Management

Parteneriatele şi alianţele de orice fel sunt considerate, de mulţi autori, ca fiind ele însele strategii ale organizaţiilor bazate pe mecanisme inter organizaţionale de colaborare, care astfel fac mai bine faţă competiţiei dure de pe piaţă (Boboc, 2009; Tidd ş.a.). Colaborarea extinsă dintre organizaţii îmbracă forma parteneriatelor bilaterale sau multiactor, tendinţa fiind de dezvoltare a structurilor de tip reţea.

Reţelele de firme reprezintă “o form ă de colaborare între firme independente din punct de vedere juridic, dar cu interese economice comune, şi care sunt dispersate din punct de vedere geografic” (Tanţău, 2011, p.5). Crearea structurilor de tip reţea vine ca răspuns la provocările şi dinamica mediului de afaceri, la nevoia organizaţiilor de a identifica complementarităţi şi de a-şi uni potenţialele de care dispun pentru a crea sinergii în vederea obţinerii de beneficii individuale şi comune. Creşterea numărului IMM-urilor şi tendinţa de globalizare a afacerilor au determinat emergenţa reţelelor de colaborare şi creşterea capacităţii acestor structuri de a face faţă cu succes contextului economic turbulent şi complex. Totodată, dezvoltarea tehnologiilor informatice şi de comunicare, platformele software “open source” şi tehnologiile de comunicare mobilă au favorizat dezvoltarea reţelelor de inovare dintre companii, respectiv cu clienţii şi partenerii acestora.

În cadrul reţelelor colaborative pentru inovare un loc important ocupă structurile de tip “cluster”.

Conceptul de „cluster” are o istorie destul de înde lungată, atribuindu-i-se mai multe denumiri: pol de competitivitate, aglomerare industrială. Conform Cadrului comunitar pentru ajutor de stat pentru cercetare şi dezvoltare, clusterele reprezintă “grup ări de întreprinderi independente (start-up-uri, întreprinderi mici, mijlocii şi mari, precum şi organizaţii de cercetare), activând într-un domeniu şi areal specific, în scopul stimulării activităţilor inovatoare prin promovarea interacţiunilor intensive, accesul la facilităţi comune, schimburi de experienţă şi cunoaştere şi prin contribuţia la transferul de tehnologie, networking şi diseminarea informaţiilor în rândul organiza ţiilor din cluster” (Ghid, 2009, p.7). Definiţia clusterului este întâlnit ă şi în legislaţia din România: “o grupare de produc ători, utilizatori şi/ sau beneficiari, în scopul punerii în aplicare a bunelor practici din Uniunea Europeană în vederea creşterii competitivităţii operatorilor economici” (HG 918:2006 – Programul „Impact”).

Clusterele reprezintă forme moderne de organizare favorabile transferului tehnologic şi inovării, care asociază de regulă următoarele categorii de parteneri:

• universităţi, institute de cercetare, centre de formare profesională – care furnizează produse, procese şi servicii inovative;

• industria, în special IMM-uri - care reprezintă cererea de inovare, iar într-un caz ideal ar trebui să determine şi să absoarbă oferta mai sus menţionată;

• autorităţi cu competenţe în facilitarea proceselor de inovare (autorităţi centrale, regionale şi locale) – care au rolul de a asigura condi ţiile cadru ale unei dezvoltări economice armonioase.

Acestor tipuri de actori li se asociază adesea organizaţii catalizator – entităţi specializate în domeniul transferului tehnologic şi al inovării şi firme de consultanţă.

Clusterul reprezintă cadrul ideal de a reuni o mulţime de companii sub acelaşi brand, conform unor politici de marketing comune, şi de a valorifica eficient resurse şi competenţe comune. Principala caracteristică a clusterelor este organizarea flexibilă, fiecare organizaţie îndeplinind anumite activităţi.

Din perspectiva inovării, clusterul reprezintă o strategie de promovare a măsurilor inovative în afaceri pentru îmbunǎtǎţirea competitivitǎţii şi asigurarea supravieţuirii întreprinderilor pe piaţa globală. În general, clusterele nu sunt caracterizate de avantaje de scală, ci mai mult de capacitatea de inovare continuă, de îmbunătăţire a bunurilor şi serviciilor, de creştere a specializării şi de perfecţionare a capitalului uman (Tanţău, 2013, p.11).

Avantajele enumerate mai sus pot fi ilustrate pe un exemplu - Clusterul Inovativ al Biomasei Green Energy, creat în Regiunea Centru, România, în anul 2011. Iniţial, clusterul a avut în structura sa 36 de organizaţii: 16 firme, două universităţi / institute de cercetare, 6 Autorităţi publice şi 12 firme de consultanţă şi alte organizaţii “catalizator”. În prezent, grupeaz ă peste 70 de membri, care contribuie la dezvoltarea domeniului energiei “verzi” şi la obţinerea şi valorificarea biomasei ca sursă de energie regenerabilă.

Clusterul asigură cadrul pentru cooperare între firmele asociate pentru dezvoltarea producţiei de biomasă şi utilizarea acesteia, prin: identificarea problemelor; pregătire profesională; participare la evenimente; crearea lanţului valoric. Lanţul valoric include procesele referitoare la asigurarea biomasei (plantaţii energetice, recuperare deşeuri), fabricarea de cazane pe bază de biomasă solidă, respectiv utilizarea biomasei (lucrări de proiectare şi realizare a sistemelor de încălzire).

Dezvoltarea proceselor de pe lanţul valoric se face cu colaborarea universităţilor şi a firmelor de producţie şi servicii din cluster, dar şi a altor organizaţii. Câteva exemple sunt prezentate mai jos:

• colaborarea cu autorităţile publice locale pentru dezvoltarea unor proiecte vizând: dezvoltarea planta ţiilor energetice; reabilitarea termică a blocurilor, şcolilor, primăriilor etc.; colectarea deşeurilor de lemn provenite din curăţirea zonelor verzi etc.

• colaborarea cu universităţi pentru proiectarea de centrale termice pe bază de biomasă solidă (acorduri cu Universitatea Politehnică București, Universitatea Gödöll ő, Ungaria etc.) etc.

• participarea la granturi de cercetare şi inovare: sistem de încălzire al unei sere de flori (investiţie realizată prin programul Sapard); „ Green Energy, PROWOOD” - acord interna țional de colaborare în cadrul proiectului Adriatic Danubian Clustering - ADC – cu parteneri din 9 țări din Sud- Estul Europei; proiectul „Biomasa – o afac ere verde”- realizat în parteneriat cu Oxford Research AS din Norvegia etc.

Exemplele prezentate scot în evidenţă rolul Clusterului Inovativ al Biomasei Green Energy în generarea de proiecte pentru dezvoltarea activităţilor inovative şi de producţie, prin dezvoltarea de parteneriate între instituţii de cercetare şi agenţi economici. Pentru performanţele sale, clusterul Green Energy a primit medalia de argint, în urma auditurilor derulate de către experții Secretariatului European pentru Analiza Clusterelor (experții ESCA – European Secretariat for Cluster Analysis ).

(Sursa: http://clustero.eu/; http://greenenergycluster.ro/, http://www.biomass4energy.ro/ - accesate la data de 25.03.2016)

Odată cu accentuarea fenomenului de globalizare şi creşterea competitivităţii pe pieţele naţionale, europene şi internaţionale, apartenenţa la un cluster inovativ devine un avantaj real pentru IMM-uri, ca urmare atât a accesului uşor al acestora la rezultatele cercetării în vederea implementării de tehnologii şi produse noi, cât şi a strategiilor comune de dezvoltare. O etapă superioară a evoluţiei conceptului de cluster o constituie clusterele regionale inovative, al căror scop este creşterea economică la nivel regional prin promovarea inovaţiilor (Muro & Katz, 2011).

Dezvoltarea structurilor de tip cluster are la bază politici naţionale şi regionale – politici de cercetare şi inovare, politici industriale şi pentru IMM-uri - promovate pentru impulsionarea comportamentului antreprenorial. La nivelul Uniunii Europene, clusterele de inovare sunt considerate „motorul” dezvolt ării economice şi inovării, acestea reprezentând un cadru propice de dezvo ltare a afacerilor, de colaborare între companii, universităţi, instituţii de cercetare, furnizori, clienţi şi competitori situaţi în aceeaşi arie geografică (locală, regională, naţională, transnaţională).

În UE, dezvoltarea clusterelor este susţinută prin programe de finanţare şi structuri de coordonare şi control, având la baz ă strategiile şi politicile europene în domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării, care urmăresc încurajarea colaborării dintre entităţile localizate în aceeaşi regiune.

În perioada 2007-2013, fonduri importante au fost alocate pentru sprijinirea iniţiativelor şi infrastructurilor de tip cluster. În prezent, se estimează că în Europa există peste 500 de astfel de structuri. Pentru monitorizarea acestui fenomen, Comisia Europeană a înfiinţat, în anul 2006, Observatorul European al Clusterelor, al cărui obiectiv este de a informa factorii de decizie interesaţi asupra clusterelor europene şi a politicilor din acest domeniu, informaţiile putând fi ob ţinute de pe pagina web a observatorului (www.clusterobservatory.eu).

În România exist ă 47 de clustere (referinţă la anul 2012), reprezentând structuri bazate pe acordurile de parteneriat ale unor organizații din cele patru domenii: industrie, cercetare, autorități publice, organizații catalizator. Dintre acestea, 21 sunt membre ale Asociației Clusterelor din România, organism reprezentativ la nivel na țional (www.clustero.eu). Scopul asociaţiei constă în promovarea, relansarea şi dezvoltarea economică a României prin sus ţinerea creării, dezvoltării şi cooperării între clustere la nivel regional, naţional şi internaţional (Coşniţă, 2013).

Alte structuri care sprijină inovarea colaborativă sunt parcurile ştiinţifice şi tehnologice şi incubatoarele de afaceri. Aceste organizaţii au scopul de a îmbunătăţi legăturile dintre cercetare şi industrie, uşurând accesul comun la facilităţi și echipamente, expertiză şi consultanţă în domeniilor la care se referă inovarea.

Parcul ştiinţific

Parcurile ştiinţifice (numite şi Parcuri tehnologice şi ştiinţifice) reprezintă “o zon ă în cadrul căreia se desfăşoară activităţi de învăţământ, de cercetare, de transfer tehnologic al rezultatelor cercetării şi valorificarea acestora prin activităţi economice” (Legea nr.50/ 2003). Conform defini ţiei IASP (Asociaţia Internaţională a Parcurilor Ştiinţifice), un parc ştiinţifico-tehnologic este o iniţiativă care:

• are legături operaţionale cu mediul universitar, centre de cercetare şi alte instituţii din sfera educaţională;

• este proiectat să încurajeze formarea şi creşterea industriilor din economia bazată pe cunoaştere;

• are o echipă de experţi capabili să realizeze transferul tehnologic către zona de afaceri şi producţ

Sub aspect juridic, parcurile ştiinţifice reprezintă instituţii fără scop lucrativ care încurajează cercetarea mixtă între universităţi şi întreprinderi. Astfel de organizaţii sunt create în sectorul public, de regulă pe lâng ă universităţi, uneori şi cu colaborarea unor întreprinderi, rolul acestora fiind uşurarea transferului de tehnologie de la cercetare și învățământ la firmele și organizațiile din cadrul parcului sau din zone vecine sau susținerea dezvoltării unei firme.

Activităţile specifice ale Parcului Ştiinţific şi Tehnologic sunt următoarele: cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică, învăţământ, consultan ţă tehnologică, aplicarea rezultatelor cercetării de către agenţi economici din asociaţie sau din afara acesteia, realizarea şi utilizarea în regim de microproducţie sau comercializarea modelelor experimentale, prototipurilor sau a produselor obţinute.

Cel mai cunoscut parc ştiinţific este Silicon Valley, din SUA, în care se regăsesc numeroase companii de prestigiu, precum: Adobe, Apple, Cisco, eBay, Facebook, Google, Hewlett-Packard, Intel, Intuit, Netflix, Oracle, Salesforce.com, Tesla, Twitter, Yahoo și Zynga. (Sursa: Silicon Valley.com)

Denumirea de "Silicon Valley" a fost folosită pentru prima dată în 1971, dar începuturile acestei structuri datează din anii ’30, când profesorul Frederick Terman, de la Universitatea Stanford, vrâ nd să creeze mai multe locuri de muncă pentru studenţi, i-a încurajat pe doi dintre studenţii săi, William Hewlett şi David Packard, să-şi creeze o companie high-tech. După cel de-al doilea război mondial, Terman - decan la Facultatea de inginerie, a încurajat facultatea să intre în structurile de conducere ale noilor întreprinderi şi a pus bazele Parcului Industrial Stanford (Stanford Industrial Park), pentru a dezvolta legăturile dintre universitate şi afacerile locale în ceea ce priveşte cercetarea. În 1955, Terman, care a devenit rector al Universităţii Stanford, a extins parcul pentru a include companii din domeniul biotehnologiei. În 1957, Fairchild Semiconductor a lansat 38 de companii, inclusiv Intel. Multe companii au fost create de absolvenţi de la Stanford University. Alte universităţi locale - Universitatea din California - Berkeley, din San Jose, şi colegii au contribuit la formarea personalului. (Sursa: Istoria Silicon Valley, 1.10.2015)

În România, conform listei publicate pe site-ul Aut orităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică şi Inovare (ANCSI), în anul 2012 existau patru Parcuri Ştiinţifice şi Tehnologice autorizate.

Incubatoarele de afaceri

Reprezintă structuri create pe lâng ă universităţi sau parcuri tehnologice pentru susţinerea unor IMM-uri/ afaceri noi.

Un incubator de afaceri este “o institu ţie care urmăreşte crearea unui mediu favorabil, sustenabil, pentru firmele nou înfiinţate şi cele inovatoare, cu potenţial de dezvoltare” (Ghid AIPPIMM, 2010, p.7). Confo rm unei definiţii a Comisiei Europene, un incubator de afaceri este „un loc în care sunt concentrate, într-un spaţiu limitat, întreprinderi recent create. Accentul se pune, în mod esenţial, pe dezvoltarea locală şi pe crearea de locuri de muncă, orientarea tehnologică fiind deseori lăsată pe un plan secundar” (Moraru & Rusei, 2012).

Obiectivul incubatoarelor este de a spori şansa de supravieţuire a întreprinderilor nou create (start-up), ajutându-le să supravieţuiască şi să crească în perioada de început, când sunt mai vulnerabile. Statisticile arată că la nivel mondial afacerile care îşi încep activitatea în Incubatoarele Tehnologice şi de Afaceri au şanse mai mari de supravieţuire în primii 5 ani, faţă de cele care nu beneficiază de sprijinul acestora. Potrivit unui sondaj realizat de Administraţia IMM-urilor din SUA, 50-80% dintre firmele nou înfiinţate dau faliment în primii 5 ani, în timp ce ponderea firmelor incubate care au supravieţuit după 5 ani de la înfiinţare este de 80-90% (Ghid AIPPIMM, 2010, p.7).

Sprijinul acordat firmelor noi se realizează pe divese căi: asistenţă în management, acces la servicii de finanţare, servicii de sprijin tehnic, furnizare de spaţii şi servicii/ acces la telecopiatoare, computere etc.

Primul incubator de afaceri a apărut la New York, în anul 1952, dar procesul de incubare s-a extins şi a căpătat o altă relevanţă în anii ’80. Potrivit estimărilor făcute de International Association of Business Incubation (InBIA) există circa 7.000 de incubatoare în întreaga lume (www.inbia.org/resources/, accesat la data de 6.05.2016)

În România, primul incubator tehnologic şi de afaceri, CITAf, a fost creat în 1992, cu sprijnul Ministerului Cercetării şi al Institutului de Cercetare şi Proiectare pentru Industria Construcţiilor de Maşini, fiind urmat de alte patru, create prin programul PHARE. Acestea au dispărut după 1990. Crearea incubatoarelor de afaceri a reînceput în anul 2005, în baza unui Program realizat în parteneriat de către Agenţia pentru Implementarea Proiectelor şi Programelor pentru IMM-uri (AIPPIMM) şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea României (PNUD). Ulterior s-au derulat alte programe şi proiecte de înfiinţare şi dezvoltare a incubatoarelor de afaceri, cu finanţare din fonduri naţionale şi europene.

În anul 2010, cu sprijinul AIPPIMM a fost elaborat “Ghidul de înfiin ţare a unui incubator de afaceri în România”, care inclu de şi lista Incubatoarelor existente la acea dată (47). (Sursa: Ghidul AIPPIMM, 2010)

În contextul dezvoltării structurilor de tip reţea, care sprijină participarea IMM-urilor la procesele de cercetare-dezvoltare şi inovare, o temă de actualitate o constituie noile strategii şi transformările realizate în universităţile de cercetare, care fac obiectul a numeroase studii şi publicaţii oficiale.