată din aceste studii este că inovarea deschisă reprezintă o abordare promiţătoare pentru inovare în toate domeniile de activitate. Creşterea şi competitivitatea depind de capacitatea firmelor de a stabili şi menţine interfeţe externe şi de a realiza, printr-o guvernare adecvată, legătura acestora cu dezvoltarea capabilităţii firmei şi acumularea de cunoştinţe interne. Modul în care organizaţiile fac acest lucru reprezintă practicile lor de inovare deschisă.