Managementul inovării este un domeniu important în câmpul managementului şi are mecanisme proprii, relativ puţin cunoscute (Birkinshaw ş.a., 2008). Analiza diverselor abordări referitoare la managementul inovării scoate în evidenţă că modelele utilizate pentru sistemele de management al inovării includ aceleaşi procese cheie:
procese de management, care se referă la stabilirea strategiei şi planificarea inovării, stabilirea responsabilităţilor, comunicare şi dezvoltarea unei culturi organizaţionale adecvate (cultura inovării), evaluarea şi îmbunătăţirea performanţelor din inovare;
procese de bază, care contribuie în mod direct la realizarea inovării: managementul ideilor, dezvoltarea proiectelor de cercetare-dezvoltare şi inovare, protecţia şi valorificarea rezultatelor din inovare;
procese suport: managementul resurselor umane şi al creativităţii, asigurarea infrastructurii pentru inovare şi gestiunea informaţiilor etc.
Definirea prin procese a sistemului de management al inovării, prezentată mai sus, este similară cu cea din modelul ISO 9001 pentru sistemele de management al calităţii. Aplicarea abordării prin procese asigură o mai bună concentrare pe obiectivele de inovare ale organizaţiei şi coordonarea mai bună a interrelaţiilor dintre activităţile de care depinde atingerea acestor obiective. Formalizarea sistemului nu se limitează la identificarea proceselor, ci presupune crearea unui sistem de reguli şi documente referitoare la inovare, adaptate particularităţilor organizaţiei, care să permită optimizarea acţiunilor şi controlul performanţelor din inovare.
În conexiune cu abordarea prin procese, managementul inovării integrează şi alte principii ale managementului modern (definite în standardele ISO 9000), care apar mai mult sau mai puţin explicit în modelele prezentate anterior: orientarea spre client, leadership-ul, îmbunătăţirea continuă, implicarea personalului, relaţii mutuale cu furnizorii, conducerea bazată pe date.
Orientarea spre client: presupune identificarea clienţilor şi comunicarea permanentă cu clienţii pentru direcţionarea inovării spre produse şi servicii care să
răspundă aşteptărilor şi nevoilor clienţilor. Orientarea spre client capătă o nouă relevanţă în contextul inovării deschise, care promovează dezvoltarea de parteneriate cu clienţii, participarea acestora la procesul de inovare. Toate studiile referitoare la companiile care realizează sistematic inovarea înscriu dezvoltarea proceselor la interfaţa cu clientul drept factor cheie de succes.
Leadership-ul: subliniază rolul decisiv al managementului superior în realizarea inovării, prin stabilirea direcţiei şi antrenarea oamenilor la realizarea obiectivelor de schimbare. În acest sens, esenţială este elaborarea strategiei de inovare şi crearea unei culturi organizaţionale care să încurajeze inovarea în întreaga organizaţie.
Implicarea personalului: se referă la participarea largă a personalului la procesele de inovare. Aplicarea acestui principiu capătă relevanţă în contextul inovării deschise, caracterizată prin extinderea rolurilor angajaţilor, dezvoltarea cadrului organizatoric al inovării şi a unei culturi intraprenoriale.
Beneficii mutuale în relaţiile cu furnizorii: se referă la dezvoltarea proceselor de inovare dincolo de graniţele organizaţiei, bazată pe comunicarea deschisă cu furnizorii şi alte părţi interesate şi promovarea unor acţiuni comune, în cadrul acordurilor de parteneriat şi a unor structuri specifice.
Conducerea bazată pe date: subliniază importanţa gestionării informaţiilor referitoare la inovare, pentru direcţionarea şi îmbunătăţirea continuă a inovării. Esenţială în acest sens este definirea sistemului de indicatori referitor la inovare, adecvat particularităţilor organizaţiei.
Îmbunătăţirea continuă: este un principiu al managementului modern care se referă la eforturile sistematice pentru ca activitatea să fie din zi în zi mai bună. Asociată inovării, îmbunătăţirea continuă presupune ca mecanismul PDCA să se aplice atât la nivelul fiec ărui proiect, cât şi la întreg sistemul de inovare.
Definirea principiilor de bază ale managementului inovării se regăseşte în publicaţiile de specialitate sub diverse forme. Astfel, după Drucker (1993), inovarea sistematică presupune: analiza surselor de inovare având în vedere valorificarea oportunit ăţilor; orientarea spre clienţi/ determinarea nevoilor şi aşteptărilor acestora; inovarea trebuie să fie simplă şi concentrată; inovaţiile eficace unt mici la început; inovarea ţinteşte spre supremaţie.
Davila şi colaboratorii săi (Davila ş.a., 2006) consideră esenţiale pentru succesul inovării următoarele reguli: exercitarea unui puternic leadership; integrarea inovării în mentalitatea de afaceri a companiei; alinierea volumului şi tipurilor de inovare la strategia generală a organizaţiei; gestionarea tensiunilor naturale dintre creativitate şi realizarea valorii; neutralizarea anticorpilor/ rezistenţei la schimbare; recunoaşterea că unitatea de bază a inovării este o reţea care include oameni şi cunoştinţe atât din organiza ţie cât şi din afara ei; crearea unor sisteme adecvate de măsurare şi recompensare a inovării.
În varianta definită de Steiber (2014) sunt cuprinse următoarele şase principii ale managementului pentru inovare continuă: capabilităţi dinamice (în sensul de conducere bazată pe strategie); schimbarea continuă a organizaţiei (atitudine proactivă); focalizarea pe oameni; organizare bivalentă (cu structuri pentru activitatea curentă, respectiv structuri pentru inovare); organizaţie deschisă, în relaţii cu mediul înconjurător; abordarea ca sistem.
Analiza acestor variante privind principiile managementului inovării relevă o serie de elemente comune, inclusiv cu principiile de bază ale managementului modern din standardele internaţionale referitoare la calitate.
Aplicarea principiilor de bază ale managementului modern este esenţială pentru succesul în afaceri, îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei şi atingerea excelenţei. Materializarea acestor principii va fi descrisă şi ilustrată cu exemple în capitolele următoare, centrate pe componentele sistemului de management al inovării.