inovarea deschisă este colaborativă prin definiţie, se bazează pe interacţiuni complexe ale organizaţiilor cu alţi “actori” ai sistemului socio-economic - firme, universităţi şi institute de cercetare, finanţatori etc. În consecinţă, rezultatele din inovare ale organizaţiilor depind din ce în ce mai mult de structurile şi mecanismele create la nivel naţional pentru sprijinirea inovării, care reprezintă componente ale sistemul naţional de inovare.
Semnificaţia dată conceptului de “sistem na ţional de inovare” a evoluat de la o abordare îngustă, limitată la “organiza ţiile şi instituţiile implicate în căutarea şi exploatarea cunoaşterii”, la o abordare mai larg ă, acoperind “p ărţile şi aspectele structurii economice şi instituţionale care afectează învăţarea, precum şi căutarea şi adaptarea cunoştinţelor” (Varblane ş.a., 2007). Conceptul defineşte sistemul naţional de instituţii, capital uman, reguli şi programe de guvernare referitoare la inovare.
Concentrarea pe sistemele naţionale de inovare reflectă înţelegerea rolului economic al cunoaşterii şi interesul crescut al guvernanţilor privind modul în care inovarea creează avuţie naţională. În literatura economică, sprijinul guvernamental pentru cercetare şi dezvoltare este motivat, de obicei, de o anumită formă de "eşec al pieţei" (market failure), care defineşte posibilitatea ca piaţa, ghidată de acţiunile independente ale unor firme private, să nu conducă la rezultate optime (Freeman, 1995). Pentru factorii de decizie politică, înţelegerea sistemului naţional de inovare poate ajuta la stabilirea căilor de îmbunătăţire a performanţelor din inovare şi a competitivităţii globale.
Deşi conceptul de “sistem na ţional de inovare” este cunoscut de la mijlocul secolului trecut, a căpătat o altă relevanţă începând cu anii ’80, fiind utilizat în cadrul OECD ca mijloc de înţelegere a cauzelor primare ale decalajelor economice, respectiv ca şi cadru conceptual ce poate produce politici şi instituţii capabile să depăşească dezechilibrele economice dintre naţiuni (OECD, 1997). În Uniunea Europeană, abordarea ca sistem şi conceptul de “sistem na ţional de inovare” stau la baza analizelor şi dezbaterilor privind strategiile şi politicile promovate, permiţând îmbun ătăţirea performanţelor din inovare şi crearea unui spaţiu comun al inovării (Innovation Union).
Cel mai important mesaj, din perspectiva sistemelor naţionale de inovare, este că inovarea şi dezvoltarea tehnologică reprezintă rezultatul unui ansamblu complex de relaţii între întreprinderi, universităţi, institute de cercetare şi alte structuri suport. Prin urmare, performanţele din inovare ale unei ţări depind de modul în care aceşti actori relaţionează unul cu altul, ca elemente ale unui sistem colectiv de creare şi utilizare a cunoaşterii. Derularea acestor procese nu poate fi determinată doar de competiţia pe piaţă, guvernanţii având un rol esenţial în construirea şi coordonarea sistemului. Coordonarea unitară a proceselor de inovare la nivel naţional presupune strategii, politici şi acţiuni specifice, pentru: dezvoltarea infrastructurii de cercetare-dezvoltare şi inovare, optimizarea relaţiilor dintre componentele sistemului naţional de inovare, asigurarea finanţării şi a resursei umane, coordonarea programelor şi proiectelor de cercetare-dezvoltare şi inovare, evaluarea performanţelor din inovare etc.
Strategia de cercetare, dezvoltare şi inovare reprezintă unul dintre instrumentele principale ale sistemelor naţionale de inovare, al cărui scop este asigurarea coerenţei şi sinergiei acţiunilor referitoare la inovare realizate la nivel naţional. Comentariul de mai jos se referă la strategia de cercetare, dezvoltare şi inovare a României, pentru perioada 2014-2020.
Strategia de cercetare, dezvoltare şi inovare, 2014-2020 (SNCDI 2020) cuprinde principiile, obiectivele şi un sumar al măsurilor recomandate pentru perioada amintită. Strategia ţine seama de împlinirile şi de nerealizările ultimelor două decenii de reformă a cercetării şi inovării din România, dar şi de tendinţele internaţionale, care susţin o cercetare ştiinţifică orientată mai puternic spre rezultate comensurabile, cu impact practic.
Experienţa ultimului ciclu strategic arată că rezultatele viitoare depind de construirea şi menţinerea unui larg parteneriat pentru inovare. Acest parteneriat presupune o perspectivă coordonată, integrată, asupra sistemului de cercetare-dezvoltare-inovare şi exprimă un angajament pe termen lung, privind:
- Asigurarea resurselor: statul planifică bugete publice multianuale pentru cercetare-dezvoltare, cu respectarea ţintei angajate pentru 2020.
- Predictibilitatea: CDI se bucură de reguli clare şi stabile, care încurajează colaborarea şi competiţia în sistem.
- Credibilizarea parteneriatului public-privat: sectorul public şi cel privat evoluează corelat, mobilizând cheltuieli private pentru cerc etare-dezvoltare care să atingă 1% din PIB, în 2020. SNCDI 2020 precizează viziunea şi obiectivele strategice pe perioada 2014-2020. Ţintele strategiei au fost fixate în spiritul convergenţei României cu media Uniunii Europene.
Aplicarea strategiei se face prin Planul naţional CDI, Programe operaţionale şi Planurile sectoriale ale ministerelor de ramură. Acţiunile sunt diverse, concretizate într-un mix de politici, referitoare la: fiscalitate, finanţarea competitivă a cercetării-dezvoltării, normele de proprietate intelectuală, colaborarea şi concentrarea activităţilor, capitalul uman, guvernanţa sistemului etc. Coordonarea naţională şi stabilirea politicilor publice pentru CDI revine Ministerului Educaţiei Naţionale, care este sprijinit de organisme consultative constituite la nivel naţional.
Având în vedere importan ţa inovării în societatea bazată pe cunoaştere, în contextul globalizării, abordarea inovării în termeni de sistem a depăşit graniţele unei ţări. În prezent, abordarea ca sistem a inovării este realizată şi la nivel european (Kaiser, 2005), respectiv la nivel regional (Cook, 2003; Bruijn & Lagendijk, 2005).
La nivelul Uniunii Europene, iniţiativa ,,Innovation Union‘’ (o Uniune a Inovării) stabileşte o abordare a inovării integrată şi strategică, scopul fiind consolidarea competitivităţii economiei europene. Această orientare este sintetizată în strategiile europene ale începutului de secol, Strategia Lisabona (European Commission, 2000) şi “Europa 2020” (European Commission, 2010), prezen tate sumar mai jos.
“ Agenda Lisabona” (2000) stabileşte agenda economică pentru Uniunea Europeană pân ă în anul 2010 şi formulează ca obiectiv strategic, “de a face din Europa cea mai competitiv ă şi dinamică economie”. Aspectele legate de inovare sunt exprimate explicit în două capitole: „Crearea unei zone europene de cercetare şi inovare" şi „Crearea unui mediu propice pentru pornirea şi dezvoltarea unor afaceri inovatoare, în special IMM-uri". Între altele, în aceste capitole se promovează ideea că activităţile de cercetare trebuie mai bine integrate şi coordonate la nivel european pentru a le face cât mai inovatoare, astfe l încât s ă se asigure că Europa oferă perspective atractive pentru cele mai bune creiere. În ceea ce priveşte afacerile, este precizat faptul că dinamismul şi competitivitatea acestora sunt direct dependente de cadrul de reglementare care conduce la investiţii, inovare şi antreprenoriat şi, astfel, trebuie încurajate reţelele de inovare -interfaţa între companii şi pieţe financiare, între Cercetare-Dezvoltare şi instituţiile de învăţământ, între serviciile de consultan ţă şi pieţele tehnologice.
“ Europa 2020” îşi propune să elimine deficienţele modelului de dezvoltare şi să creeze condiţii favorabile pentru o creştere economică mai inteligentă, mai durabilă şi mai favorabilă incluziunii. Strategia “Europa 2020” define şte trei priorităţi care se susţin reciproc:
- Creştere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare. Europa trebuie să acţioneze în următoarele domenii: Inovare, prin iniţiativa emblematică „O Uniune a inov ării”; Educaţie, formare şi învăţare de-a lungul vieţii, prin iniţiativa emblematică „Tineretul în mi şcare”; Societatea digital ă, prin iniţiativa emblematică „O agend ă digitală pentru Europa”.
- Creştere durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice şi mai competitive. Europa trebuie să acţioneze în domeniile următoare: Competitivitate, prin iniţiativa emblematică „O Europ ă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”; Combaterea schimb ărilor climatice şi utilizarea de energie curată şi eficientă, prin iniţiativa emblematică „O politic ă industrială adaptată erei globalizării”.
- Creştere favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forţei de muncă, care să asigure coeziunea socială şi teritorială. Europa trebuie să acţioneze în următoarele domenii: Ocuparea forţei de muncă şi creşterea nivelului de competenţe, prin iniţiativa emblematică „O agend ă pentru noi competenţe şi noi locuri de muncă”; Combaterea s ărăciei, prin iniţiativa emblematică „O platform ă europeană de combatere a sărăciei”.
Pentru fiecare dintre aceste axe, strategia include acţiuni şi ţinte de atins la nivel european, care trebuie transpuse în obiective şi traiectorii naţionale.
Aplicarea strategiilor europene în domeniul inovării a fost susţinută prin iniţiative şi acţiuni, dintre care mai importante sunt următoarele: crearea unor organisme specifice pentru elaborarea şi susţinerea politicilor şi a programelor de cercetare ale Uniunii Europene; lansarea de programe şi proiecte finanţate din fonduri europene; evaluarea performanţelor naţionale din inovare. Ultimul aspect este prezentat sumar în continuare.
Evaluarea performanţelor din inovare
Un element esenţial al sistemelor de inovare la nivel naţional şi regional este evaluarea sistematică a performanţelor din inovare, pe baza unor indicatori specifici. În acest context, indicatorii reprezintă date care reflectă demersul unei ţări în domeniul ştiinţei şi dezvoltării tehnologice şi demonstrează atuurile şi punctele slabe, respectiv tendinţele de schimbare. Observarea acestor indicatori permite măsurarea maturităţii sistemului de inovare şi poate ajuta la stabilirea tendinţelor de evoluţie (Seidel ş.a., 2013).
Dintre sistemele de măsurare a performanţelor din inovare, mai cunoscute sunt următoarele: sistemul de indicatori propus de OECD în anii ’80 ai secolului trecut pentru analiza performanţelor la nivel de ţară, regiune şi sector, publicat în numeroase rapoarte sub denumirea de “Manualul Frasc ati”; în anii ’90, Eurostat a început publicarea raportului european privind indicatorii de evaluare a ştiinţei şi tehnologiei, sintetizat în „Manualul Oslo”, prin ca re Comisia Europeană a creat, de asemenea, o bază pentru dezvoltarea statisticilor privind ştiinţa şi tehnologia. Începând din anul 2000, în cadrul Uniunii Europene s-a introdus o nouă metodologie de evaluare a performanţelor din inovare, sub denumirea „European Innovation Scoreboard” (EIS), prezentat ă sumar mai jos.
Conform EIS, performanţele din inovare ale unei ţări se măsoară printr-un indicator compozit, SII (Summary Innovation Index), obţinut prin agregarea mai multor indicatori. Varianta actuală a metodologiei EIS cuprinde 25 de indicatori, care se referă la trei aspecte: factorii motori ai inovării, activitatea firmelor şi rezultatele din inovare. În funcţie de nivelul SII, statele membre ale Uniunii Europene se înscriu în una dintre următoarele patru categorii: lideri în inovare (innovation leaders), urmăritori (innovation followers), inovatori moderaţi (moderate innovators) şi inovatori modeşti (modest innovators).
Evaluarea anuală permite analiza comparativă a performanţelor din cercetare şi inovare ale statelor membre ale Uniunii Europene şi semnalarea ariilor în care acestea trebuie să-şi concentreze eforturile pentru îmbunătăţirea performanţei. Detalii cu privire la fiecare ţară sunt prezentate în alte documente; de exemplu, “ Researchers’ Report 2014 Country Profile: Romania” prezintă o analiză a situaţiei din România.
Deşi sumară, prezentarea anterioară subliniază concentrarea pe inovare şi corelarea acţiunilor prin strategii armonizate la nivel naţional, regional şi european, ca direcţie esenţială de schimbare în abordarea inovării din ultimele decenii. Noile strategii urmăresc, pe de o parte, dezvoltarea resurselor necorporale, cum ar fi creaţiile, cunoştinţele şi experienţa şi, pe de altă parte, transformarea lor în surse ale inovării într-un timp cât mai scurt.
Cauzele orientării spre inovare sunt multiple. Globalizarea şi concurenţa acerbă caracteristice lumii actuale sunt factorii principali care au creat presiune pentru creşterea vitezei de inovare în numeroase domenii de activitate. Un alt factor care a determinat creşterea rolului inovării şi schimbări importante în modul de realizare a inovării este necesitatea de a dezvolta şi valorifica creaţiile ştiinţifice şi tehnice pentru dezvoltarea durabilă, economică şi socială, prin crearea de locuri de muncă, reducerea impactului asupra mediului şi creşterea calităţii vieţii. În acest context, un loc important ocupă îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi valorificarea mai bună a resursei umane, care constituie elemente cheie ale strategiilor şi politicilor promovate în ultimele decenii.
Având în vedere aceste circumstan ţe, inovarea trebuie să devină o prioritate pentru orice organizaţie. “Singurul avantaj competitiv durabil provine din depăşirea competiţiei prin inovare” (Peters, 2010, p.59), pozi ţia concurenţială a oricărei organizaţii fiind legată de formele, amploarea şi eficacitatea proceselor de inovare pe care le dezvoltă. Aspectele relevante referitoare la abordarea sistematică şi integrată a inovării în cadrul organizaţiei sunt expuse în capitolele următoare ale prezentei lucrări.