Categorie: Management
Accesări: 2667

Procesul verbal de constatare a contraventiei prin care s-a aplicat o sanctiune principala sau complementara fiind un act administrativ este executoriu din oficiu.

Calea specifica de atac în materie contraventionala este plângerea. Ea este considerata o cale de atac ordinara "apta de a fi utilizata împotriva tuturor sanctiunilor contraventionale, indiferent de motivele invocate".

Plângerea este un mijloc procedural prin care persoanele interesate, în cazurile admise de lege, ataca unele acte întocmite de organe ale statului, solicitând organelor competente sa le anuleze ori sa le modifice.

Plângerea este o cale evolutiva de atac, adica o cale prin care se ataca la judecatorie o hotarâre data de un organ obstesc sau administrativ cu caracter jurisdictional, fie un act administrativ în cazuri specificate de legea speciala.

Într-adevar, atât Ordonanta Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor cât si alte acte normative prevad ca "împotriva procesului verbal de constatare a contraventiei si de aplicare a sanctiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânarii sau comunicarii acestuia".

De asemenea prin plangerea contraventionala se intelege cererea prin care contravenientul contesta, in fata instantei, legalitatea si/sau temeinicia procesului verbal de contraventie incheiat de organul constatator.

Persoanele care au interes si care  pot formula plangerea contraventionala sunt:

Instanta competenta

Conform noilor prevederi, plangerea se depune la judecatoria in a carei circumscriptie a fost savarsita contraventia, spre deosebire de prevederile anterioare care aratau ca  plângerea însotita de copia de pe procesul-verbal de constatare a contraventiei se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat sa o primeasca si sa înmâneze depunatorului o dovada în acest sens si ca plângerea împreuna cu dosarul cauzei se trimit de îndata judecatoriei în a carei circumscriptie a fost savârsita contraventia.

Odata investita cu judecarea cauzei, judecatoria va fixa un termen de judecata, care nu poate depasi 30 de zile, si va dispune citarea contravenientului sau, dupa caz, a persoanei care a facut plângerea, a organului care a aplicat sanctiunea, a martorilor indicati în procesul-verbal sau în plângere, precum si a oricaror alte persoane în masura sa contribuie la rezolvarea temeinica a cauzei.

Acestea din urma pot fi considerate:

-         contravenientul (daca nu el a facut plangerea);

-         partea vatamata (daca nu ea a facut plangerea);

-         martorii care au semnat in procesul verbal de constatare a contraventiei;

-         agentul constatator (daca nu a aplicat el sanctiunea)

In cazul în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulatie, judecatoria va cita si societatea de asigurari mentionata în procesul-verbal de constatare a contraventiei.

Instanta competenta sa solutioneze plângerea asculta pe cel care a facut-o si pe celelalte persoane citate, daca acestia s-au prezentat, administreaza orice alte probe prevazute de lege, necesare în vederea verificarii legalitatii si temeiniciei procesului-verbal, si hotaraste asupra sanctiunii, despagubirii stabilite, precum si asupra masurii confiscarii.

Instanţa învestită cu soluţionarea unei plângeri contravenţionale este singura care trebuie să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă, în baza probatoriului administrat, eventuala vinovăţie a contravenientului, ci nu să facă o aplicare strictă a regulii onus probandi incumbit actori, iar în măsura în care contravenientul se află în situaţia de a nu putea propune probe şi deci de a nu se putea apăra efectiv, să-i fie respinsă plângerea contravenţională pe considerentul că nu a putut să dovedească cele susţinute în plângerea contravenţională şi să răstoarne prezumţia relativă de adevăr a procesului-verbal contravenţional, deoarece într-o asemenea situaţie instanţa nu ar face altceva decât să (re)confirme “vinovăţia” contravenientului reţinută într-un act administrativ cu caracter individual întocmit de un agent al statului care nu prezintă garanţii de independenţă şi imparţialitate asemenea unui judecător.

Sub acest aspect amintim că însăşi Curtea Constituţională a României a subliniat în cuprinsul Deciziei nr. 1096/2009 că: Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăţie(…). Chiar dacă art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispozițiile Codului de procedură civilă, instanțele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenția intră sub incidența art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Anghel împotriva Romaniei, 2007, a statuat că, <<deși statele au posibilitatea de a nu sancționa unele infracțiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenționala decât pe cale penală, autorii infracțiunilor nu trebuie să se afle într-o situație defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală>>. O asemenea poziție este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenții, din punct de vedere al protecției juridice de care se bucură, s-ar afla pe o treaptă inferioară autorului unei infracțiuni în sensul Codului penal român, ceea ce este inadmisibil din moment ce ambele fapte țin de materia penală în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Efectele depunerii plangerii contaventionale

Conform art 32 alin 3 din OG 2 din 2001, plangerea duce la suspendarea executarii. In cazul plangerii partii vatamate sau celei careia ii apartin bunurile confiscate, suspendarea opereaza numai in privinta despagubirii sau confiscarii.

Suspendarea executarii are loc de drept in temeiul legii fara a fi nevoie de solicitare in acest sens.

Simpla inregistrare a plangerii, in temeiul legal opreste trecerea la executarea silita a amenzii aplicate, iar daca a fost declansata, se va sista pe calea contestatiei la executare.

Suspendarea executarii în ceea ce priveste masura confiscarii consta în aceea ca pâna la ramânerea irevocabila a hotarârii judecatoresti prin care se solutioneaza plângerea contraventionala bunurile confiscate nu pot fi valorificate. Suspendarea executarii nu consta în restituirea bunurilor confiscate întrucât aceasta ar echivala cu o desfiintare temporara a masurii confiscarii si nu cu suspendarea ei, în sensul prevazut de dispozitiile art.41 din OG 2/2001.

CSJ Sectiile Unite prin DECIZIA nr. 1 din 18 februarie 2002
privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei impotriva unor activităţi comerciale ilicite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie, în sensul celor ce se vor arata în continuare.

CSJ a stabilit ca, în cazul plangerilor îndreptate impotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, modificată prin Ordonanta Guvernului nr. 126 din 29 august 1998, prezentarea ulterioara, în fata instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte provenienta licita a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate şi restituirea mărfii confiscate.

Pentru a se pronunta astfel, instant a luat in considerare urmatoarele:

  1. Potrivit art. 11 alin. (1) şi (5) din aceasta ordonanta, "caracterul contraventional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilitatii, betiei involuntare complete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legatura cu fapta săvârşită", iar atributia de a constata aceste cauze revine numai instanţei de judecata. A considera altfel ar insemna ca în cazuri de efectuare cu bunacredinta a actelor sau faptelor de comerţ cu bunuri având provenienta vadit licita, dar fără posibilitatea prezentării documentelor de provenienta în momentul efectuării verificării, persoana care le-ar deţine sa nu mai poată justifica provenienta lor nici în fata instanţei de judecata, ceea ce ar fi inadmisibil.

Inadmisibilitatea unei atare interpretări rezulta şi din aceea ca prin art. 47 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 s-a prevăzut ca "dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului de procedura civilă". Or, în conformitate cu art. 167 alin. 1 din Codul de procedura civilă, "dovezile se pot incuviinta... dacă instanta socoteşte ca ele pot sa aducă dezlegare pricinii", iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol "dovada şi dovada contrarie vor fi administrate pe cat cu putinta în acelaşi timp".

Reiese, deci, din dispoziţiile Codului de procedura civilă, la care se face trimitere prin art. 47 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, ca instanţele de judecata nu se pot abate de la cerinta de a admite ca dovada nu numai procesul-verbal de constatare a contravenţiei prevăzute de Legea nr. 12/1990, ci sunt datoare sa încuviinţeze, în conformitate cu art. 167 şi următoarele din acel cod, administrarea tuturor dovezilor susceptibile a duce la dezlegarea pricinii, cu atât mai mult a celor prin care se vizează stabilirea existenţei documentelor de provenienta, cum sunt factura fiscală, factura, avizul de însoţire a mărfii şi celelalte acte la care se referă art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordonanta Guvernului nr. 126/1998.

  1. A nu admite luarea în considerare a unor astfel de dovezi ar insemna sa se contravina principiului aflarii adevărului şi sa nu se pronunţe o soluţie dreapta, incalcandu-se astfel dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.
    Pe de alta parte, în condiţiile dovedirii provenientei licite a mărfurilor sau produselor care au făcut obiectul efectuării de acte ori fapte de comerţ sau au fost destinate sa servească la astfel de operaţiuni, nu se mai justifica nici menţinerea confiscării dispusă prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei.

Sub acest aspect trebuie sa se aibă în vedere ca scopul adoptării Legii nr. 12/1990 este acela al asigurării protecţiei populaţiei impotriva unor activităţi comerciale ilicite, atât prin sancţionarea penală sau contravenţională, după caz, a celor care incalca dispoziţiile acestei legi, cat şi prin confiscarea bunurilor care au servit sau au fost destinate sa servească la săvârşirea de activităţi comerciale ilicite.

  1. În măsura în care, pe calea soluţionării plângerii îndreptate impotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea nr. 12/1990, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanta Guvernului nr. 126/1998, aprobată prin Legea nr. 243 din 17 decembrie 1998, se constata de instanta de judecata existenta documentelor de provenienta a mărfurilor, este evident ca aceasta constatare trebuie sa atragă nu numai anularea procesului-verbal de contravenţie şi exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate, ci şi restituirea mărfii confiscate.
    Aceasta soluţie este impusa şi de reglementarea art. 41 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin care se stabileşte ca "în caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal bunurile confiscate, cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept". Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscării au fost, între timp, valorificate potrivit alin. (3) din acelaşi articol va trebui sa se dispună, de către instanta, achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulaţie.

 

 

 

Solutii posibile

Plangerea va fi solutionata in termenul optim necesar indeplinirii actelor de procedura, administrarea probelor, efectuarii cercetarii judecatoresti, prezentarii si redactarii hotararii.

Avand in vedere ca, controlul aplicarii si executarii sanctiunilor contraventionale principale si complementare este de competenta exclusiva a judecatoriei solutiile posibile date de sunt:

-         de respingere a plangerii cand constata ca sanctiunea este temeinica si legala;

-         de admitere a plangerii in totul sau in parte, cand se justifica aceasta.

In caz de anulare a procesului verbal, petentul este exonerat de raspundere. Totodata, lucrurile confiscate, cu exceptia celor a caror detinere sau circulatie este interzisa, se restituie celor in drept.

Daca aceste lucruri au fost valorificate, se va dispune sa se achite o despagubire baneasca, egala cu suma realizata prin valorificare.

In situatia admiterii in parte a plangerii, se poate reduce amenda in cadrul limitelor acesteia sau se poate inlocui o sanctiune cu alta (de exemplu amenda cu avertismentul), facandu-se o noua individualizare a sanctiunii.