Axată pe aspectele pragmatice ale comunicării interpersonale, Şcoala de la Palo Alto afirmă că totul este comunicare. Când te dai cu un parfum, comunici ceva celor din apropiere. Când semnalizezi din maşină comunici ceva participanţilor la trafic. Chiar când eşti prins lecţia neînvăţată tot comunici ceva profesorului şi colegilor. Cele şapte axiome ale comunicării elaborate de Şcoala de la Palo Alto, demonstrează acest lucru.
Axioma 1: „Comunicarea este inevitabilă” sau, altfel spus: este imposibil să nu comunici, atâta timp cât între doi interlocutori comunicarea nu se limitează la componenta verbală, ci include şi componentele nonverbale. Comunicarea nu are loc numai atunci când este planificată sau conştientă. Comunicăm numeroase mesaje chiar şi atunci când nu avem intenţia de a comunica şi nu suntem mereu conştienţi de ceea ce comunicăm. Comunicăm în mod constant şi în mai multe moduri.
Exemplu: Variaţiile de ton, de ritm, accentuarea unor cuvinte, expresia feţei, gesturile etc. sunt componente ale comportamentului de comunicare, având anumită semnificaţie. Ele accentuează şi precizează mesajul comunicat sau, dimpotrivă, pot avea un efect perturbator (atunci când semnele verbale şi ce neverbale vehiculează mesaje contradictorii).
Axioma 2: „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional” .În funcţie de natura relaţiei dintre interlocutori, aceeaşi informaţie poate fi transmisă pe tonuri diferite, în forme diferite, rezultând, evident, efecte diferite. Dacă neînţelegerile de ordin informaţional pot fi rezolvate prin recursul la verificare (confruntarea cu sursele competente), cele de ordin relaţional pot cu uşurinţă degenera iremediabil. Tonul iritat sau batjocoritor, o privire sfidătoare etc., pot duce la întreruperea comunicării.
Exemplu : Relaţia poate fi exprimată verbal (ca atunci când spunem „Acesta este un ordin"), dar mai ales nonverbal si paraverbal (prin mimică, gestică, postură, vestimentaţie, ton, accent, ritm). Când o relaţie este deteriorată, participanţii urmăresc cu mare atenţie simptomele relaţiei şi îşi vânează reciproc indiciile nonverbale, care ar justifica, în opinia lor, afectarea relaţiei: soţia îşi acuză soţul că i-a vorbit pe un ton arţăgos, că i-a răspuns plictisit etc.
Axioma 3: „Comunicarea e un proces continuu, care nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns”. Când comunicăm participăm cu întreaga noastră experienţă anterioară şi nu avem o cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi: efectul unei comunicări depinde de conţinutul comunicărilor anterioare. Partenerii introduc întotdeauna în comunicare ceea ce se numeşte punctarea secvenţei faptelor. Dezacordul privind modul de punctare a secvenţei faptelor se află la originea a nenumărate conflicte care vizează o relaţie.
Exemplu :Sensul axiomei e lămurit prin câteva exemple. Un soţ se închide în sine pe motiv că îl cicăleşte soţia; aceasta afirmă că procedează astfel pentru a-l scoate din pasivitate. Un patron îşi supraveghează excesiv salariaţii, motivând că altfel greşesc; aceştia afirmă că greşesc pe motiv că sunt prea strict supravegheaţi. Aici comunicarea pare segmentată în acte punctuale, interpretate drept cauze şi efecte. Dar ceea ce apare pentru unii drept cauze constituie pentru alţii efect şi invers
Axioma 4: „Comunicarea îmbracă forme digitale şi analogice”. În comunicarea umană, obiectele, în sensul cel mai larg al termenului, pot fi desemnate în două moduri complet diferite. Le putem reprezenta prin ceva asemănător (un desen, de exemplu) sau le putem desemna printr-o denumire convenită, un nume. În primul caz, vom vorbi de comunicare analogică, iar în al doilea, de comunicare digitală. Componenta informaţională a comunicării e transmisă cu precădere pe cale digitală, pe când cea relaţională e transmisă cu mijloace analogice. În cele mai multe situaţii, comunicarea digitală implică transferul de informaţii având la bază limbajul verbal, în timp ce comunicarea analogică presupune transferul informaţiilor pe baza limbajului nonverbal. Cele două tipuri de comunicare pot să existe simultan şi să se completeze în cadrul aceluiaşi mesaj.Numai în comunicarea interumană sunt posibile ambele tipuri. Altfel spus, omul este singurul organism capabil să utilizeze cele două moduri de comunicare, digital şi analogic.
Exemplu :Urcarea pe munte poate fi descrisă printr-o imagine fotografică (digital), printr-un desen (analogic), printr-o descriere verbală (analogic), sau pantomimă (analogic). Dar poate fi si mai completă dacă fotografia este însoţită de descriere verbală. Pantomima substituie descrierea verbală iar desenul, schita, substituie fotografia.
Axioma 5: „Comunicarea este ireversibilă” Odată emis, mesajul produce întotdeauna efecte: direct sau indirect, mai rapid sau mai târziu, pe termen scurt sau de durată. Deşi în unele situaţii încercăm să ne retragem cuvintele, să prezentăm scuze, efectele nu pot fi anihilate niciodată complet. De aceea este necesar un autocontrol cât mai strict asupra propriului comportament comunicaţional. Acest principiu are implicaţii importante în actul comunicării. În relaţiile interpersonale, trebuie să avem grijă să nu spunem niciodată lucruri pe care riscăm să le regretăm mai târziu. Şi asta mai ales în situaţiile de conflict, când spunem lucruri pe care apoi am vrea să le retractăm.
Axioma 6: „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare”, În comportamentul comunicaţional pot fi adoptate două sisteme: unul simetric şi unul complementar. Cel simetric se bazează pe relaţia de egalitate între participanţii la procesul comunicării, iar cel complementar presupune diferenţa existentă între participanţi. Realizarea unei egalităţi depline a partenerilor interacţiunii comunicaţionale este practic imposibil de atins. Dintr-o anumită perspectivă teoretică, există două tipuri principale de interacţiuni: tranzacţionale şi personale. În cele dintâi, rolurile participanţilor rămân neschimbate pe întreg procesul comunicării. Este cazul relaţiei profesor-student la cursuri, a relaţiei vânzător-cumpărător pe durata negocierii, a relaţiei medicului cu pacientul pe timpul consultaţiei, relaţii în care rolurile rămân fixe şi inegale in procesul comunicării. Interacţiunea personală (cea dintre prieteni, soţi, colegi) nu presupune dispariţia rolurilor, ci numai fluidizarea lor. Partenerii pot schimba cu uşurinţă rolurile (pot trece din rolul victimei în cel al persecutorului), ajungând pe rând în poziţia dominantă, dirijând interacţiunea în direcţia dorită.
Exemplu : Sunt simetrice actele comunicative de acelaşi tip: când la iritare se răspunde cu iritare, la zeflemea cu zeflemea etc. Când, de exemplu, iritării i se răspunde cu răbdare şi calm, asistăm la complementaritatea raporturilor de comunicare.
Axioma 7: „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare” . Polisemia termenilor utilizaţi, conotaţiile pe care le pot avea, diferenţele dintre experienţa lingvistică şi de viaţă a interlocutorilor, fac necesară armonizarea câmpurilor semantice şi racordarea experienţelor la mesaj. Acest acordaj presupune acomodarea cu codurile de exprimare ale celorlalţi şi este cu atât mai dificil, cu cât interlocutorii se cunosc mai puţin între ei, cu cât experienţele lor (de viaţă, profesionale, culturale, lingvistice) sunt mai diferite.
Exemplu :Copilului mic i se vorbeşte nu numai utilizând cuvinte pe care el le cunoaşte ci şi cu o intonaţie aparte, asemănătoare celei pe care el o foloseşte.